Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Traducerea, adica esentialul pentru mine...
Alain Paruit in dialog cu Gabriela Adamesteanu - - - -
2002-04-29
Cultura
0

Alain Paruit este cunoscut in Romania prin vocea sa inconfundabila, de la emisiunile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, Teze si antiteze la Paris si Povestea vorbei.
Mai putin cunoscut e faptul ca Alain Paruit este unul dintre putinii ambasadori ai literaturii romane - pentru ca el a tradus un numar impresionant de carti ale unor autori romani publicati de edituri franceze, fiind considerat in acest spatiu cultural cel mai bun traducator literar. Cum s-a format Alain Paruit, in Franta si in Romania? Cand a venit in Romania? Cand a plecat? Si de ce nu s-a mai intors de atunci?

Mama, Micheline-Christiane, era din nord-estul Frantei, mai precis din Ardennes (nu din Ardeal, cum s-a publicat in Apostrof/nr. 121, printre alte inexactitati ce mi-au fost atribuite). Tata, Endre Herskovits, era din Brasov. A plecat in Franta dupa bacalaureat, ca sa faca studii de medicina, foarte tanar fiind, la 19 ani, in 1927.
Tot tanar a intrat in partidul Comunist Francez, in 1931. In 1936 a vrut sa invete engleza. S-a dus la o profesoara de care auzise, crezand ca e profesoara de engleza. Era maica-mea, profesoara de franceza, iar taica-meu, cand a vazut-o...

Il iubeam prea mult ca sa poata pati ceva

A vrut sa invete franceza mai bine.
Nu tocmai, dar a insistat ca sa-i dea totusi lectii de engleza, caci ea apucase sa-i explice ca stie engleza, traise in Anglia si in Canada. Mama mi-a povestit mult mai tarziu ca si ea la randul ei s-a gandit:"O sa mai vad ochii astia frumosi?". Asa incat, pana la urma a acceptat si i-a dat lectii de engleza, in prezenta mamei ei, bineinteles, care croseta intr-un colt al camerei (asa era pe-atunci). Dar tata ii facea curte mamei in scris, pe marginea caietelor de exercitii. S-au casatorit in acelasi an, 1936, si s-au nascut copiii, dintre care eu, la inceputul lui '39. Apoi a izbucnit razboiul. Taica-meu, care era cetatean roman (nu a fost niciodata cetatean francez), s-a angajat imediat voluntar in Legiunea Straina, contrar de altfel indicatiilor Partidului Comunist. A facut razboiul, a reusit sa treaca in Anglia, pe urma a continuat razboiul in Rezistenta. La sfarsitul razboiului, a participat la debarcarile franco-engleze din Norvegia, apoi la deruta armatei franceze (n-avea fiecare om decat cateva cartuse) si la batalia de la Dunkerque, unde a reusit sa se imbarce pe o barca de pescari si sa treaca Canalul Manecii. Din Anglia s-a dus ca si alti militari francezi in Africa de Nord, de unde a reusit sa se intoarca clandestin in Franta, unde a facut tot restul razboiului in Rezistenta. A fost citat de doua sau trei ori pe "ordinea diviziei pentru curaj sub focul inamicului", a fost decorat cu Crucea de Razboi si Medalia Rezistentei. Avea acte false, de basc, din cauza tipului sau - dar de basc din Franta.
Era negricios?
Da, negricios, nasul foarte fin, coroiat, acvilin, parul ondulat si deci putea foarte bine sa treaca drept un iberic. Insa nu trebuia sa fie basc din Spania (nu stia spaniola, sau in orice caz prea putin), dar trebuia sa fie basc pentru ca avea un pic de accent strain in franceza. De aceea i-au facut in Rezistenta acte de basc francez. De altfel, n-a fost arestat niciodata, scapand uneori ca prin urechile acului. Din fericire.
Daca era arestat ajungea la Auschwitz?
Nu. Rezistent si in plus evreu, ar fi fost torturat si ucis de Gestapo (o replica de-a mamei, care o defineste si care i-a frapat mult pe Cioran si pe Simone Boué cand le-am povestit-o. Intrebata daca nu ii era frica pentru tata, a raspuns: "Nu. Il iubeam prea mult ca sa poata pati ceva".). La sfarsitul razboiului a reluat - de fapt, cred ca inca din timpul razboiului - legaturile cu Partidul Comunist. Prin 1945-'46, era responsabil cu organizatia de baza (in franceza se spune "cellule de parti") a romanilor ce traiau la Paris. A incercat sa-l inroleze si pe Eugen Ionescu. Se cunosteau, se duceau la cafenele si tata incerca sa-l convinga sa intre in partid, dar Eugen Ionescu nu s-a lasat convins. Interesant in faptul asta e ca Partidul Comunist il considera suficient om de stanga, antifascist, ca sa incerce sa-l coopteze pe Ionescu care, in Franta, pe vremea aceea, era un necunoscut. Un total necunoscut. Am vorbit despre asta cu Eugen Ionescu, care pastra o amintire foarte placut amuzanta. Intre timp, tata isi terminase studiile, era medic, cancerolog (a primit Medalia pentru Merit stiintific). Dar, dupa razboi, a avut legaturi stranse cu spionii comunisti romani care veneau in Franta.

