Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Şoahul neterminat sau despre o formulă inadecvată
2011-02-15
2

Volumul lui Carol Iancu oferă o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România.

În toamna anului 2010, Editura Hasefer a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lansat o campanie de promovare a volumului dedicat memoriei lui Alexandru Şafran. Încă din vară, am exprimat autorului unele îndoieli privind alegerea titlului şi i-am adresat rugămintea de a-l schimba. Astăzi, cartea cu formularea inadecvată a titlului se află în librării. Dacă ar fi fost numai un titlu, nu aş fi aşternut aceste rânduri. Este o simplă diversitate de opinii, iar consecinţele se vor vedea în timp. Neîmplinirile cărţii sunt însă şi altele, ele depăşind formula Şoahului neterminat.

Carol Iancu anunţă de la primele pagini caracterul polemic al volumului. Lucrarea răspunde „celor care denaturează adevărul istoric, minimalizând fie rolul lui Alexandru Şafran, fie amploarea Şoahului în România, mergând până la negarea acestuia“ (pp. 15-16). Cei familiarizaţi cu problematica Holocaustului din România îşi dau seama că, sub aparenţa de a răspunde negaţioniştilor, autorul se adresează celor care, scriind istoria tragediei evreilor din România, au prezentat cu echilibru şi în spiritul documentelor de arhivă poziţia şi rolul lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti, şi Alexandru Şafran, şef rabin (1940-1947). Răspunsul lui Carol Iancu faţă de cei pe care îi consideră detractorii lui Alexandru Şafran, aşa cum singur şi-l caracterizează, este unul „edificator“, rezultat dintr-o „excepţională documentaţie“ (p. 15). Cu alte cuvinte, această culegere de documente a fost întocmită pentru a arăta rolul singular şi prioritar al rabinului şef în salvarea sau îmbunătăţirea situaţiei evreilor din România în anii 40 ai secolului XX. Pentru aceasta, Carol Iancu imaginează o falsă competiţie a istoricilor, care ar urmări să statueze întâietatea între W. Filderman sau Al. Şafran. Istoricul de la Montpellier şi-a propus să ne demonstreze că Al. Şafran a fost cel care ar fi avut rolul de prim solist.

Subordonat unui obiectiv cu mare încărcătură subiectivă, şi anume reconstrucţia imaginii unei personalităţi din elita comunităţii evreieşti, volumul are câteva fisuri interpretative şi câteva scăpări de deontologie a cercetării. Din prima categorie face parte şi formula nefericită, prin care autorul subliniază astfel rolul rabinului şef la salvarea evreilor. Numai că Şoahul neterminat în România nu spune nimic. De exemplu, dacă luăm semnificaţia directă, Şoahul a fost neterminat şi în Europa. Niciun istoric nu a susţinut faptul că evreii au fost exterminaţi în totalitate. Termenul de Şoah sau Holocaust a fost adoptat de istorici pentru a exprima unicitatea şi specificiatea genocidului evreilor din Europa în timpul celui de al doilea război mondial. Aceste concepte nu se folosesc prin însoţirea lor cu adjective care să le exprime gradul de realizare. Nu există Holocaust neterminat sau terminat pe trei sferturi ş.a.m.d. A existat însă o realitate istorică singulară şi complicată, ba chiar complexă, am putea spune, care i-a avut ca unul dintre actorii principali pe evreii europeni într-o perioadă delimitată de timp.

