Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Oameni și sensuri ale bolgiilor comuniste
Cristian Patrasconiu - - - -
2018-06-12
Cultura
1

„Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputință de transmis prin cuvinte, întrucât zvârcolirea din care s-au invit ține de o rupere irațională prin care un om trece doar în situații-limită. Și acel ceva pe care niciun cuvânt nu îl poate prinde e chiar spiritul.“ (Sorin Lavric)

 

Cu siguranță că e mult prea puțin să spunem despre Sorin Lavric că este doar un cronicar, cu atât mai mult, cu cât deschiderea sa profesională este una cu adevărat remarcabilă. De altfel, contabilizarea câtorva dintre coordonatele acesteia este ea însăși elocventă în privința abilităților hermeneutice impresionante pe care Sorin Lavric le pune la lucru atunci când scrie – cronici, spre exemplu, dar nu numai. Iată câteva repere bio-bibliografice despre autorul în chestiune. E, mai întâi, în zona academică, medic: absolvent al Facultății de Medicină Generală, Institutul Medico-Farmaceutic „Carol Davila“ din București și, pentru un an, medic stagiar la Brăila. „Simțind că profesia de medic, deși l-ar fi împlinit social, i-ar fi stricat socotelile cu sine însuși, renunță la cariera medicală spre a termina Facultatea de Filosofie, la Universitatea din București“, se spune, în nota biografică din interiorul cărții sale cele mai recente, despre Sorin Lavric. Termină filosofia în 1996, face apoi un an armata, lucrează, ca redactor, mai bine de un deceniu, la Humanitas. Devine doctor în filosofie în 2005. Ține, din 2005 până în 2015, cursul Ontologia lui Noica la Facultatea de Filosofie din București. E președintele Centrului de Studii „Constantin Noica“. Are cinci cărți de autor (între acestea: Ontologia lui Noica, O exegeză; Noica și Mișcarea Legionară, Zece eseuri – toate aceste titluri sunt publicate de Editura Humanitas), mai multe studii și traduceri și colaborează (sau e redactor titular – la România literară) cu multe dintre revistele culturale importante de la noi.

 

În presa culturală autohtonă, Sorin Lavric este unul dintre – nu foarte mulții - cronicari cu prezență distinctă încă de la primele fraze ale oricărui text pe care îl publică; este, săptămânal, titularul cronicii ideilor în România literară, iar modul în care o face este unul memorabil. Nu scrie

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-patrasconiu-1472.jpg

// SORIN LAVRIC
// Glasuri din bolgie
// Editura Ideea Europeană, 2018, 256 pp.

niciodată pentru a bifa o carte (și încă carte, și încă o carte), scrie pentru a înțelege în profunzime un text și – e important – pentru a-l trage pe eventualul cititor către carte și pentru a-l face complice pe acesta la scenariul de înțelegere pe care cronicarul îl propune. Așa încât, textele sale nu sunt cronici din seriile de zeci de cronici scrise și publicate pentru a umple un spațiu (9.000 de semne, 11.000 de semne ș.a.m.d.); sunt texte cu autonomie mare, purtătoare ale unui sound special, mici eseuri, în fond, care intrigă, instigă, cuceresc sau (uneori) enervează și provoacă; de asemenea, care convertesc, conving. De altfel, cazul lui Sorin Lavric, mai precis cazul cronicarului de idei Sorin Lavric, este important în dosarul dezbaterii dacă se cuvine sau nu ca textele care apar în presa de tip cultural să fie adunate și publicate în carte. E relevant fie și numai în sensul următor: dacă, pentru majoritatea textelor de presă culturală, viața pe care acestea o au în publicația respectivă pare că le este suficientă și dacă regula pesemne că ar trebui să fie ca textele de revistă sau de ziar – fie ele și cu conținut cultural – să nu fie transbordate într-o carte sau într-alta, atunci publicistica de tip cultural – înaltă și densă – pe care o face Sorin Lavric ar putea sta ca excepție întăritoare la această regulă.

 

Glasuri din bolgie, cea mai recentă carte publicată de Sorin Lavric (la Editura Ideea Europeană, București, 2018), este un volum care rezultă din însumarea unor texte publicate, în marea lor majoritate, din câte înțeleg, în câteva reviste culturale. Dar nu e o culegere de texte; este, pur și simplu, o carte și mă grăbesc să menționez și să salut acest fapt. Sunt peste 40 de texte care survolează și adâncesc „literatura penitenciarelor“ – cele mai multe dintre ele, un fel de portrete spirituale ale unor oameni cu destin dramatic și cu experiențe-limită la purtător -, iar împreună fac un amplu eseu-acaparant, cu multe tentacule, care este ordonat nu de un alt criteriu „decât metamorfoza spiritului în condiții de exterminare“. În alte cuvinte – sunt texte care lasă să se vadă, formularea lui Sorin Lavric este foarte inspirată, „câtă drojdie numinoasă conține un text“ care e plasat „sub unghiul spiritului“. Pentru că „toate figurile despre care scriu au trecut prin închisorile comuniste sau au suferit sub regimul bolșevic. Unii au crăpat ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri“, spune Sorin Lavric. Și adaugă: „cum universul lor e supus în continuare unei cenzuri draconice din partea supraveghetorilor ideologici ai momentului, la sfârșitul volumului am adăugat un text în care schițez portretul persecutorilor moderni“. Un text, de altfel, puternic polemic. Așa cum, și acesta chiar este textul plasat cel mai la urmă în arhitectura întregii cărții, tăios-polemică este și linia de argumentare pentru care optează Sorin Lavric în dialogul de la o emisiune de televiziune (e un dialog transcris ca atare în carte) pe care l-a avut cu Vasile Bănescu în 2017 în jurul personalității, dar și al posterității lui Mircea Vulcănescu.