Expulzat in Romania

De ce spui spionii?
Pentru ca asa am inteles, pentru ca asa a fost. Unui comunist ii parea normal, moral, caci era vorba de "victoria revolutiei". Din Romania veneau agenti, desi era la inceput de tot, in '47-'48, existau deja agenti ai ceea ce nu stiu daca se numea Securitate in perioada aia de tranzitie (au mai fost, deci, si alte perioade de tranzitie!), oricum agenti ai Moscovei. Si pentru aceste activitati, a fost arestat la spitalul unde lucra, Institut du Radium, de pe rue d'Ulm. Politistii au arestat-o si pe mama, care, saraca, n-avea habar de nimic. Au dat navala in casa, cu pistoalele in mana si au ravasit totul. Au luat-o pe mama, fara sa le pese ca lasau singuri patru copii dintre care cel mai mare (eu) avea abia 9 ani si ceva. Convins ca e vorba de gangsteri, am coborat in casa dupa ei, cand au plecat cu mama, si am inregistrat numarul masinii lor, un Citroën "traction avant", negru, dupa care am telefonat lui "tante Simone". La politie, cand au aflat, fara a fi pusi in prezenta, ca celalalt este arestat, si mama si tata au declarat greva vorbei si a foamei. Mamei i s-a dat drumul repede, in vreo 24 de ore (Simone dadea telefoane la politie, unde i se raspundea ca acest numar de masina e necunoscut). Tata a fost expulzat (pe drept) in iunie 1948. Pana prin 1950-'51, cand a fost dat afara, a fost unul din responsabilii spionajului. La sfarsitul lui octombrie '48, maica-mea si cei patru copii am plecat si noi in Romania. Nu stiam pe atunci nici un cuvant romaneste, in afara de cuvantul "da"…
Ca si fiul tau!
Ca si fiul meu cel mic, Tristan. In schimb, fiica mea Catherine, de noua ani, e trilingva: germana, franceza si romana.
Cati ani aveai atunci?
Inca n-aveam zece.

