Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Anonimul veneţian. Sau despre moarte, cu dragoste
Andreea Nanu - - - -
2018-10-09
Cultura
0

Anonimul veneţian este o partitură clasică pentru doi solişti, cărora li se adaugă progresiv alte trei personaje subtile: Muzica, Timpul şi Iubirea.

 

Anonimul veneţian, spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia lui Ion Caramitru, avându-i ca protagonişti pe Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, este o pagină de rafinament teatral, care mi-a evocat fineţea preţioasă a unui brocart vechi, aşa cum „nu se mai ţese astăzi“. Cuvintele lui, un muzician care pare să-şi fi ratat vocaţia şi iubirea, sunt consonante cu atmosfera atent construită de scenografia semnată de Florilena Popescu-Fărcăşanu; o lume melancolică şi decadentă în care doi anonimi, un El şi o Ea, se întâlnesc după un număr de ani, făcând din Veneţia anticamera unei morţi anunţate. Există puncte comune cu filmul regizat de Enrico Maria Salerno avându-i ca protagonişti pe Tony Musante şi Florinda Bolkan, însă montarea de la Teatrul Naţional are o personalitate distinctă, individualizată prin ritmul alert impus de dialogul scenic şi prin jocul care poartă amprenta personală a doi mari actori, care s-au remarcat atât în teatru, cât şi în cinematografia românească.

 

Povestea de viaţă este simplă, în sensul că leagă situaţii de viaţă în care ne putem recunoaşte şi cu care putem empatiza. În acelaşi timp, e o poveste complexă care urmează căile labirintice ale memoriei, asemenea unei gondole lunecând pe meandrele lui Canal Grande, explorând trecutul a doi oameni care încearcă cu disperare să se regăsească. Legaţi printr-un divorţ încă nepronunţat, el şi ea îşi dau întâlnire la Veneţia, după o despărţire de opt ani. Între ei, un personaj subtil îşi anunţă prezenţa: timpul care „trece atât de repede“. Pretextul pare să fie o discuţie despre viitor, însă totul alunecă imperceptibil spre trecut, în ecoul valurilor care lovesc pontonul, prelungind ecoul scenelor casnice pe care cei doi le evocă, într-o încercare disperată de a reface podurile unuia către celălalt. Avem impresia că doi „străini“ încearcă să-şi împărtăşească un trecut pe care fiecare şi-l aminteşte diferit. Miza pare să fie o reinventare, tocmai pentru ca dialogul lor să fie posibil. El şi ea poartă măşti, care devin vizibile în dialog. „Dă-i omului o mască şi-ţi va spune tot adevărul“, spunea Oscar Wilde. Paradoxal, „momentele bune“ par să se întoarcă împotriva celor doi, transformându-se în tot atâtea motive de dispută. Vocaţia de muzician ratat, un fiu care nu-şi va cunoaşte niciodată tatăl, o căsătorie de convenienţă cu un bărbat pe care ea îl respectă fără să-l iubească. Pe măsură ce povestea evoluează, nostalgia aduce un oarecare echilibru, introducând o notă conciliantă în dialogul alert şi tensionat, din care răbufnesc vechi frustrări şi neîmpliniri. Nu este Veneţia lui Thomas Mann, descompusă de pasiunea estetizantă a lui Aschenbach. E mai degrabă o Veneţie contemporană care-şi contemplă cu luciditate curajoasă dispariţia lentă, purtându-şi graţios şi evocator o extraordinară tradiţie culturală care respiră prin toţi porii venerabilei cetăţi, în muzică, în clădiri, în poduri suspendate peste Canal Grande, grădini secrete şi ateliere în care (încă) se ţes brocarturi preţioase.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1480.jpgIlinca Goia și Ioan Andrei Ionescu în piesa „Anonimul venețian“ la TNB

Anonimul veneţian este o partitură clasică pentru doi solişti, cărora li se adaugă progresiv alte trei personaje subtile: Muzica, Timpul şi Iubirea. Metaforă călăuzitoare a regiei, element biografic ce marchează evoluţia personajului, Muzica e un partener constant de dialog. Vocea ei se aude mereu în subtext, schimbându-şi tempoul, traversând, ca şi Concertul la care face trimitere, stări şi sentimente, uneori în staccato, alteori într-un largo de o tulburătoare profunzime. Spectacolul ni se descoperă ca o construcţie simfonică, mizând pe sensibilitate, pe actualizarea mesajului Anonimului veneţian în lumea noastră asurzită de disonanţe şi cacofonii, o lume gălăgioasă care pare să se fi înstrăinat cu totul de muzicalitatea ei constitutivă. Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu interpretează cu virtuozitate şi delicateţe „muzica unei vieţi“, cu accente lirice care mi-au amintit de proza lui Andrei Makine. Muzica devine şi Testament pentru fiul Giorgio, care nu-şi va cunoaşte tatăl decât ca memorie muzicală, urmând să-l descopere în portretul sonor al unei ultime înregistrări cu Anonimul veneţian. În tempoul unui Adagio. Timpul îşi anunţă intrarea, ca o sabie a lui Damocles, gata să curme o viaţă. Deşi se formulează sub semnul urgenţei, e (şi) un timp suspendat, un intermezzo. O tăcere. Un „spaţiu gol“. El îi spune că va muri. Vestea nu răstoarnă drastic logica poveştii. Doar acel „prea curând“ dă o coloratură dramatică, irizând în albastrul melancoliei amurgul veneţian.