Şoahul neterminat aminteşte de o altă nefericită formulă a jurnalistului Teşu Solomovici: Holocaustul asimetric. El încerca să susţină astfel că evreii din Basarabia şi Bucovina au fost victimele genocidului, în timp ce coreligionarii lor din Vechiul Regat s-ar fi bucurat de o soartă mai bună. În fapt, asasinate şi mii de victime au fost şi în Vechiul Regat, iar a discuta despre numerologie excede spaţiul cercetării istorice. Utilizarea unor termeni precum cel de „neterminat“ sau „asimetric“ reprezintă o ofertă deschisă celor care produc sau promovează mesaje negaţioniste ori minimalizatoare despre Şoah, pentru că, fie şi indirect, induc opinia că evreii în unele zone sau regiuni au fost protejaţi de statul antisemit. În realitate, în întreaga Europă aflată sub dominaţia Germaniei naziste, a aliaţilor sau a colaboratorilor lor, viaţa evreilor era o loterie, şi asta pentru că puterea politică îi condamnase la moarte prin diverse modalităţi de exterminare. Asemenea expresii pot încuraja legitimarea mesajelor negaţioniste. Cu alte cuvinte, încercări de a nuanţa tragedia evreilor sau de a forţa inventivitatea spiritului, acolo unde nu este cazul, în loc să producă un plus de cunoaştere, creează deservicii. Pentru negaţionişti, de la Holocaustul asimetric sau neterminat la nu a fost nu este decât un pas. Astfel, în 2006, Ion Coja a redactat o scrisoare deschisă către preşedintele ţării în care clama incitator: „în România, bucuraţi-vă de vestea cu care venim, nu a fost nici un Holocaust!... Cine ştie, poate că altă dată îl vom face pe holocaust, şi-l vom face ca lumea, cu acte-n regulă!“.

Recompunerea imaginii unei personalităţi, cum a fost şef-rabinul Alexandru Şafran, presupune refacerea unui puzzle din documente, mărturii, interviuri etc. A prezenta numai poveşti de succes despre „Al. Şafran, această nobilă figură, acest om plin de o credinţă profundă“, pe motiv că „au vrut să îl ponegrească reprezentanţii unui regim totalitar“, cărora „li s-au alăturat, din necunoaştere, câţiva epigoni“ (??, p. 15), naşte riscul mesajului idolatric sau apologetic. În cele 190 de documente din antologie credem că ar fi putut să îşi afle locul şi informaţii cel puţin controversate despre activitatea lui Şafran. În doc. 115, o notă a Serviciului Special de Informaţii din 21 februarie 1941, se relatează că Şafran „va consacra predica sa din 1 Martie 1941, pentru victoria Angliei“ (p. 271). Cinci luni mai târziu, un alt context al războiului îi schimbă radical atitudinea. De exemplu, nota pe care W. Filderman a făcut-o după ce a fost împreună cu şef-rabinul în audienţă la ministrul Apărării şi care ilustrează o nouă atitudine, chiar dacă ea era de context, nu se regăseşte printre documentele antologate. Audienţa a avut loc pe 14 august 1941, după Pogromul de la Iaşi, când armata română înainta în Basarabia şi Bucovina de Nord. De la sfârşitul lunii iulie începuseră ceea ce istoricul Jean Ancel a numit „deportările pripite“. Armata şi jandarmeria au concentrat peste 20.000 de evrei la malul Nistrului. Soarta lor a fost tragică. În aceste condiţii extrem de complicate pentru comunitatea evreiască, aflăm din Notă că „d-l Şef Rabin dr. Al. Şafran, profitând de prilejul acestei audienţe a prezentat în numele populaţiei evreieşti omagii pentru armată şi şefii ei, subliniind vitejia oştirii în lupta pentru dobândirea pământurilor strămoşeşti... D-l Şef Rabin, dr. Al. Şafran, spune că înalţă rugăciuni pentru gloria armatei române şi pentru d-l ministru...“.

O problemă pe care istoricul Carol Iancu o readuce în actualitate, fără a formula vreo explicaţie, este aceea referitoare la relaţiile dintre Al. Şafran şi Moses Rosen, şef-rabin şi preşedinte al FCER (iunie 1948-1994). Acuzele şi disputa dintre cei doi sunt cunoscute. Acestea au mai fost prezentate chiar de istoricul de la Montpellier. Dincolo de ipoteza unor presiuni de a părăsi ţara (autorul vorbeşte despre expulzare, p. 23) şi de faptul că Moses Rosen ar fi fost cel puţin beneficiarul acestei plecări, aşa-zis intempestive din decembrie 1947, istoricul ar fi putut aduce în discuţie punctul de vedere exprimat de Rosen încă din 1991. Şef-rabinul Moses Rosen are o relatare diametral opusă de aceea a lui Carol Iancu, prezentând şi extrase din două documente. În opinia lui, Al. Şafran îşi pregătise plecarea la Geneva în cursul anului 1947, iar încercările succesorului său în post la Bucureşti de a se reconcilia au rămas fără răspuns din partea lui Şafran. Lumina urmează să se facă...