Limba romana invatata la zece ani

Deci, limba romana a venit dupa zece ani.
Pe la zece ani. La varsta asta, inveti extraordinar de usor o limba. M-am dus la scoala abia dupa doua-trei luni de la sosire. Intre timp invatasem ceva cuvinte si stateam in fundul clasei, in banca cu un coleg care vorbea bine frantuzeste din familie, Ion Gerotta. Imi traducea si, foarte-foarte repede, am devenit bun la romana, intr-adevar bun.
Erai la Bucuresti?
In Bucuresti, da. Prima scoala la care am fost se numea Clementa, in apropiere de Parcul Ioanid, daca nu ma insel. Il aveam ca profesor de religie pe tatal lui Andrei si al lui Matei Cazacu. Andrei, cu care eram coleg de clasa, mi-a povestit acum vreo zece ani, cand ne batea un vant aprig la Montparnasse, pe noi si pe Mariana Marin, de zburau de pe trotuar in copaci umbrelele mari si grele ale cafenelei, Andrei mi-a povestit ca tatal lui, preotul Cazacu, spunea ca sunt foarte bun la religie. Nu-i de mirare ca se mira: n-avea de unde sa stie ca invatasem catehism in Franta. In Romania, orele de franceza pe care le-as fi facut in Franta la scoala le faceam acasa cu maica-mea, in fiecare zi, cu multa placere, caci mama avea un adevarat dar al pedagogiei. Aveam deci o profesoara numai pentru mine. Mi-a folosit, evident, enorm. Iar gramatica franceza mi se pare totusi ceva mai grea decat gramatica romana, desi poate ma insel. Dar in orice caz, si pentru romana m-a ajutat baza asta de acasa. Deci, foarte repede, de fapt, cred ca in doi ani, vorbeam romaneste ca un copil roman.
Fara accent.
Da. Foarte rar, foarte rar mi s-a intamplat mai tarziu, in Romania fiind, ca cineva sa ma intrebe: "dumneata esti roman?".
N-ai nici un pic de accent in limba romana.

