Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„Hawaii“... sau cum am călătorit cu balonul
Andreea Nanu - - - -
2017-12-05
Cultura
0

HAWAII (România, 2017) • Regia: Jesús del Cerro • În distribuţie: Dragoş Bucur, Rodica Lazăr, Cristina Flutur, Andi Vasluianu • Distribuit în România de Ro Image 2000 din 17 noiembrie.

 

Hawaii, cel mai recent lungmetraj al re­gi­zorului Jesús del Cerro, este un film care (te) duce departe; atât prin sonoritatea exo­tică a titlului, cât și prin lumea pe care o readuce la suprafața timpului nostru, ca pe o Atlantidă misterioasă. „Misterioasă“ fi­indcă majoritatea spectatorilor alături de care m-am aflat în sală la premieră erau năs­cuți după ’90 și nu păreau să-și gă­sească aderența la un univers revolut. Un univers care însă - pe mine și probabil pe mulți din generația căreia îi aparțin - con­tinuă să ne bântuie memoria sau ne frus­trează prezentul, ridicând întrebări inco­mo­de. (Uneori, chiar întrebări cinema­to­gra­fice, A fost sau n-a fost?.) Filmul duce „de­parte“ mai ales prin problematică, prin tot ce se degajă ca emoție și situație uma­nă atunci când pui la microscop un com­pus instabil - „viața în comunism“ - exa­mi­nându-l prin lentile succesive: iubire, dis­perare, represiune, sărăcie, minciună, to­talitarism, libertate.

 

 

Povestea e relativ simplă: o fa­milie obișnuită își vede viața răs­tur­nată în momentul în care i se anunță, printr-un trimis al Am­basadei Americii, că a pri­mit o moștenire în valoare de trei mili­oa­ne de dolari - ferma Freedom din... Ha­waii. În România lui Ceaușescu nu exista pro­prietate privată. Orice tentativă de a in­tra în posesia acestei mici averi ar fi atras atenția autorităților și, pe cale de consecință, confiscarea ei de către statul român. Cu excepția cazului în care... be­ne­ficiarul ar fi reușit să fugă din țară și să re­vendice moștenirea de la orice ambasadă americană. Tatăl, Vasile Florescu (Cons­tan­tin Cojocaru), e precaut și resemnat; după o tentativă eșuată de „evadare“ în tine­re­țe, de pe urma căreia un frate își pierduse viața, iar celălalt fusese dat dispărut, se­niorul, care între timp executase și ceva ani de muncă silnică, știe că iluziile se plătesc scump. Fiul, Andrei Florescu (Dra­goș Bucur), beneficiază de atributele ti­ne­reții - entuziasmul și indignarea - care-l determină să reia goana după „visul imposibil“, sub privirile îngrozite ale su­rorii (Rodica Lazăr) și ale cumnatului - membru de partid (Gheorghe Ifrim), dar și cu complicitatea ambiguă a iubitei - tur­nătoare Ioana Bălan (Cristina Flutur), sub urmărirea permanentă a ofițerului de Se­curitate (Andi Vasluianu).

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1-1444.jpg

Cristina Flutur în filmul Hawaii, regizat de Jesús del Cerro

 

