Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Fotbal și autoritarism: o privire spre Rusia
2018-06-12
2
Este fotbalul un canal colector care permite evacuarea tensiunii sociale refulate și un malign instrument de propagandă al unor regimuri autoritare, ba chiar dictatoriale, sau reprezintă el, prin tribune, un rar spațiu de libertate în societăți aproape închise?

 

O țară sub sancțiuni internaționale, Rusia, va găzdui, timp de o lună (14 iunie-15 iulie), somptuosul Campionat Mondial de Fotbal. În 2014, tot Rusia organiza, la Soci, pe malul Mării Negre, locul pe nedrept uitatului etnocid ubîh din 1864, Jocurile Olimpice de Iarnă. La scurt timp după aceea, invada Crimeea și declanșa un război separatist în estul Ucrainei. Bizar? Nu, după standardele întortocheate ale puternicelor și opacelor organizații sportive internaționale, cum ar fi Federația Internațională de Fotbal Asociație (FIFA) sau Comitetul Olimpic Internațional (CIO). Stăpâne pe renta drepturilor de televizare globale ale marilor competiții sportive (JO și CM de fotbal înregistrează cele mai mari audiențe la nivel mondial), aceste organizații mamut, în numele „apolitismului sportiv“, nu iau în considerație parametri precum statul de drept, nivelul corupției, drepturile omului, transparența în procesul de atribuire a dreptului de organizare a CM sau JO. Astfel, Rusia pentru 2018 și Qatarul pentru 2022 au câștigat competiția pentru primirea CM de fotbal cu Marea Britanie, respectiv SUA. Decizia a fost luată în 2010, iar ulterior au ieșit la lumină detalii infamante despre procesul de selecție. În 2015, o descindere a justiției americane la congresul FIFA din Elveția avea să decapiteze forul de conducere al fotbalului mondial și să îi reliefeze organizarea de tip mafiot.

 

Fotbalul are o lungă relație cu regimurile autoritare, pe care un colocviu organizat de profesorul Jean-Michel De Waele la Universitatea Liberă Bruxelles (ULB, 2-3 mai) a încercat să o pună în lumină. Este fotbalul un canal colector care permite evacuarea tensiunii sociale refulate și un malign instrument de propagandă al unor regimuri autoritare, ba chiar dictatoriale, sau reprezintă el, prin tribune, un rar spațiu de libertate în societăți aproape închise? Acesta a fost spectrul acoperit de intervențiile participanților de la universități din Belgia, Elveția, Franța și Germania. Concluziile, ambivalente, au acreditat toate aceste perspective.

 

Fascism și comunism: pierderea inocenței fotbalului

 

Fotbalul s-a internaționalizat odată cu organizarea primului său Campionat Mondial, în 1930, în Uruguay. Germenii instrumentalizării sale politice apar deja. Regele Carol al II-lea, revenit pe tron în 1930 în urma unor dubioase manevre politice, se implica pentru a facilita participarea României (obținerea concediilor pentru jucători). Mai târziu, generalul Gavrilă Marinescu, prefect de poliție al Capitalei, apoi ministru de Interne, membru al camarilei regale, devine președintele Clubului Venus (1936-1940), multiplă campioană, și al Federației Române de Fotbal (1939-1940). Rămâne de pomină arestarea unor jucători ai Rapidului după banchetul care urma victoriei din semifinala Cupei României cu Venus! Strâns cu ușa, președintele Rapidului are o singură soluție. Cere, în schimbul punerii în libertate a celor reținuți, rejucarea meciului pentru arbitraj părtinitor (Rapid câștigă). Marinescu își găsește sfârșitul la Jilava, sub gloanțele legionarilor, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940.

 

În Italia fascistă, susține Fabien Archambault, conferențiar la Universitatea din Limoges, regimul contribuie la modernizarea scenei sportive. Calcio nu era nici pe departe atunci obsesia italiană de mai târziu. Ciclismul, sport promovat de Vatican, era de departe cel mai popular sport. Totuși, Mussolini întrevede potențialul propagandistic al găzduirii (și câștigării de către azzuri) a CM și obține organizarea competiției. În concurență cu Suedia, guvernul italian promite FIFA, la fel de sensibilă în anii ’30 ca și azi la argumentele sunătoare și la fel de indiferentă la imaginea deplorabilă a Italiei cămășilor negre, acoperirea eventualului deficit al organizării turneului. Angajamentul, dublat de mituirea unor membri ai FIFA și intimidarea altora, dă roade. Stadioanele nu sunt nici pe departe pline. Mussolini ordonă prin urmare comentatorilor radio să afirme constant contrariul. Cu ajutorul arbitrilor și aportul unor fotbaliști sud-americani naturalizați, Italia câștigă trofeul, înmânat personal de Duce. Totuși, stadionul din Roma nu se umple la finală. În Gazzeta dello Sport turul ciclist al Italiei face regulat prima pagină, pe când CM de fotbal este acoperit în paginile 5-6.

