Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Brexit: negocieri cu spatele la zid
2017-12-04
0
Pe măsura ce timpul se scurge, chiar și cei mai fanatici susținători ai Brexit încep să aprecieze importanța unei relații funcționale cu Uniunea Europeană.

 

Cărțile despre tehnici de negociere ar trebui revizuite drastic după Brexit. Poate așa am reuși să ne înțelegem omenește și să evităm confuzii cu urmări incalculabile. Spre exemplu, când auzi pe cineva că spune „am făcut progrese importante“ înseamnă că nu a ieșit cu scandal. „Am ajuns la un numitor comun“ este sinonim cu „o lăsăm pe altă dată“.  „Am agreat de principiu“ este același lucru cu „să ne luăm gândul“. Și tot așa. Interpretarea în cheia obișnuită ar fi imprudentă. Mai ales după experiența ultimelor nouă luni care s-au scurs din 29 martie, ziua în care Marea Britanie a invocat Articolul 50. De atunci, practic, nu s-a mai întâmplat nimic. Ce-i drept, timp ar mai fi, având în vedere că data limită pentru finalizarea întregului proces este sfârșitul lui martie 2019.

 

Așa cum merg lucrurile însă, respectarea termenului impus în Tratatul de la Lisabona pare imposibilă. Chiar dacă secretarul britanic pentru Brexit, David Davis, încearcă să susțină moralul colectiv cu termeni de tip „progres în chestiuni tehnice“ sau „progres constructiv“, nimeni nu-și face iluzii. Cel puțin una dintre marile teme trebuia deja bifată. Mai exact, acordul cu privire la drepturile europenilor care locuiesc în Marea Britanie, precum și ale britanicilor stabiliți pe continent. N-a fost să fie. Desigur, există un plan deja expus, precum și numeroase asigurări sau apeluri la calm venite chiar de la Theresa May. Șocurile vecine cu infarctul sunt încă vii în memorie: germani, belgieni, francezi, români sau polonezi, care au aplicat pentru permisul de rezidență și care s-au trezit cu înștiințări de la Ministerul de Interne cum că trebuie să părăsească țara în câteva zile. Până una-alta, procedurile simplificate prin care cetățenii europeni își pot clarifica statutul de ședere rămân o promisiune.

 

Acestea fiind spuse, orice guvern din lume ar fi copleșit de un proces de amploarea Brexit. Atât din punct de vedere politic, cât și administrativ, complexitatea unui asemenea exercițiu este ieșită din tipare. Mandarinii (funcționari publici de rang înalt) trăiesc acum coşmarul care le-a bântuit somnul înainte de referendum. La nivelul Cabinetului, presiunea se resimte altfel. Semieșecul din alegerile anticipate a trasformat Guvernul May într-o soluție de avarie. Este la fel de adevărat că o asemenea soluție, fie și de avarie, ar putea funcționa mult și bine de acum încolo, în lipsa unei alternative din rândul conservatorilor. Autoritatea însă a dispărut, la fel cum s-a pulverizat și mare parte din credibilitate.

 

Toate acestea se resimt în ritmul negocierilor cu Bruxelles, având în vedere că, după alegeri, vocea opoziției este mult mai puternică. Nu că ar indica o direcție anume. Poziția Labour față de Brexit este ambiguă și nearmonizată la nivelul partidului, ceea ce uneori conduce la situații bizare. Spre exemplu, cea din 21 noiembrie, când, în esență, o serie întreagă de laburiști, în frunte cu numărul 2 în partid, John McDonnell, au votat alături de conservatori pentru ieșirea din uniunea vamală. În teorie, o trădare a liniei propriului partid care s-ar opune scenariului de Hard Brexit. Practic, nu este nici pe departe atât de dramatic, ținând cont că Labour nu și-a stabilit încă o politică în acest sens. Mai mult, liderul laburist Jeremy Corbyn s-a numărat printre susținătorii lui Tony Benn, celebrul militant socialist împotriva aderării Marii Britanii la ceea ce în 1975 se numea Comunitatea Europeană sau Piața Comună. Corbyn își asumă cu mândrie trecutul și nici măcar nu trebuie să-l crezi pe cuvânt. În timpul campaniei premergătoare referendumului „In/Out“ din 2016, a susținut cauza Remain cu o lipsă vizibilă de entuziasm. Apreciază protecția pe care piața comună o oferă angajaților, însă admirația lui față de construcția europeană se oprește aici. Pozițiile legate de aranjamentele comerciale post-Brexit par să-i fie dictate mai degrabă de pulsul electoral și, în principiu, adoptă o tactică de tip „văzând și făcând”. Până în prezent, Labour s-a clarificat asupra unui singur aspect: rezultatul referendumului din 23 iunie, pe care s-a angajat să-l respecte. Ceea ce nu exclude totuși posibilitatea organizării unui nou referendum, cum tot Jeremy Corbyn a ținut să precizeze.