 

Există în Glasuri din bolgie câteva idei tari pe care eseistul le pune sub semnul întrebării și cu care, fie și implicit, polemizează. Unele țin de filtrele – în primul rând de natură ideologică – prin care sunt trecute categoriile de deținuți politici sau de partizani anticomuniști. Nu voi insista asupra lor – chiar dacă tentația de a polemiza în privința unora dintre premisele alese și aprecierile lui Sorin Lavric este, în ce mă privește, mare. Alte ziduri pe care, elegant, elevat și foarte convingător, le înlătură „cititorul constant de literatură penitenciară“ (așa cum spune despre sine Sorin Lavric că este) țin de una dintre (poate) marile prejudecăți ale celor care citesc – anume, că textele care fac, de regulă, acest tip aparte de literatură sunt, mai ales, de rang secund, cu un conținut estetic drastic diminuat și, de aceea, chestionabile în privința valorii lor intrinseci. Unghiul pe care Sorin Lavric îl pune în această discuție este prețios și poate fi considerat o soluție – rațională și justă – la o dilemă care, deși e des enunțată, nu stă în realitate pe o temelie solidă: „niciodată nu am putut lua în serios suficiența cu care criticii literari coboară memorialistica carcerală la treapta literaturii de mâna a doua, pe motiv că, deși conține un testimoniu sincer asupra vieții, ea e scrisă prost. Obiecția lor descinde dintr-o tresărire de vanitate căreia îi lipsește condiția flerului, acea antenă cu care poți simți dacă un text, chiar dacă e scris fără talent, transmite o emoție pe care nicio ficțiune literară nu o poate mima“. Și, mai departe: „trăim în epoca literaturii fără spirit, în care o bucată fictivă, dacă e cizelată stilistic, pare mai valoroasă decât o mărturie iscată de o experiență ce depășește în dramă orice ficțiune. Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputință de transmis prin cuvinte, întrucât zvârcolirea din care s-au invit ține de o rupere irațională prin care un om trece doar în situații-limită. Și acel ceva pe care niciun cuvânt nu îl poate prinde e chiar spiritul“.

 

Tema aceasta, a austerității stilistice și, pe cale de consecință, estetice a textelor care compun „literatura carcerală“ apare de foarte multe ori în micile eseuri din această carte. E o temă pe care, conform soluției sugerate mai sus, Sorin Lavric o „operează“ rapid – ceea ce e esențial (dar și autentic, și profund uman și, probabil, cu mult mai valoros decât piruetele estetice/retorice/stilistice) este ridicarea, este trecerea de nivel pe care o trăiesc cei care sunt în situații-limită. Pentru că, adesea, a coborî în bolgii (nu de bună voie, ci a fi trimis acolo – de Istorie, cum am putea spune neangajant, dar, de fapt, de către alți oameni, agenții bolșevismului în cazul de față) poate aduce după sine – și aceasta caută și subliniază mai mereu Sorin Lavric – o ridicare, o ruptură de nivel existențial, o schimbare a minții la limită.

 

Pe lângă barajul ideologic și barajul de critică (cele două nu se exclud, ba chiar se intersectează pe porțiuni semnificative), în chestiunea literaturii carcerale românești și mai ales a memoriei vii a acesteia intervine și zidul, teribil, al timpului. Glasuri din bolgie e o (și) o carte care vine împotriva unor forme de timp – și, deci, de raportare la marea temă a memoriei – care derivă din modalitățile defectuoase de amenajare a spațiului public de la noi, a celui academic, a celui mediatic. Cu alte cuvinte: despre comunismul românesc și despre crimele sale (numeroase) există o puternică tentație de a uita sau de a refuza cunoașterea. Cu timpul uitării se confruntă în mod direct eseistica pe care o face Sorin Lavric în această carte. De aici, dimensiunea adânc-recuperatorie pe care o asumă această carte, căci e vorba despre o recuperare nu doar a bornelor faptice majore ale unora dintre deținuții politici–etalon ai comunismului românesc sau ale unor victime ale acestuia, ci și de una în sens etic și, mai mult, în sens spiritual. Lista celor care sunt evocați în această carte (care poate fi citită și ca un tom despre patrimoniul autohton de verticalitate) este mare; iar povestea acestora și, mai ales, povestea sensului suferințelor acestora susțin ceea ce, cu o formulă memorabilă, Ana Blandiana spune că e drept să facem atunci când vorbim despre victimele comunismului – „atunci când justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție“

TAGS : cristian patrasconiu inchisori comuniste Sorin Lavric medic
Comentarii
Sorin Pescariu 2018-06-28
Felicitări, domnule Cristian Patrasconiu! Iată o cronică pe măsura cărții!
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
2601
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22