 

Ioan Andrei Ionescu este o mică Veneţie în asfinţit, pictând cu arta unui miniaturist detaliile unei vieţi. O viaţă care se rezumă, în cele din urmă, la memoria muzicală a ultimului concert pe care-l interpretează. Abia acum, viaţa lui începe să nu mai sune fals, în deplin acord cu sensul ei regăsit. Timpul nu mai are răbdare; pe nota aceasta a urgenţei, pe coarda întinsă a aşteptării, muzicianul încearcă să-şi însăileze frânturile vieţii, reconstituind atent un peisaj sufletesc distrus de bătălii şi asedii dureroase. El îi vorbeşte în glumă despre dragoste, evocând jocurile pasiunii din tinereţe, când totul era încă posibil. Joc care şi-a dovedit în timp puterea de eroziune, germenii distructivi. Sub cuvintele uitate ale tandreţii se strecoară dinţii ascuţiţi ai posesivităţii manipulatoare. Mi-a amintit de o replică celebră a lui Oscar Wilde: „Totul în lumea asta e despre sex, cu excepţia sexului care e despre putere“. Sau o altă imagine care a făcut carieră în literatură şi artă, lupta lui Iacob cu Îngerul. O luptă înrudită cu îmbrăţişarea, născută din limitele ei. O luptă pe viaţă şi pe moarte în numele inefabilului, tocmai pentru a da experienţelor pe care existenţa ni le pune înainte un nume, o semnificaţie care să dureze. Dialogul-turnir capătă profunzime tragică, îmbogăţindu-se cu nuanţele intimităţii, pe măsură ce călătoria celor doi se apropie de sfârşit. „Şi soarele şi-a cunoscut apusul.“ Dragostea apune, învaţă să nu mai judece. Trebuie să învăţăm să murim, pare să spună El, dându-i astfel şi Ei oportunitatea de a-şi reevalua sentimentele. Trecutul trebuie reconsiderat prin prisma permanenţelor sale. Întâlnirile sunt minunate, dar esenţial rămâne felul în care ne despărţim. Dacă nu ştim să trăim, nu putem părăsi scena înainte de a învăţa să murim - este o posibilă cheie de lectură a spectacolului. Cine a învins, El sau Ea? Triumfător este un alt personaj subtil, din aceeaşi zodie cu Timpul: Iubirea. Debutând ca o sumă de indicii strecurate abil în dialogul ironic, Iubirea ni se dezvăluie într-un crescendo dramatic, culminând la final într-o imagine coerentă, ca o acuarelă ale cărei culori s-au aşezat, fixându-şi nuanţele: tandreţe, melancolie, iertare, puterea de a merge mai departe.

 

Ilinca Goia emană vitalitate, rămânând în acelaşi timp aureolată de o tristeţe discretă, o melancolie care o fac extraordinar de feminină. Fragilitatea ei contrastează cu masca de femeie independentă pe care se străduieşte s-o afişeze, parând atacurile lui, ale „bufonului“ care nu încetează s-o rănească, atingând cu obstinaţie punctele vulnerabile. Deşi acum este femeia care şi-a regăsit cu greu echilibrul, alături de un bărbat care-i oferă stabilitate şi un trai îndestulat pentru cei doi copii, ea rămâne făptura urmărită de visurile tinereţii sacrificate, amanta pasionată, soţia care continuă să creadă în vocaţia lui, de artist. Un suflet rănit care-şi păstrează candoarea. Avem impresia că jocurile lui de cuvinte ar putea să o păcălească încă o dată. Fiindcă dialogul are, într-adevăr, o extraordinară forţă evocatoare, dar şi suficientă versatilitate, mizând pe simplitate şi umor. Tocmai fiindcă rămâne în proximitatea vieţii, spectacolul nu are nevoie de efecte speciale. Singurul lucru pe care actorii îl caută este naturaleţea, candoarea, efortul lor este unul de decantare, doi căutători de perle gata să se scufunde la mare adâncime pentru a le recupera. Cu riscul de a nu se mai întoarce. Şi, într-adevăr, nici El şi nici Ea nu vor mai fi aceiaşi după acest episod veneţian. Deşi imperceptibilă, convertirea are loc. Regăsirea li se întâmplă, luând forma unui ritual anamnetic cu valenţe purificatoare. Cei doi par să atingă o realitate transfigurată. Veneţia lor dispare, avancronica unei duble morţi, a lui şi a oraşului, în sincron. Deşi dialogul este intempestiv, tensionat, iar moartea anunţată pare să apese un invizibil buton fast-forward, ilustraţia muzicală creată de Vasile Manta acţionează ca o contrapondere la gravitaţia ce pare să tragă totul înapoi, într-un fermecător şi dezolant vârtej al acelor tempi passati. Deşi la început scena pare să se transforme într-un ring al disputelor, într-un proces la care noi, spectatorii, participăm, povestea se decantează treptat, mesajul textului se esenţializează, făcând loc pentru lucrurile cu adevărat importante. Totul se cerne din perspectiva a ceea ce va rămâne. Jocul şi textul se simplifică şi coboară în profunzime, ca o Veneţie pe cale să se scufunde în apele îmbibate de timp şi de istorie. Măştile coboară descoperind chipurile celor doi îndrăgostiţi faţă în faţă cu moartea, ca într-un delicat portret de familie. Şi cu iubirea. Totul cuprins într-o capsulă de timp (personal), într-un intermezzo al memoriei (afective) care ţese, în acordurile Anonimului, un spectacol ca o dantelă veneţiană.

TAGS : anonimul venetian teatrul national caramitru ilinca goia oan Andrei Ionescu canal grande
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1212
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22