Liceul "Caragiale" in anii '50

Literatura ma pasiona. La matematica, la fizica, eram o nulitate absoluta, in schimb eram bun la romana, istorie, geografie. Cu chiu, cu vai, am reusit sa-mi dau ceea ce se numea pe vremea aceea maturitatea, din cauza matematicii, bineinteles, a fost aproape miraculos c-am luat-o, dar in toamna, bineinteles, cu corijentii. In plus, eram si un pic golan, bataus, chiulangiu. As fi vrut sa fac agronomia, ca sa fiu veterinar, sa ma ocup de animale. Dar, pe de o parte, dadusem maturitatea in toamna, pe de alta parte, la agronomie era la concursul de admitere examen de matematica. Ce sa fac, repede? Am ales solutia de facilitate si am dat la franceza, unde n-am avut intr-adevar nici o problema ca sa intru si nu numai din cauza francezei, dar si pentru ca eram, intr-adevar, printre cei mai buni la romana. Ma gandesc la fostele mele colege, printre care Stefania Stoian, Sanda Moucha, Anca Georgescu-Fuerea...
La ce liceu ai facut?
La "Caragiale", fost "Titu Maiorescu". Printre colegii mei de clasa: Dorel Hagiu, cel mai bun prieten din adolescenta (eram indragostit, prima oara indragostit, de sora lui, Nina), Dorel, care s-a sinucis la 15 ani. Intre noi discutam cum e mai bine sa te sinucizi: "C-un glonte in inima", ii spuneam eu. Asa a facut, dupa o palma primita de la tatal lui, om de altfel blajin (unul dintre muncitorii deveniti directori - ar fi multe de spus despre ei, fara maniheism), dar Dorel facuse ceva considerat de adulti, de ocrotitorii parinti, drept o nebunie: incercase sa plece clandestin pe mare, pentru aventura... Petre Bugod, azi unul dintre cei mai mari arhitecti din Israel, caruia i-am dat, imbecil romantic, o palma neiertata pentru ca facuse o gluma despre Nina... Sorin Buse-Epure, cel mai vechi prieten al meu, un baiat subtire, de peste 25 de ani medic in nordul Germaniei, la originea campaniei internationale din anii '80 pentru salvarea lui Radiu Filipescu (fotografia pe care mi-a dat-o Sorin, in care Radu Filipescu amintea de Che Guevara si pe care Mihnea Berindei a difuzat-o a contribuit enorm la aceasta campanie)... Nicolae Anastasiu, zis Pipo, iubit de toata lumea pentru exceptionala lui gentilete si intelepciune, stralucit, modest si pasionat totodata (pasiunea pentru experientele de chimie l-a costat un ochi)... Valentin Hossu-Longin, zis Nivea (era mort-copt dupa o anume Eva), baiat frumos, simpatic, cu papagal si succes la fete... Virgil Nemoianu, zis Pilu, coleg exemplar. Numit sef de clasa pentru ca avea note maxime la toate materiile, a patimit caci a refuzat totdeauna sa toarne. (Pilu ma obliga la o digresiune - scurta, desi ar merita poate sa fie aprofundata. In niste amintiri din liceu scrie despre mine ca aveam "rude comuniste bogate in Franta". Or, eu nu-i aveam decat de Yvone Doucet, un var aproape "clochard", si pe Paul si Simone Paruit, doua matusi foarte sarace, batrane - nascute respectiv in 1898 si 1902 - care n-aveau nici cea mai mica idee de politica. Ar fi interesant de stiut de unde vine aceasta falsa memorie sincera. Era probabil obligatorie. Alain fiind comunistul clasei, hotarat lucru nu putea fi altfel. Fapt este ca, dupa 40 de ani, Pilu nu s-a intrebat de unde, de cand, de la cine "stie"... Zau, ar merita sa scotocim, impreuna.) Dupa "examenul de maturitate", Virgil voia sa faca medicina, a dat la medicina si n-a intrat, ii lipsea o fractiune de punct, din cauza... notei la romana la scris! De neinchipuit. El era stralucit la romana, dar avea un scris asa de necitet, cum e greu de imaginat. Eu sunt sigur pana si astazi ca profesorul care trebuia sa-i corecteze lucrarea pur si simplu n-a citit-o, cand a vazut scrisul ala imposibil, si i-a dat o nota mai mica decat merita. Dar, fiindca avusese totusi un rezultat foarte bun, in ciuda acestei nedreptati la romana, li s-a dat voie sa aleaga astora de la aceste facultati (medicina, arhitectura) o alta facultate. Si atunci, s-a gandit, "ei, un an, pana pregatesc din nou medicina, intru la engleza, invat engleza mai bine". Si a intrat la engleza. Am patit amandoi acelasi lucru, am ramas. El n-a incercat sa mai dea la medicina, eu n-am incercat sa dau la agronomie. El a facut engleza, iar eu, lenes, franceza. Repede, eram inca in anul intai, am inceput sa lucrez ca traducator simultan la diverse colocvii si congrese si ca speaker colaborator la emisiunile in limba franceza de la Radio Bucuresti. Cand eram la Bucuresti lucram la emisiunile pentru strainatate in franceza si la Paris am lucrat, la un moment dat…
La emisiunile in romana.
Mai intai, cand am sosit in Franta, am lucrat intr-o librarie.
La ce varsta ai plecat?
Am plecat la 30 de ani si jumatate. Cu exact doua zile diferenta, am stat 21 de ani in Romania.