Hawaii mi-a atras atenția prin câteva in­gre­diente de calitate: scenariul, muzica (rit­mul) și dis­tribuția. Povestea este atent construită, fidelă până la detaliu unei pe­rioade în care represiunea totalitară de­ve­nise sufocantă: iarna 1988 - primăvara 1989. Primele imagini ne transpun într-un Bu­curești cenușiu, parcă decupat din­tr-un film alb-negru, populat de blocuri, Dacii și... absențe „dubioase“: nu sunt trecători, nu e lumină, lipsește zgomotul de fond al metropolei, orașul pare o ruină mută după un bombardament atomic. Scenariul corespunde perfect lumii pe care vrea s-o evoce. Replicile sunt simple și dialogul fi­resc, dând impresia de proximitate afec­tivă cu un univers, în realitate, epurat de orice afecte. Muzica susține scenariul și ur­mează expresiv schimbările de situație, stă­rile personajelor. Însă și mai important mi s-a părut ritmul, tensiunea care bân­tuie până și scenele în care se tace; sunt ca­dre în care mustește o tăcere feroce, ca aceea a animalelor de pradă înainte să ata­ce o victimă: Securitatea și restul lumii. O lume bipolară, o lume insulară (un arhi­pe­lag de singurătăți anonime), o lume dal­to­nistă în care nu poți vedea decât în „cu­lorile“ dictate de Partid. Imaginea (Tudor Vla­dimir Panduru) completează organic perspectiva regizorului, exploatând gama nuanțelor incerte (negru, gri, cenușiu, vâ­năt-stacojiu, un galben ca o fiere bol­na­vă), dar și mizeria, sărăcia care corodează peisajul uman și urban. Distribuția per­so­na­lizează scenariul. Atunci când chipurile actorilor vorbesc (chiar înainte de a rosti replica), sporește senzația de pătrundere în film, în povestea care te învăluie așa cum te îmbraci cu o haină bine croită. Chiar dacă personajele menite să ilustreze o perioadă istorică anume evoluează mai mult sau mai puțin sub zodia unei ti­po­logii, protagoniștii din Hawaii sunt firești, nu dau impresia că „joacă“ (Cristina Flu­tu­r strălucește prin naturalețe), nici de efec­te spe­ciale. Suntem ce suntem, lumea e ceea ce se vede. Esențial este, însă, s-o vezi.

 

Din perspectiva fondului, filmul Hawaii reușește să redea o du­blă perspectivă: viața cotidiană în ultimii ani ai comunismului, dar și ceea ce o depășește; via­ța paralelă la care „captivii“ încearcă să ac­ceadă având chiar iluzia că reușesc ori de câte ori obțin „la negru“ un cartuș de Kent sau BT, un săpun Fa, un detergent bun, o sticlă de Cola sau o cafea naturală, „ade­vărată“. Nu este ușor să „pictezi“ via­ța în comunism. Jesús del Cerro are ima­gi­nea și detaliul de partea lui, reușind să cap­teze atmosfera fetidă a anilor ’80 fără să se limiteze la un realism facil. Coti­dia­nul sub asediu are, în ciuda marasmului obiectiv, zonele lui de luminozitate fragilă și de inocență, de speranță, chiar și de umor (însă în tonalități macabre, un fel de realism magic în care zâmbetul îți în­ghea­ță într-o grimasă). În același timp, Jesús del Cerro arată că știe să se „joace“ cu detaliul semnificativ, îmbinând ca în­tr-un puzzle practici sociale care și-ar gă­si numaidecât locul într-un muzeu al co­munismului. Prima scenă dă tonul și re­glează intensitatea: Andrei Florescu, fe­rin­du-se să nu fie văzut, recuperează de sub capota unei Dacii un porc sacrificat pe care-l urcă grijuliu pe casa scării până în apartamentul-vizuină unde așteaptă în­ghețați și speriați vecinii, cu ochii stră­lu­cind în așteptarea festinului. Fiecare pri­mește o bucată de carne (învelită în ziarul Scânteia) în schimbul unei contribuții - tot produse de contrabandă, arătând cât de vast era circuitul acesteia în natură; în natura unei societăți denaturate din cauza abuzurilor și a lipsurilor.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-2-1444.jpg

Dragoş Bucur în filmul Hawaii, regizat de Jesús del Cerro

Jesús del Cerro filmează veridic fără să cadă în plasa morbidității ine­ren­te epocii. Pe principiul mai pu­țin sugerează mai mult (less is more), regizorul are încredere în ceea ce-i oferă realitatea; o realitate care „ne vor­bește“ atunci când e surprinsă în esențial. Ai impresia că privești prin lentilă o lume supusă unui teribil experiment, în care rămășițele a ceea ce numim umanitate se luptă să supraviețuiască. Însă, așa cum un animal sălbatic ajunge să se obișnuiască după o perioadă în captivitate, la fel su­pra­viețuirea în comunism, deși mereu supusă riscului, se domesticește, găsește alternative care devin practici comune (sub­versive dar, totuși, obișnuite); filmul dez­văluie mecanismul prin care se naște o societate paralelă, cu oameni care se de­dublează, victime și călăi în roluri in­ter­șanjabile, mânuite de un maestru-păpușar cu multe brațe și sfori: Securitatea.