Carol Iancu anunţă în debutul volumului că „îşi propune să lumineze zonele de umbră şi particularităţile Şoahului neterminat din frumoasa ţară a Carpaţilor, mărginită de Dunăre şi de Marea Neagră“ (p. 15). Paragraful din Studiul introductiv care se referă la Holocaust este ultrasintetic şi presărat cu anumite inexactităţi. De exemplu, în două dintre momentele importante pentru destinul lor, rolul evreilor este prezentat de o manieră care supralicitează capacitatea liderilor evrei de a impune ameliorări semnificative ale statutului lor de victimă a sistemului. Un caz este schimbarea Guvernului Goga-Cuza. Astfel, pentru Carol Iancu, căderea acestui guvern a fost „provocată, în mare parte, de rezistenţa evreilor care au declanşat o veritabilă grevă economică, abţinându-se de la toate operaţiunile de vânzări şi cumpărări“ (p. 30). Jean Ancel, cel care a scris sute de pagini despre Holocaustul din România, dar pe care autorul pare să nu îl fi citit, a analizat şi guvernarea Goga-Cuza. Pentru el, acest guvern „nu a fost menit, de la început, unei existenţe de lungă durată“, iar înlocuirea lui s-a datorat unei serii de factori interni şi externi. „Dar nu trebuie exagerată influenţa acţiunii evreieşti. În cele din urmă nu a avut loc o confruntare între evrei şi Goga, ci între blocul democratic (ţările occidentale, n.m.) şi blocul fascist; la începutul anului 1938, primul a dovedit că poate bara calea fascismului“. Cea de a doua situaţie se referă la decizia istorică, din octombrie 1942, de renunţare a Guvernului Antonescu la deportarea evreilor din Vechiul Regat în lagărul de la Belzec (Polonia). În viziunea lui Carol Iancu, „conducătorii tradiţionali ai evreilor români şi în primul rând Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran (...) au reacţionat imediat şi au ştiut să găsească ajutoarele necesare, pentru a obţine amânarea şi apoi anularea deciziei criminale“ (p. 34).

Fără a nega eforturile liderilor evrei de a găsi soluţii pentru diminuarea stării de insecuritate sau chiar eliminarea ameninţării continue a genocidului, Raportul final al Comisiei Wiesel oferă o explicaţie mai plauzibilă a motivelor care au determinat Guvernul Antonescu să renunţe la Soluţia finală. Două formulări concluzive sunt edificatoare în acest sens: „În opinia lui Filderman, ameninţarea germană (presiunile exercitate pentru ca România să nu renunţe la Soluţia finală, n.m.) a ajutat de fapt cauza evreilor români deoarece a provocat reacţii negative în rândul elitei conducătoare, care a avut mereu sentimente puternice legate de independenţa ţării“. La aceasta se adaugă argumentul că „suspendarea planului nu a rezultat din vreo umanizare latentă, ci din conştientizarea faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincideau: armata României se afla într-o situaţie dificilă la Stalingrad şi – în ciuda tuturor sacrificiilor materiale şi umane – Hitler nu va înapoia niciodată Româ­niei Transilvania. Se părea că Româ­nia a dat totul şi nu a primit nimic, în timp ce Ungaria dăduse puţin, însă nu renunţase la evrei încă şi păstrase Transilvania“.

În Studiul introductiv autorul enumeră, pe câteva pagini, principalele decrete-legi din perioada 1941-1943, care au transformat viaţa evreilor români într-un calvar fără speranţă. Ar fi fost însă de dorit amintirea sursei bibliografice care i-a înlesnit această sugestivă listare: Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, Legislaţia antievreiască, coordonat ştiinţific de Sergiu Stanciu şi alcătuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993. De asemenea, antologia cuprinde 20 de documente care au fost editate cu mulţi ani în urmă de către istoricul Jean Ancel. Cu toate acestea, în volum sursa lor este cea de arhivă...