 

În URSS, în anii stalinismului, potrivit lui Sylvain Dufraisse, conferențiar la Universitatea din Nantes, fotbalul era deopotrivă un spațiu de autonomie și relativă libertate, cât și o miză propagandistică. Dacă la început regimul sovietic refuză să ia parte la competițiile internaționale, treptat el începe să utilizeze fotbalul ca instrument de măsurare a puterii sale internaționale în creștere. Statul încearcă să controleze total fotbalul prin standardizarea câștigurilor sportivilor (și evitarea supralicitărilor), uniformizarea antrenamentelor și încadrarea transferurilor interne. Totuși, aceste tentative eșuează în mare parte. Administrația centrală nu reușește să dobândească un control total. Cluburile, sprijinite de întreprinderi, regiuni, primării, potentați locali, reușesc să ocolească regulile. Banii negri circulă abundent, iar în transferuri ei joacă un rol de prim ordin.

 

Republica Democrată Germană pare să fi reușit în cea mai mare măsură, conform lui Joris Lehnert, asistent la Universitatea din Rostock, asigurarea controlului asupra fotbalului și stadioanelor. Activitatea sportivă era organizată de sindicate, iar cluburile nu reprezentau comunități locale, ci sectoare de activitate. La meciurile din cupele europene contra echipelor vest-germane, considerate de risc maxim, stadioanele erau împânzite de mii de agenți ai poliției politice, temuta STASI, și ai miliției, amplasați conform unui dispozitiv minuțios.

 

În România comunistă, fotbalul era totodată o supapă socială pe plan intern (manifestări contestatare ale galeriilor Rapidului sau Politehnicii Timișoara) și un instrument de propagandă externă. Marile performanțe ale fotbalului românesc vin în anii ’80, cei de apogeu ai național-comunismului ceaușist, beznă și penurie. România fiind țara lui Caragiale, Urmuz și Eugen Ionescu, apogeul cuceririi de către Steaua București a Cupei Campionilor Europeni, la 7 mai 1986, aduce și episoade burlești. 8 mai este aniversarea a 65 de ani de la fondarea Partidului Comunist Român, astfel că ziarul Sportul consacră întreaga pagină întâi omagierii genialului conducător Nicolae Ceaușescu și doar subsolul unui anunț despre triumful de la Sevilla. Marele cârmaci îi va decora apoi pe fotbaliștii Stelei, ocazie cu care îi încurajează să se pregătească mai bine pentru a putea câștiga altădată fără prelungiri și lovituri de departajare.

 

Putin și huliganii: sacrificarea tovarășilor de drum

 

Rusia a devenit în anii 2000 noul Eldorado al huliganismului în fotbal, mai ales din cauza raportului ambiguu cu autoritățile. Foarte apropiați de mediile ultranaționaliste, suporterii radicali au fost tolerați de regimul Putin. Acestuia i-a convenit mult timp să folosească potențialul lor de violență. Li s-au pus la dispoziție săli pentru a se antrena în sporturi de contact. Au fost constituite organisme ale suporterilor, finanțate din fonduri publice, și cooptați lideri ai facțiunilor radicale. În schimb, ei au dispersat manifestații ale opoziției sau ecologiștilor, fără ca puterea să pară implicată, spune Katia Gloriozova, doctor în științe politice al ULB cu o teză consacrată huliganismului rus. Luptele între grupuri organizate de huligani devin treptat tot mai mediatizate. Pentru a evita distrugerile în orașe, autoritățile încheie un acord tacit cu huliganii. Confruntările se mută în păduri: acolo suporterii nu sunt deranjați de forțele de ordine. În 2010, după uciderea unui tânăr de către un grup de caucazieni, mii de suporteri se înfruntă cu poliția în piața Manejului din Moscova, după ce declanșaseră o vânătoare de „criminali din Caucaz“. Luna de miere s-a terminat. Ruptura intervine în 2014, după Maidanul ucrainean. Kremlinul are în spate opinia publică. Complezența față de suporterii radicali nu mai este necesară. Represiunea poate începe.

 

Organizarea cu succes a Campionatului Mondial a devenit o miză de politică externă a Rusiei. Repetarea violențelor declanșate de huliganii ruși la Marseille, la Euro 2016, ar fi o palmă pe obrazul regimului. Suporterii violenți sunt încă de atunci fișați și supravegheați. Tovarășii de drum au înțeles că au devenit stânjenitori: statul vrea să recupereze monopolul violenței.

TAGS : fotbal campionat mondial rusia autoritarism
Comentarii
Imreh Istvan 2018-06-13
Articol, total unilateral, tendentios, care scoate in evidenta doar relele unora. De ce nu amintiti de huliganii englezi, candva, un pericol criminal in toata Europa. De ce trebuie, atunci cand mult fani ai sportului doresc sa se destinda, sa inveninati atmosfera. Candva cand oamenii se intreceau razboaiele incetau. Si chiar acum, il atacati pe dictatorul Putin, cand Trump da mana cu cel mai mare criminal din Asia zilelor noastre, cand tara acestui dictator a fost ovationat in iarna la Jocurile Olimpice de Iarna. Revista 22 a intrat de o vreme pe gheata subtire, pacat.
Robert Adam 2018-06-13
Domnule Imreh Istvan, titlul arată clar perspectiva în care am scris articolul: aceea a relației dintre fotbal ți regimuri autoritare. Nu am cunoștință ca în Anglia anilor 80 să fi fost un regim de asemenea factură. In plus, amintesc că a avut loc un colocviu internațional cu această temă.
Total 2 comments.
Recomandari
3038
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22