Despartirea de idealul comunist

Si cand ai plecat stiai de ce ai plecat?
A, de ce am plecat? Eu am fost crescut de tata intr-o atmosfera de comunism care era cea a idealului comunist, in care am crezut multa vreme. Si incetul cu incetul, am inceput sa-mi pun intrebari, cand vedeam lucruri care mi se pareau ca n-au nici o legatura cu idealul pe care il gaseam foarte frumos si mi se raspundea ca e vorba doar de greseli.
Ce puteai vedea?
N-aveam rude in Romania. De aceea, initial, nu am inteles mare lucru, dar am putut vedea. De pilda, aveam un foarte bun prieten, Costi Riga, ai carui parinti facusera multa puscarie si iesisera, si tatal lui, si mama lui. Mai bine zis, a doua sotie a tatalui sau.
Iesisera? In ce an era?
El fusese, ca ofiter, prizonier in URSS si facuse propaganda impotriva Diviziei Tudor Vladimitrescu si deci rusii il tinusera mult. Ea fusese secretara unui mare om politic, cred ca a lui Iuliu Maniu. Fusese arestata, facuse niste puscarie, nu stiu, doi, trei ani. Iar el cand in sfarsit venise inapoi in Romania, fusese si el inchis vreun an, asa, mai mult ca sa fie anchetat. Tatal lui Costi, domnul Riga, vorbea foarte liber si la un moment dat au fost arestati. Si Costi Riga, la 18 ani (asta era varsta pe care o aveam noi atunci), s-a trezit singur cu surioara lui de 2 ani, dat afara din Scoala de Geologie. A cautat de lucru, nu era primit nicaieri. A reusit sa gaseasca de lucru ca salahor nu mai stiu in ce gara de marfuri, apoi ca ajutor de gropar la Bellu. Eu il ajutam cat puteam, eram la Facultate, ma duceam cand nu putea veni bunica lui, sa ma ocup de fetita, un bebelus. Gaseam ca e o nedreptate totala ca parintii lui vorbisera un pic liber, spusesera niste bancuri politice si sunt arestati si condamnati la niste ani de inchisoare. Eu nu eram de acord cu parerile lor, dar in ideea mea trebuia sa ii convingi pe oameni - eram stupid, dar asta era. Iata un exemplu. Mi-aduc aminte ce mi-a povestit recent Sorin Buse-Epure. La un moment dat, se propunea liceenilor sa devina utemisti - ca nu erau toti atunci, nici pe departe, eu eram secretar de UTM - si veneam la fiecare si intrebam: "vrei sa fii utemist?". Eu uitasem complet aceasta istorie, sa fie asta oare o refulare voita? Nu stiu, dar mi-a povestit-o Sorin. Sorin mi-a spus: "Mai, Alain, n-as vrea sa intru in UTM". "Pai, daca nu vrei, nu intra", i-am spus eu. Comentariul lui de acum e ca eu nu eram intolerant. Si pe urma imi spune: "Dar dupa aia stii ca am avut necazuri, ca atunci cand am dat la Medicina, ma intrebau: de ce nu esti utemist?". Apoi, un baiat care locuia pe aceeasi strada cu mine, Dinu Cretulescu, a fost arestat si condamnat la doi ani puscarie pentru ca, impreuna cu alti pusti spusesera lucruri care nu erau de spus, bancuri politice. In asemenea momente, chit ca eu credeam in comunism, sau poate tocmai pentru ca eu credeam in comunism, eram indignat. Cum, pentru niste prostii din astea sa fie arestat baiatul asta, sa fie condamnat la doi ani? Nu atat arestat, in mintea mea de atunci era grav, ci…

