Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Fragmentul
Marina Dumitrescu - - - -
2018-07-03
Cultura
0

Viața ca mozaic e una dintre cele mai ofertante perspective asupra trăirii. De la piesa rătăcită care își caută obstinat lăcașul potrivit, până la ansamblul tot mai conturat al unui destin, totul e coerent. Doar lipsa răbdării, asociată cu graba și perfida ambiție, face ca lucrurile să pară haotice. Necăutând cu suficientă grijă locul fiecărei bucățele, echilibrul întregului se perturbă și alimentează exasperarea lipsei de sens.

 

Tot mai frecvent mă surprind exclamând, cu un soi de frustrare, că prezentul meu e prea marcat de fragmentar. Sentimentul că nu mai e timp pentru a duce meticulos la bun sfârșit ceva (o acțiune, un proiect, lectura unei cărți, documentarea pe un subiect, relația cu altă persoană) fiindcă pândește mereu altă provocare generează un disconfort dilematic: sunt, personal, de vină că e așa? Mi s-au diminuat concentrarea, vo­ința, rezistența? Sau e ceva insurmontabil în aerul vre­mii, care generează un fel de stare de zap­ping permanent - nu atât televizual, cât cultural, social, profesional, uman? Cugetând mai atent, am realizat până una-alta că tema fragmentului merită privită atent. O distincție evidentă este aceea între fragmentul rodnic și fragmentul sterp - asemenea talantului din Evanghelie. Oricât-de-puținul care se înmulțește vs. oricât-de-multul care se usucă degeaba. Am tinde să spunem că epocii noastre îi e specific instantaneul steril, grabnic-dat-uitării. Îngrămădit indistinct, împreună cu altele asemenea și neintegrabil unui tot. (Aici, Internetul are sigur partea lui de vină; el ne împinge la „ciuntirea“ temelor, a ideilor, la improvizarea unor concluzii sau atitudini și nu rareori la trunchierea gândului!) Punctul vulnerabil al fragmentului ar fi, așadar, „pierderea sa în neant“ (după o expresie a lui Mircea Eliade, la care voi reveni mai încolo), lipsa conexiunilor, a implicațiilor care l-ar putea fructifica. Caracterul său accidental sau aleatoriu - că e o știre, o creație, o decizie politică, o imagine sau altceva - reprezintă până la urmă patologia denunțată azi de mulți dintre noi, sub imperiul unei disipări a conștiinței și a intelectului, împotriva căreia nu prea găsim arme eficiente. Tocmai fiindcă premisa evocată până aici e însă una critică, prefer să continui aplecându-mă asupra atâtor ipostaze ale... fragmentului neîntâmplător.

 

Viața ca mozaic e una din cele mai ofertante perspective asupra trăirii. De la piesa rătăcită care își caută obstinat lăcașul potrivit, până la ansamblul tot mai conturat al unui destin, totul e coerent. Doar lipsa răbdării, asociată cu graba și perfida ambiție, face ca lucrurile să pară haotice. Necăutând cu suficientă grijă locul fiecărei bucățele, echilibrul întregului se perturbă și alimentează exasperarea lipsei de sens. Horia Bernea spunea la un moment dat, în volumul Roma caput mundi, că „un ciob“ de statuie antică e pe undeva mai prețios decât integralitatea, datorită acumulării de interpetări, care caută să se recompună. Asemenea, misterioasa piesă de puzzle a unei existențe, doar aparent informă, ghidează de fapt către sintaxa celorlalte, dezvăluindu-și frumusețea ascunsă. Ce poate fi mai pasionant decât să asuzi pe șantierul „în lucru“ al propriului mozaic interior, făcând tot posibilul să nu lași vreo căsuță goală și nici să tragi cu coada ochiului la vecin, pentru a găsi o falsă „rezolvare“... Fărâmițarea nefastă a existenței contemporane nu trebuie să ne împiedice, pe de altă parte, a ține cont de... fragmentele-model, care ilustrează virtuțile acestei forma mentis. Fiecare poate fi tentat de listarea unor exemple, în diverse registre. Personal, m-aș întoarce pe firul apei la Sfânta Scriptură, decelând bunăoară, în fiecare Psalm, un concentrat etern de poezie a credinței - la fel de prețios în sine, ca și în edificiul multimilenar al celor 151 de texte din Cartea omonimă a Vechiului Tes­tament. Forța chintesențială este aici emblematică, precum se vede și în Pericopele Evangheliei sau în Parabolele lui Iisus - toate pentru fiecare, una pentru toate celelalte, în dumnezeiasca, autentica lor logică internă. Fragmentul „plenar“ mai e de găsit ca expresie a trăirii filosofilor stoici; sau în Florile unui Francisc din Assisi; în maximele clasicismului francez; în aforismele schopenhaueriene; în anti-sistemul secvențelor cioraniene, trecând prin marea creație literară „scurtă“, tip bijuterie, a unui Cehov, Oscar Wilde & co., până (de ce nu?) la minimalismul în formă fixă al haiku-ului - nu întâmplător preluat și practicat cu succes dincolo de spațiul nipon, în tot mai multe culturi. Bineînțeles că un asemenea decupaj e doar o frântură dintr-un mozaic... deschis.

