Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Românie, a cui eşti? (II)
Constantin Dragoş - - - -
2018-02-13
Scrisori
0

 

Un clişeu malign al istoriografiei noastre: poziţia geografică – întrucât am fost „în calea răutăţilor“ – nu ne-a permis o dezvoltare comparabilă cu aceea a statelor din apusul Europei. Nimic mai fals! Comparaţi comportamentul funcţionarilor coloniali europeni de pe continentul african cu cel al funcţionarilor statului român, fie el feudal, fanariot, capitalist sau comunist. Veţi stabili că ai noştri şi-au tratat ţara ca pe una ocupată. De ce întemeierile noastre nu au fost durabile? Pentru că ce a clădit unul a fost dărâmat de rivalul lui, unul mai lacom decât altul. Primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la trecutul nostru istoric este „cnut“ („Bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie, uneori cu multe sfârcuri prevăzute cu alice de plumb în vârf; nagaică“ – din rus. KnutDEX), echivalent arhaic pentru „vână/râncă de bou“, „baston de cauciuc“. Lupta românilor cu românii, fie ea pentru scaunul de domnie, pentru o moştenire, pentru un petic de pământ, pentru o vită de muncă sau pentru o femeie, a fost totdeauna aprigă. Învinsul a avut parte cel mult de un prohod. Uneori şi acesta în batjocură, vezi îngroparea de viu, cu slujbă religioasă, a unuia dintre ultimele vlăstare ale Basarabilor de către partida rivală a Dăneştilor. Curat creştineşte.

 

Vedem ceva din toate astea în existenţa noastră de toate zilele noastre? Din experienţa mea personală: cum să te dai la o parte până în „decor“ ca să eviţi coliziunea frontală cu un bolid de lux care depăşeşte conform devizei „românul are şapte vieţi în capu-i de aramă“; cum să scapi cu gâtul netăiat dacă unul te dă la o parte cu aplomb din faţa ghişeului de schimb valutar; cum să-ţi păstrezi calmul în tren, dacă îţi găseşti locul ocupat de cineva care te priveşte sfidător, a cărui cămaşă e mai scumpă decât costumul tău cu pantofi şi pălărie cu tot; cum să obţii un act (pe care în altă ţară îl iei cu buletinul în cinci minute), pentru care aici îţi trebuie:

 

- adeverinţe că eşti cu impozitul la zi tu şi întreaga familie;

 

- acte de stare civilă traduse din germană, franceză şi engleză în română, franceză şi engleză;

 

- cazier judiciar (inclusiv de la strămoşi şi urmaşi);

 

- certificate de bună purtare înainte de căsătorie pentru părinţii, bunicii şi străbunicii din partea ta şi a soţiei, de la primăria de domiciliu a fiecăruia în parte, apostilate şi transcrise pe formular tip CRTN-IDT-DMNT-Nr. 1001 per data la care le-ai fi luat dacă nu ai fi avut nevoie de ele, confirmată de prefecturi;

 

- adeverinţă de plata sumei de 0,13 lei la un ghişeu unde trebuie să stai la coadă trei zile şi trei nopţi pentru că deserveşte jumătate de ţară (ghişeul pentru sfertul de ţară învecinat fiind închis din cauză de concediu medical).

 

Alt clişeu, propagat în semisurdină de site-uri mai mult sau mai puţin pioase: ţara noastră are un viitor mesianic, aici va fi centrul spiritual al întregii omeniri, un fluid divin inundând Carpaţii şi subteranele lor misterioase. Aş spune că concesionarea subsolului nostru pe 0,03 lei tona de minereu aurifer îmbogăţit cu metale rare e unul dintre cele mai mari mistere ale României. Dezlegaţi-l, oameni buni... Mi-s dragi concetăţenii care spun că cel mai mare rău al nostru e faptul că „nu-s bani“. A lor va fi împărăţia cerurilor, deşi nu au dreptate. Bani sunt cu duiumul.

 

Neghina creşte în lanul nostru. Cei care ne lovesc sunt ai noştri şi ne vor lovi în continuare, cât timp vom sta să fim loviţi. Să nu privim înapoi cu mânie şi mai ales să nu dăm vina (doar) pe ruşi. Aceleaşi directive s-au trimis şi la Praga, şi la Budapesta, şi la Varşovia, şi la Berlin. Ce interes ar fi avut Moscova să fie mai blândă cu ungurii după revoluţia lor din ‘56, care a fost cea mai hotărâtă din tot spaţiul est-european, cu implicare până la cel mai înalt nivel al conducerii? Şi totuşi, socialismul lor a fost mai blând. Asprimea unei directive nu depinde atât de cel ce o dă, cât depinde de cel ce o execută. Să fi fost revoluţia aceea la noi, mustea pământul şi acum de sânge. Oricum, nenumăraţi sunt sfinţii consacraţi de închisorile noastre. Aceşti oameni s-au mântuit însă pe ei, nu pe noi. Mântuirea noastră e treaba noastră.


Constantin Dragoş

München, 28 decembrie 2017

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Recomandari
917
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22