Intalnirea cu traducerile: Goma si Tepeneag

Condamnarea?
Condamnarea. As fi inteles foarte bine sa fie arestat, ca sa il sperie! Ce ciudat mi se pare astazi... Apoi, am cunoscut o fata, fosta mea sotie, si parintii ei fusesera arestati. Mama ei a innebunit in puscarie, astfel ca dupa un an jumatate chiar securistii i-au dat drumul, au vazut ca nu simuleaza, e si acum bolnava. Sotul ei, fost comunist din ilegalitate si care era ministru adjunct de Finante, a fost arestat, a facut 12 ani puscarie, dintre care 10 la secret absolut. Si cand a iesit l-am intrebat cum de n-a innebunit. Mi-a zis ca nu stie nici el. Izolare totala. Nu stia nimic, nu vorbea cu nimeni. Cu o mana ii dadeau blidul cu mancare... sau, in fine, schimba poate cu gardienii cateva cuvinte. Cum poti rezista la asa ceva 10 ani? Toate astea m-au indepartat din ce in ce mai mult de comunism, as spune aproape inclusiv de idealul comunist. Si ultima mica iluzie a fost cu Primavara de la Praga, cand tin minte ca i-am spus si lui taica-meu, "mai, dar poate ca totusi se poate". Am inteles ca nu se poate, ca este absolut imposibil, ca nu e absolut nimic de facut. Si cand mi s-a nascut primul baiat, André, in 1965, am zis: "acum trebuie sa plec, n-am voie sa-l las sa creasca intr-o tara comunista". Si am reusit sa plecam, cu dificultate, dar am reusit, cu acte de emigrare, in Franta, pentru ca soacra mea era in Israel intr-o clinica, din cauza puscariei, iar sotul ei iesise si fusese reabilitat. Deci, am putut pleca. La Paris am lucrat intr-o librarie, dupa ce am cautat 6 luni de munca fara sa gasesc nimic. Am inteles repede ca nu trebuie sa spun ca am o licenta, ca trebuia sa spun ca am numai bacalaureat ca sa pot gasi de lucru. Am lucrat un an la librarie si apoi Gallimard a vrut sa publice cartea lui Paul Goma Ostinato si cauta un traducator. Gallimard avea un traducator de romana, profesorul Alain Guillermou, dar acesta n-a putut sau n-a vrut sa traduca aceasta carte. Unii spun ca, in pozitia lui de titular al catedrei de romana la Sorbona, il deranja sa traduca o carte a unui disident. Nu stiu daca asta e motivul, dar, in orice caz, Gallimard cauta un traducator... Insa, ca sa nu fiu prea confuz, trebuie sa ma intorc in trecut. Eu in Romania citisem tot ce publicase Tepeneag si, intr-o zi, cine ma suna la Paris? Tepe. Cineva ii daduse numele si adresa mea spunand ca pot sa-i traduc nuvelele.
Nu va cunoscuserati in Romania?
Nu.
Erai doar un cititor al lui?
Da, dar un cititor pasionat. Si atunci, a venit la mine si i-am spus ca da, o sa traduc, dar ca o sa mearga incet, caci lucram la librarie, si ca o sa mai vorbim. De fapt, a sosit la mine cand eu a doua zi plecam in Romania ca sa incerc sa-l scot clandestin pe viitorul meu cumnat si nu stiam daca n-o sa ma prinda si daca n-o sa fac puscarie acolo. Ceea ce a fost cat p-aci sa se-ntample, nu m-au prins, dar nici n-am reusit sa-l scot.