Istoricul Carol Iancu atribuie merite exclusive şef-rabinului Alexandru Şafran în iniţierea şi obţinerea unor concesii, fie şi vremelnice, din partea autorităţilor, chiar dacă uneori îl menţionează şi pe W. Filderman. Spre exemplu, în Studiul introductiv, capitolul VII, Întrevederea Alexandru Şafran – Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor, se referă la obţinerea abrogării Deciziei ministeriale din 9 septembrie 1940, privind scoaterea cultului mozaic din rândul cultelor oficiale. O analiză a documentelor incluse în volum, dar şi a celor omise demonstrează elaborarea de către conducerea Federaţiei a unei întregi strategii pentru „câştigarea aceste bătălii“, din care au făcut parte şi demersurile şef-rabinului. Volumul redă numai un extras din procesul verbal al şedinţei conducerii comunităţii din 10 septembrie 1940, în care s-a discutat atitudinea ce urma să fie adoptată în problema Deciziei menţionate. Autorul eludează astfel intervenţia dr. Wilhem Filderman, care de fapt a stat la baza demersurilor pentru obţinerea abrogării Deciziei. Autorul atribuie memoriul depus în această problemă conducătorului statului exclusiv şef-rabinului. Din documentele neincluse în volum rezultă că, de fapt, el a fost depus de Wilhem Filderman.

În ceea ce priveşte mult disputata întrevedere dintre Şafran şi Antonescu, aceasta este semnalată numai în informările Direcţiei Generale a Poliţiei, fără a fi confirmată şi în alte documente de arhivă. Cu alte cuvinte, veridicitatea acestei audienţe ar trebui probată cu documente. Rolul lui Filderman în depunerea memoriului şi faptul că el a avut o întrevedere cu Antonescu rezultă din aceea că răspunsul lui Antonescu este adresat personal lui Filderman. Acest document nu este însă menţionat în volum. De aceea, eronat, Carol Iancu conchide că „vocea persuasivă a rabinului şef a reuşit să-l înduplece pe dictator care a dat ordin ministrului său să permită redeschiderea sinagogilor“ (p. 59).

În fapt, fiecare capitol al Studiului introductiv a fost construit pentru a scoate în prim-plan mai cu seamă rolul de lider al lui Alexandru Şafran. Iată de ce ne punem întrebarea dacă relaţiile dintre Filderman, preşedintele comunităţilor evreieşti, şi Şafran, şef-rabinul, sunt prezentate obiectiv. Chestiunea nu este una superfluă. Ea derivă din aceea că, în cartea Şoah în România (Polirom, 2001), Carol Iancu aprecia că Wilhem Filderman era „liderul de necontestat al evreilor din România“. În acest volum, rolul lui Filderman este mai degrabă unul reajustat, de egal al lui Şafran. Pentru Carol Iancu, „conjugarea discursurilor şi acţiunilor acestor doi lideri s-a dovedit determinantă şi ne oferă cheia pentru a înţelege destinul particular al comunităţilor evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial“ (p. 116). Filderman „coordonează activităţile de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria...“ sau „contribuie prin intervenţiile sale alăturate celor ale lui Alexandru Şafran... să fie evitate deportările prevăzute în Polonia“ (p. 455). În realitate, liderul laic a fost în permanenţă cel care şi-a asumat rolul de responsabil, „în ultimă instanţă“, conform statutului Federaţiei.

