Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Toxic
Adrian Guta - - - -
2018-04-17
Cultura
0

Pentru un om cu proiecte atât de ambițioase, dintre care unele sunt de interes real pentru viața artistică actuală, și având în spate și câteva reușite, Erwin Kessler ar trebui să știe ceva mai multă istorie a artei de oriunde, de după 1960, și, mai ales, să înțeleagă mai mult din arta românească a ultimelor decenii, ca să nu spun că i-ar fi util să o simtă mai bine.

 

Erwin Kessler nu este un critic sau istoric de artă. Este un fel de pamfletar care se folosește (și) de un vocabular cu care operează aceste discipline ale literaturii artistice. Nu am avut, până la întâlnirea cu textele acestui autor - fie că e vorba de cele care ar intra, dacă ne referim la cantitate, în categoria cronicilor, fie că e vorba de volume -, senzația că mă confrunt cu fraze ale cuiva care urăște arta românească din ultima jumătate de secol. Ei bine, acesta este „gustul“ pe care mi-l lasă, de pildă, articolul Abibag, din numărul din 27 martie 2018 al revistei 22, sau cartea X:20 – O radiografie a artei românești după 1989, Editura Vellant, 2013.

 

Nu intenționez să fac acum o analiză a acestor două texte ori a altora care au apărut până azi sub aceeași semnătură. Rândurile mele reprezintă o reacție, în puține cuvinte, față de ceea ce mi se pare a fi toxicitatea scrierilor lui Erwin Kessler, una care depășește limite după limite.

 

Autorul are verb, indiscutabil, are idei, unele bune, emite verdicte, are o putere de muncă remarcabilă. Fabrică teze (nu ipoteze), a produs deja o istorie a artei românești de după 1989, care de fapt „pune la punct“ și faptele, traseele artistice de la realismul socialist până la Revoluție. Este necruțător, justițiarul nemilos, dărâmă „mituri“, „demască false valori“... Sacrifică numeroase „detalii“ pentru coerența și spectaculozitatea tezelor sale, pentru un joc de cuvinte care i se pare reușit. Astfel încât orice epitet dur sau de-a dreptul jignitor, orice lovitură verbală își găsește locul în text, dacă adaugă un plus de „dreptate“ sau pur și simplu de „farmec“ discursului domnului Kessler.

 

Problema principală e însă aceea cu „dreptatea“. Autorul ridică acuzator degetul spre mai toată arta românească de până în 1989, spre generații întregi – pardon, „(de)generații succesive de prestidigitatori ai vidului“, cum se spune în Abibag – artiști, ni se atrage atenția, care se compromiteau epidemic în arta oficială sau imitau fără har și substanță arta occidentală. Pentru Kessler nu a existat o artă alternativă la cea oficială, Uniunea Artiștilor Plastici nu a fost decât un soi de lagăr în care s-au încartiruit, gata de orice compromisuri, artiștii. Arta românească reînvie cu adevărat, în opinia autorului, abia spre sfârșitul anilor ’90, odată cu ofensiva grupului Rostopasca – by the way, artiștii din Rostopasca nu au fost descoperiți de Erwin Kessler, ci de alții înaintea lui, care au atras atenția asupra lor și i-au promovat.

 

Erwin Kessler nu își pune vreodată problema că s-ar putea să mai și greșească. El își închipuie că rostește/scrie numai adevăruri pure, că emite judecăți indubitabile. Lucrurile nu stau așa. Adesea, documentarea sa este incompletă, sunt aruncate la coș ori ignorate informații care nu încap în granițele corpului său de teze. Ce-i drept, n-are timp pentru mărunțișuri, el construiește o operă wagneriană... Și totuși... Iată doar vreo două-trei exemple din articolul menționat mai înainte, apărut în 22. Acest articol pornește de la expozițiile Bitzan, Mihuleac, Rasovszky, de la MNAC, pentru a mitralia nu doar opera celor trei artiști, ci și pentru un nou raid extins asupra generațiilor ’60-’70 și ’80. O ironizează pe Wanda Mihuleac pentru că preia greșit titlul romanului lui Eco, scriind Il nome de la rosa, însă câteva paragrafe mai jos comite eroarea de a scrie cu doi de „s“ numele binecunoscutului artist conceptual (Joseph) Kosuth, în partea de text rezervată punerii la zid a lui Gheorghe Rasovszky. Să spui despre Bitzan că era un „cinic cu o neîncredere funciară în valoarea umană a culturii“ este nu numai un neadevăr, în opinia mea, ci de-a dreptul răutate gratuită, lipsă de sensibilitate. O obsesie mai veche a lui Kessler este că simpla apartenență a unui artist la generația ’80 este egală cu nulitatea valorică a operei aceluia, deoarece generația respectivă ar fi cea mai „găunoasă“ din era comunistă. Rezultă că „bietul“ Rasovszky era condamnat din start de privirea super-critică a lui Erwin Kessler, așa că nu ne miră o frază precum următoarea: „Gigi de la TVR e optzecistul per se: băiat de comitet, trage-n artă din toate pozițiile – vizuale, sonore, conceptuale, digitale, performative, manuale, politice, sisifice“. La un moment dat, Erwin Kessler, fermecat de cât de bine îi ies frazele, înțepăturile, demascările, încurcă de-a binelea ordinea lucrurilor în „arta românească recentă“ (prietenii știu la ce mă refer) și ignoră faptul că Rasovszky realiza o pictură în care, chipurile, le „clona“ inclusiv pe Ana Bănică sau Ecaterina Vrana, pe când cele două meritorii cu adevărat artiste nici nu-și începuseră educația artistică.

 

Pentru un om cu proiecte atât de ambițioase, dintre care unele sunt de interes real pentru viața artistică actuală, și având în spate și câteva reușite, Erwin Kessler ar trebui, îndrăznesc să spun, să știe ceva mai multă istorie a artei de oriunde, de după 1960, și, mai ales, să înțeleagă mai mult (nu numai la nivelul nuanțelor) din arta românească a ultimelor decenii, ca să nu spun că i-ar fi util să o simtă mai bine.

TAGS : Erwin Kessler Abibag Rostopasca arta
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
4282
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22