A scoate pe cineva din Romania comunista

Ai ajuns in Romania?
Am ajuns in Romania, am stat vreo doua-trei zile. La aeroport sau in alte parti nu vorbeam decat frantuzeste. Directorului de la librarie ii explicasem de ce ma duc in Romania, pentru ca ii cerusem cateva zile de concediu. Era o librarie foarte, foarte mare, tehnica, care importa carti din lumea intreaga, inclusiv din Romania, si atunci mi-au dat tot dosarul cu chestiunile in litigiu cu Cartimex-ul. Noi comandam carti la Cartimex, plateam si apoi cartile nu veneau sau veneau rar, sau veneau altele decat cele cerute. M-am dus acolo fara sa vorbesc o vorba romaneste, ca si cum nu stiam. Peste tot, de altfel. Dar, in tranzit, cand am incercat sa schimbam bording-cardurile cu viitorul meu cumnat, operatiunea n-a mers. A fost cat p-aci sa ne prinda. Cumnatul meu a mers in Ungaria si, desi eu ii spusesem ca la Budapesta n-o sa mearga, el a incercat totusi, din disperare, a fost prins si a facut puscarie in Ungaria. Eu m-am intors si am luat legatura cu Tepeneag si am inceput sa-i traduc nuvele. Intre timp, Gallimard a vrut sa traduc…
Deci, primul autor pe care ai inceput sa-l traduci a fost Tepeneag.
Eu in Romania tradusesem autori romani - Sorescu, Ilie Constantin, Baiesu. In Romania eram prieten cu Sorescu, coleg de facultate cu Ilie Constantin, prieten cu Vintila Ivanceanu. Dar eram prieten mai mult cu pictori si cu sculptori, Val Chende si fratele sau Emil Chendea, Horia Bernea, Letitia si Serban Epure... Revin, Gallimard cauta traducatori. Or, Tepeneag ii daduse lui Cioran sa se uite pe traducerile pe care apucasem sa le fac si atunci la Gallimard l-au intrebat pe Cioran, fiind de origine roman, daca nu cunoaste cumva un traducator. Si Cioran a zis "da, cunosc un traducator bun" si i-a cerut lui Tepeneag telefonul meu, Gallimard a luat legatura cu mine. Tepeneag, caruia ii traduceam nuvelele, pentru ca avea nevoie ca sa incerce o publicare, a zis: "Opreste imediat traducerea nuvelelor mele, ca sa traduci Ostinato, e foarte important, trebuie tradus Paul Goma" s.a.m.d.
A facut asta?
Da, da, da. Ei, multe care s-au facut s-au uitat. Deci am intrerupt complet traducerea nuvelelor. M-am apucat de Ostinato, dandu-mi insa cu mare usurare demisia de la librarie, unde era o atmosfera foarte neplacuta.
Atmosfera? De ce?
Hai sa dau un exemplu. Fetele n-aveau voie sa vina in pantaloni la librarie.
Dar tu nu esti fata! Tu ce n-aveai voie?
Doar in pauza de pranz aveai voie sa dai un telefon particular, dar trebuia sa platesti de doua ori cat platea libraria convorbirea telefonica. Daca-ti terminai creionul, nu puteai avea un alt creion decat daca dadeai bucatica care ramasese. Si multe altele. Erai aproape cronometrat cand te duceai la closet. Lucruri de genul asta. Si eram platit foarte prost. Deci, mi-am dat demisia si am tradus cartea lui Paul Goma, care a avut o presa formidabila. Din momentul ala trebuia sa incerc sa-mi castig existenta cu traduceri, ceea ce era foarte-foarte greu.
Greu pentru ca erau putine carti romanesti care se traduceau?
Da. Erau foarte putine.

Ceausescu - rol cheie inainte de a ajunge la putere

Sa ne intoarcem putin la perioada traita in tara. In calitatea ta de traducator, ai avut si ocazia sa-l cunosti pe Ceausescu. Cand si cum s-a petrecut acest lucru?
La un moment dat, cred ca in 1961, toti demnitarii comunisti mergeau vara in Crimeea. Mergea si Maurice Thorez si facea o escala de nici 48 de ore la Marea Neagra, in Romania, cred ca la Eforie. Si am fost trimis ca interpret. Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica - ei erau sefi, ca sa zic asa, pe vremea aceea - erau deja in Crimeea. Maurice Thorez a fost primit pe chei de Ceausescu impreuna cu sotia lui. Ceausescu, pentru imensa majoritate a populatiei, era aproape un necunoscut pe vremea aceea. Mult mai putin cunoscut decat altii din Biroul Politic. Tin minte atunci, cand am fost prezentat de un activist "interpretul de franceza" si a facut activistul o temenea, asa, de parca era in doua aplecat, si Ceausescu imi zice: "Parlé fransé?" si eu automat am raspuns: "Oui", n-am spus "da" si a izbucnit Ceausescu intr-un hohot de ras, radea, radea, eu cred ca radea ca "vorbise frantuzeste" si i se raspunsese frantuzeste. Dupa aceea am fost interpret intre ei doi. Ceausescu era tot pe ganduri. Uneori imi spunea, cand eram in masina: "Tine-l de vorba, trebuie sa ma gandesc".
Era spontan? Isi facea raspunsurile el singur?
Da, da. Avea idei foarte sigure si, foarte ciudat ca in momentul acela… Inainte de a se opri in Romania, Maurice Thorez se oprise in Albania si le lua apararea albanezilor, care abia incepeau disidenta fata de Moscova. Maurice Thorez le lua apararea cu argumente de genul "este un partid tanar, fara experienta, mai face greseli, asa, de mic stangism" si Ceausescu ii critica mai abitir. Cateva luni sau un an mai tarziu, Partidul Comunist Francez se aliniase dupa Moscova, iar Dej si Partidul Comunist Roman se indepartau de Moscova si se apropiau de Albania! Dar nu asta mi s-a parut cel mai interesant. Deci, situandu-ne in anii aceia cand, repet, nu se stia cine este Ceausescu, nici cum este: la o masa, seara - singura masa de seara, ca Thorez a sosit dimineata si a plecat a doua zi dupa-amiaza -, la un mare restaurant care era plin de activisti, eu stateam asezat langa Thorez si Ceausescu, traduceam, si ce-am constatat? De pilda, Leontin Salajan, ministrul Apararii, care era un personaj mult mai cunoscut decat Ceausescu, incepea sa spuna ceva lui Thorez, dar Ceausescu il intrerupea si spunea: "Nu. Despre asta vorbesc eu". Si Salajan tacea din gura. Toti astia, Coliu, care era un personaj temut, ca era seful Comisiei de control a partidului, deci foarte temut, si el, Coliu, toti se temeau de pustiul asta, de Ceausescu. M-a frapat foarte tare.
Asta inseamna ca avea deja un rol in interiorul partidului?
Era responsabil cu organizatia. Ceea ce insemna un rol cheie. De altfel, cineva (Alexandru Iacob, socrul meu, cel care a facut mai tarziu 12 ani la tovarasii lui comunisti), cineva care a facut puscarie cu Ceausescu, la Doftana sau in alta parte, cand Ceausescu era foarte tanar utecist, imi povestea ca Ceausescu avea un caracter absolut insuportabil. Isi faceau piese de sah din paine si, daca pierdea, rasturna tot. Sau obtinuse, fiind mai tanar, cand se primeau pachete (se primeau destul de multe si se imparteau), ca el, ca tanar, sa aiba voie la portie dubla.