Obsesia de a hiperboliza imaginea lui Şafran îl face pe Carol Iancu să îl „vadă“ pe şef-rabin acolo unde el nici nu este menţionat. Astfel, el scrie în Studiul introductiv despre „contactele între Ion Antonescu şi reprezentanţii iudaismului româ­nesc, respectiv Wilhelm Filderman, şeful său politic, şi Alexandru Şafran, şeful său religios, [care] au fost continuate şi în timpul războiului şi constituie unul dintre aspectele cele mai surprinzătoare şi paradoxale...“ (p. 59). Această caracterizare este preluată din Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Hasefer, 1998, p. 61. Numai că R. Ioanid la acea pagină vorbeşte numai despre relaţiile dintre Ion Antonescu şi W. Filderman. Cu alte cuvinte, numele Al. Şafran nu apare...

Un alt aspect este cel al implicării liderilor comunitari în salvarea evreilor deportaţi în Transnistria. Demersurile lui Şafran pentru amânarea deportărilor, pentru organizarea ajutoarelor pentru cei care au fost exilaţi sau cele în vederea repatrierii din Transnistria sunt prezentate ca iniţiative personale. În Studiul introductiv demersurile respective nu sunt analizate în lumina deciziilor luate în cadrul „sfatului clandestin“, constituit după desfiinţarea Federaţiei prin Decretul Lege din 16 decembrie 1941. În acest sens, sunt relevante mărturiile lui Arnold Schwefelberg incluse în volum. Autorul memoriilor, membru al sfatului alături de Filderman şi Şafran, scrie: „Aci (sfatul clandestin, n.n.) se aduceau la cunoştinţă nevoile şi primejdiile ce creşteau neîncetat şi se hotărau măsurile de luat împărţindu-se sarcini fiecăruia dintre membri. Erau de făcut nenumărate demersuri la guvern (pe care le semna dr. Filderman personal); foarte numeroase memorii au fost aduse gata întocmite de mine, în special cu privire la măsurile de ordin legislativ şi administrativ; audienţa la guvern şi chiar la reprezentaţii diplomatice, dr. Filderman; la înalte feţe bisericeşti (dr. Şafran). Multe demersuri au avut succes (de exemplu, cele făcute de dr. Şafran la nunţiul papal, M.S. Cassulo)“. Din motive conspirative, „membrii săi acţionau fiecare personal, ca şi din iniţiativă proprie“ (p. 487). Ceea ce nu excludea, desigur, „acţiunea concertată a conducătorilor“, după cum remarcă, în evocarea sa inclusă în volum, I. Artzi. O analiză complexă a documentelor epocii, nu doar cele privind demersurile lui Şafran, dar şi cele semnate de Filderman demonstrează tocmai această acţiune concertată.

Antologia de documente a fost în cea mai mare parte alcătuită pe unicul criteriu de a evidenţia activitatea şef-rabinului şi de a demonstra rolul său hotărâtor în lupta pentru supravieţuirea evreilor. Deşi, în cele mai multe cazuri, documentele incluse în volum nu reflectă exclusiv sau în primul rând numai activitatea acestuia, analizele interpretative ale autorului evidenţiază cu precădere personalitatea lui. Astfel se distorsionează însuşi conţinutul documentelor. De exemplu, documentul nr. 29, Notă a Direcţiei Generale a Poliţiei, este prezentat de C. Iancu în termenii: „Alexandru Şafran a fost primit cu Wilhelm Filderman de către fostul ministru al Cultelor...“. Textul originar al documentului relatează că: „Sub preşedinţia dr-ului W. Filderman, delegaţii din întreaga ţară au luat cunoştinţă de rezultatul audienţei ce acesta împreună cu dr. Al. Şafran au avut la fostul ministru al Cultelor...“ (p. 206). Mai toate prezentările de documente sunt redactate în baza acestei proceduri de repoziţionare a celor doi lideri în favoarea lui Şafran.

De asemenea, lipsesc documente importante care descriu strategia politică generală a conducerii comunitare din acea perioadă. Acţiunile promovate de şef-rabin se înscriau în conceptul reactiv faţă de politica antisemită, asumat de către conducerea comunităţii cu mult înainte ca Alexandru Şafran să fi devenit liderul religios. În acest sens, istoricul Teodor Lavy scria că „patentul petiţiilor îl deţinea Filderman. Sioniştii au combătut sistemul jalbelor. Şi totuşi, nu numai că petiţionarea era aproape singurul mijloc pentru exprimarea doleanţelor sau protestului, dar era un succes faptul că jalbele erau primite“.