 

În Cuvântul către cititor, din debutul volumului său Fragmentarium (1939), Mircea Eliade realizează o implicită teorie a subiectului – aducându-l pe o treaptă de înțelepciune superioară. Despre notele și eseurile publicate de-a lungul anilor în reviste (și adunate pentru a treia oară într-un volum) el spune: „O parte din notele de față au fost așternute pe hârtie cu nădejdea că vor fi reluate și amplificate într-un viitor apropiat. Le republic totuși, sub forma lor fragmentară și succintă, așa cum au fost notate. Pe de o parte, pentru că elaborarea lor se cere necontenit amânată, autorul nemaifiind demult stăpânul netulburat al producției sale. Iar pe de altă parte pentru că, în eventuala lor formă tehnică și amplificată, ele nu vor fi accesibile cititorului căruia i se adresează cartea de față, pentru bunul motiv că nu vor fi publicate decât în reviste cu circulație limitată. (...) Anumite cărți ale mele (Șantier, Oceanografie, Alchimia asiatică) care acum 10-15 ani anevoie și-ar fi găsit editor, sunt demult epuizate și asta numai grație cititorului nonconformist care nu se sperie nici de jurnalul intim, nici de confesiunea patetică, nici de studiile tehnice în care presimte un stil de gândire“. Fără a se opri aici, Eliade dedică primul text din cartea amintită aceleiași chestiuni, adăugându-i câteva nuanțe esențiale care așază problema sub specia geniului, pe care o simte desigur foarte familiară... Sub titlul Despre un anumit sacrificiu, citim: „Cred, într-un cuvânt, că fiecare mare scriitor al lumii a «sacrificat» cel puțin un fragment genial neantului, refuzând să formuleze un gând sau să însemne o poemă hărăzită într-un ceas de plenitudine (...) Rudolf Otto, vorbind despre prezența divină, formula: «aceea ce este cu totul altceva» (ganz anderes). Geniul, față de condiția umană, este «cu totul altceva». De aceea fragmentele neinspirate, inerte, mediocre, din opera unui mare creator ne ajută la înțelegerea fenomenului geniului. Căci asemenea fragmente ne atrag atenția asupra paradoxului geniului: pe de o parte el este «cu totul altceva», iar pe de alta, este întocmai ca ceilalți (mediocru, inegal, plat etc.) Paradoxul acesta ne amintește situația sfântului în lume: deși nu «participă» la condiția umană, sfântul continuă să rămână între oameni, asemenea lor“1.

 

Primul aspect către care ne duc cu gândul aceste... potrivite cuvinte ar fi Eminescu și veșnica dispută între adepții integralității manuscriselor ca obiect de studiu și cei ai abordării selective. Mai aproape de noi, însă, este izbitoare rezonanța observațiilor lui Mircea Eliade în raport cu volumul din 2008 al reputatului literat și filosof al culturii George Steiner, My Unwritten Books (Les livres que je n’ ai pas écrits, în versiunea franceză de la Gallimard). Deși între timp au mai apărut două scrieri ale autorului în cauză, volumul din 2008 e nu doar o impresionantă punere în pagină a valențelor fragmentului ca incipit etern, ca pulsație a unei creații virtuale, ci și punerea sub formă testamentară a acestui demers cu implicații existențiale. Reunirea a șapte rezumate de cărți nenăscute împletește într-un fel aparte „suferința“ autorului și pe cea a potențialului lector; dar și asumarea reciprocă a limitelor inerente. Așa cum spunea un cronicar francez, cartea-cărților-nescrise a lui Steiner reprezintă: „șapte proiecte, șapte absențe, șapte «umbre active» (...) o suită de confesiuni în care se încastrează reflecții, referințe, dezvoltări savante, regrete și furii care ating provocarea“. Mircea Eliade l-ar fi aprobat fără îndoială pe celebrul erudit, în grija de a nu „lăsa neantului“ semințe bune ale creației sale.

 

Coborând înapoi, printre muritorii de rând, tema se aplică și orizontului personal, căci fiecare om constată persistența unor „fragmente“, pe durata întregii vieți: un îndemn sau un sfat impregnat în auz, o privire întipărită pe retină, un gest, o întâmplare, o pagină citită, o fotografie păstrată cu sfințenie, o scrisoare, un obiect-fetiș primit în dar, precum atâtea alte fulgurații permanentizate în cochilia memoriei, nu încetează să producă efecte și totodată să ne ajute a anticipa... situația inversă. Când ceva din noi înșine se va fixa definitiv în altă existență - cine știe cum, când și de ce... Merită atenție o astfel de perspectivă? Cred că da, în măsura în care ne îndeamnă să nuanțăm fragmentarul: ca igienă a minții; ca defetism intelectual; ca mostră de sens sau, dimpotrivă, ca eșantion al absurdului. Dacă între picătura de rouă și stropul de noroi deosebirea naturală e subînțeleasă, între particulele trăirii noi suntem cei chemați să deosebim și să facem ordine. //

 

nota

 

1. Mircea Eliade, Fragmentarium, Editura Humanitas, 2008, pp. 8,9 și 13,14.

TAGS : fragment evanghelie mircea eliade viata horia bernea marina dumitrescu
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1788
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22