 

Conservatorii nu pot decât să viseze la o atitudine atât de relaxată. Starea de calm nu-i caracterizează însă. Nu s-au bucurat de ea nici înainte de referendum, nici după și nici măcar în 2015, atunci când au reușit să formeze singuri majoritatea în Parlament. De data aceasta, motive de neliniște chiar există. Pe măsura ce timpul se scurge, chiar și cei mai fanatici susținători ai Brexit încep să aprecieze importanța unei relații funcționale cu Uniunea Europeană. Mai ales în plan comercial. Alternativele invocate obsesiv în campanie, așii din mânecă de tip „SUA“, „India“ sau „China“, argumentele de natură să-i îngenuncheze rapid pe europeni la masa negocierilor, par acum ridicole. Nu că statele enumerate mai sus ar trebui trecute cu vederea. Nici vorbă. Piața americană este oricum principala destinație de export pentru produse și servicii britanice. Acordurile bilaterale au însă un specific mai puțin plăcut. Știi precis când începi discuțiile, dar nu știi peste câți ani le și termini. Dincolo de asta, cel mai mare partener comercial rămâne de la distanță Uniunea Europeană. Prin urmare, prioritatea zero o constituie cea mai liberă formă de acces la piața comună. Detaliile care guvernează acest acces sunt esențiale. De ele depind într-o anumită măsură și condițiile pe care britanicii le pot oferi altor parteneri. Nu întâmplător, pe holurile Comisiei Europene a început să fie pomenită posibilitatea introducerii unei „clauze punitive“. Descătușarea globală nelimitată pe care au promis-o artizanii Brexit ar putea să fie astfel temperată semnificativ. Cu tarife, de exemplu. Mai ales dacă unii sau alții și-ar propune diluarea standardelor și reglementărilor europene sau chiar adoptarea unor strategii de dumping.

 

Suspiciunea europenilor a fost alimentată și de zgomotul politic de la Londra. Până acum, zgomotul nu s-a tradus în strategii de negociere pe care să le fi aplicat cineva. În iulie, ministrul de Externe Boris Johnson a trimis Bruxellesul „la plimbare“ (sau tradus ad-literam „la fluierat“) în cazul în care se așteaptă la vreo liră din partea Londrei. Era vorba despre așa-numitul „divorce bill“ sau obligațiile financiare față de UE. Dacă cineva într-adevăr a fluierat la Comisie, e clar că n-a fluierat a pagubă. În doar câteva luni, nota de plată pentru Brexit a ajuns de la zero la 20, ulterior la 30, pentru ca, mai nou, să se vorbească de 50 de miliarde de lire. Adică foarte aproape de estimarea inițială, de 60 de miliarde de lire, venită dinspre Bruxelles cu mult timp în urmă. Până și cei mai înfocați „brexiteers“ par să se fi împăcat nu doar cu gândul, ci și cu suma. Mai toți sunt acum convinși că deblocarea negocierilor și trecerea rapidă la aspectele tehnice legate de schimburi comerciale merită toți banii. La nouă luni de la declanșarea procedurilor de divorț, este limpede cine dansează după melodia cui. Ce ne rezervă însă viitorul?

 

În sine, nicio sumă, oricât de mare, nu califică Londra pentru următoarea etapă a discuțiilor. Două teme mari încă trenează. Este vorba despre situația cetățenilor europeni și despre granița cu Irlanda. Europenii nu par dispuși să ardă etape. Președintele Donald Tusk tocmai l-a asigurat pe premierul irlandez Taoiseach Leo Varadkar că Dublinul are drept de veto asupra întregului proces, în cazul în care chestiunea frontierelor nu este rezolvată. Cu alte cuvinte, viitorul posteuropean al Marii Britanii a ajuns la mâna Irlandei. O mică ironie a istoriei pe care liderii politici conservatori de la Londra nu au timp s-o guste.

 

În vremuri mai bune, înainte de declanșarea alegerilor anticipate, care au costat-o surprinzător de scump, Theresa May spera că mandatul ei de premier o să însemne mai mult decât Brexit. Între timp, a reușit să piardă majoritatea câștigată de David Cameron în 2015 și, implicit, să pună umărul la transformarea Labour dintr-un partid nefrecventabil într-o alternativă reală la guvernare. Mandatul ei nu mai este doar definit de Brexit. Acum depinde direct de fiecare pas din acest proces.

TAGS : brexit tratat lisabona Theresa May marrea britanie rezidenta europeni drepturi conservatori alegeri jeremy Corbyn laburisti uniunea europeana
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
1426
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22