Suntem de acord cu autorul că este greu de explicat faptul că numele lui Şafran nu figurează în Cartea Neagră. La fel de greu este de acceptat explicaţia pe care el o propune, conform căreia Matatias Carp a procedat aşa fiind subordonatul ierarhic al lui Filderman. Nu trebuie uitat că, la data scrierii Cărţii Negre, 1945-1947, Filderman nu mai reprezenta „un şef de temut“ de care M. Carp ar fi depins ierarhic. Iar în ceea ce priveşte afirmaţia lui Carol Iancu că W. Filderman falsifica procesele verbale ale şedinţelor de conducere pentru a-şi pune în evidenţă propria persoană este iarăşi greu de probat. Nu din aceste procese verbale rezultă activitatea lui adevărată, ci din sutele de memorii adresate sub semnătura sa autorităţilor, care sunt adevărate cronici ale Holocaustului în contextul românesc.

Despre istoria reacţiilor conducătorilor de comunităţi evreieşti din România în perioada Holocaustului urmează abia să se scrie. Analiza sutelor de documente despre activitatea conducerii pentru supravieţuirea comunităţii în perioada Holocaustului conduce la concluzia că volumul lui Carol Iancu oferă o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România. //

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Adrian 2014-07-21
D-ul Florian sustine ca "încercări de a nuanţa tragedia evreilor sau de a forţa inventivitatea spiritului, acolo unde nu este cazul, în loc să producă un plus de cunoaştere, creează deservicii". Esenta articolului sau este insa tocmai taierea firului in patru si critica representarii nenuantate a contributiei, in favoarea lui Safran si in detrimentul lui Filderman, la salvarea evreilor din Romania. In legatura cu politica guvernului Romaniei insa, nuantele nu pot aduce decit deservicii. Cui? Pentru D-ul Florian nu are nici o importanta ca majoritatea populatiei evreiesti de pe teritoriul Regatului Romaniei a fost salvata in ciuda legilor discriminatoare antisemite promulgate de Antonescu si a unor masacre. Tratarea egala in mod intentionat a discriminarii si a exterminarii este o frauda care nu poate ajuta decat pe cai ce preting despagubiri pentru suferinte prin care nu au trecut. Numereologia, ignorata de D-ul Florian, are un rol forate important in nuantare. Cifrele nu mint. Ele ridica ceata imprastiata de acuzatii vagi pentru ca ajuta la diferentierea dintre discriminare si exterminare ca politica de stat, adevaratul inteles al Holocaust-ului. Dar este mai comod sa ignori cifrele cand iti submineaza minciuna. Daca telul guvernului Antonescu era sa anihileze populatia evreiasca, astazi nu mai existau pseuointelectuali care mananca o piine din dezbatarea diferentelor dintre contributiile lui Filderman si Safran.
Adrian 2014-07-20
" încercări de a nuanţa tragedia evreilor sau de a forţa inventivitatea spiritului, acolo unde nu este cazul, în loc să producă un plus de cunoaştere, creează deservicii" Deservicii cui? De cand generalizarea oarba este de preferat nuantarilor bazate pe cifre si fapte? Exagerarea suferintei este la fel de frauduloasa ca si minimalizarea sa. In lumea asigurarilor este pedepsita aspru. Numerele conteaza foarte mult, pentru ca ele nu mint. Ele fac diferentierea dintre fapt si fictiune, intre realitate si minciuna. La fel ca si intentia or gradul de responsabilitate. Conteaza daca mori de diaree sau de glont. Mai ales cand vine vorba de reparatii financiare. Lipsa de control si de critica nu poate duce decat la frauda. La inceput, numarul evreilor declarati morti la Auschwitz a fost de 4 milioane. Apoi a scazut la 1.1 milioane. Unde sunt restul? Cine a incasat, ce bani? Ce mai conteaza? Ce rusine?
Total 2 comments.
667
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.