 

Este interesant că o astfel de lume, co­rup­tă până în ADN-ul ei, reușește în mo­men­te excepționale să producă mutații sal­va­toare, înmuguriri ale umanului care supra­viețuiesc înghețului totalitar: solidaritatea, nevoia de libertate, foamea de sens. Și aici e marea reușită a filmului, pariul câștigat al regizorului care, depășind categoria „în­că un film despre comunism“, reușește să aducă ceva cu totul nou: să facă saltul spre transcendent, să se ridice de la pă­mânt (de la cotidianul mizerabilist), așa cum va reuși în final Andrei Florescu să traverseze Dunărea cu balonul. Și asta nu prin dialoguri pompoase, ci printr-o suită de momente care se petrec în tăcere - o tăcere saturată de speranță. Asistăm la naș­terea unei „insule“ secrete, o utopie tem­porară în care o nevoie interioară pro­fundă întoarce acele de ceasornic ale is­to­riei în sens invers, mobilizând energiile unor „suflete moarte“ într-un demers co­lectiv, terapeutic, răscumpărător: familia și vecinii confecționează împreună balo­nul.

 

Hawaii m-a dus cu gândul la Furtuna lui Shakespeare. Pa­tru­zeci de ani de comunism sunt, să recunoaștem, o teribilă fur­tună. În furtună, vizibilitatea scade, disperarea urlă, valorile se scu­fun­dă. Însă undeva, în întunericul is­to­riei, ne așteaptă o insulă. Insula e stăpânită de un duh rău, un Caliban (totalitarism, Se­cu­ri­tate, răul nu are identitate și tocmai de ace­ea își schimbă mereu numele). Dar în Insulă se va găsi întotdeauna și un om bun, un spirit călăuzitor, ca Prospero (su­perb interpretat în film de Constantin Co­jo­caru, un virtuoz al emoției și al ex­pre­sivității) și un Ariel gata să sacrifice totul pentru a fi eliberat... Suntem deja în pri­mă­vara lui 1989. La doar câteva luni, re­gi­mul Ceaușescu avea să se prăbușească. Ope­rațiunea balonul (cum e numită în do­sarul de Securitate) se petrece sub semnul incertitudinii și al urgenței. „Ce ești gata să faci“, întreabă tatăl. „Orice“, răspunde fiul.

 

Lungmetrajul lui Jesús del Cerro e cons­truit cu artă după un plan meșteșugit, în­tocmai ca un balon care, pentru a zbura, trebuie să aibă toate piesele la locul po­tri­vit. Apoi, balonul mai are nevoie și de com­­bustibil pentru a se ridica de la pă­mânt. Filmul are suflu, degajând o res­pi­ra­ție amplă și caldă, copleșitoare prin emo­ția și autenticitatea care conduc jocul ac­to­rilor. Hawaii este o parabolă despre „pă­mântul făgăduinței“, dar și despre ținutul misterios al libertății interioare, pe care noi, cei care astăzi trăim într-o lume „fă­ră frontiere“ și cu spații Schengen, nu mai suntem dornici să-l cucerim. Hawaii este și despre insulele care suntem, fiecare din­tre noi, legați de semeni, într-un ocean de timp care se poate numi înstrăi­na­re sau solidaritate. „Stă în puterea noas­tră să ale­gem“, spune personajul An­drei Flo­res­cu. Chiar și atunci când e imposibil, pare să completeze regizorul cu o ultimă ima­gi­ne, a balonului care, deși în­semnat cu se­ce­ra, ciocanul și portretul lui Ceaușescu, tra­versează cerul spre libertate.

TAGS : Hawaii FILM Jesús del Cerro Ro Image 2000 17 noiembrie.
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1293
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22