Episodul Europa Libera

Episodul Europa Libera, care face ca vocea ta sa ne para tuturor atat de apropiata, de familiara, cand a inceput? Episodul Europa Libera - daca poate fi numit episod, caci a durat 16 sau 17 ani - a inceput ceva mai tarziu. Dar ii cunosteam deja pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca, prin Dumitru Tepeneag. Exista intre ei, pe atunci, o adevarata prietenie si o incredere desavarsita. Situatia complexa din lumea literara romaneasca le-o explica el. Cand s-a intors din Paris in Romania, in decembrie 1971, Tepe i-a incredintat lui Virgil Ierunca jurnalul sau (eram chiar gelos!). Sa-ti povestesc o intamplare: atunci, cand sa plece Tepe, ne intrebam amandoi daca sa folosim un cod secret in scrisori. I-am spus: "N-are nici un rost. Noi nu ne pricepem, securistii sunt mult mai tari decat noi, daca incercam sa folosim un cod, ei il vor decripta imediat. O sa gasim noi o solutie cand o fi nevoie, de la caz la caz". Si asa a si fost. In februarie 1972, traduceam Zadarnica e arta fugii si Tepe mi-a transmis printr-o scrisoare de la Bucuresti trei modificari pe care le facuse in text. Si "o a patra": "Eram sa uit: pe randul al 33-lea, de pe aceeasi pagina, se adauga: Ilarie e in pericol. Ce-am putea face pentru el?". Randul 33 nu exista, iar Ilarie era personajul principal din Ostinato. Deci Paul Goma se temea sa nu fie exclus din partid. Apoi, ca sa inteleg ca trebuie sa vorbesc cu Monica Lovinescu, Tepe imi scria mai departe: "Salutari colaboratoarei (editorului), cucoana aceea mica si negricioasa (colega de serviciu (sefa!) a lui Gaby) care sa stilizeze foarte atent pentru ca e o pagina decisiva. Sa accentueze foarte tare acolo unde trebuie. Intelegi? Ea ar putea sa te ajute cel mai bine la aceasta traducere". M-am dus la studiourile Europei Libere, pe vremea aceea pe Champs-Elysées, si Monica a declansat imediat campania de aparare a lui Paul ceruta de Tepe. Era intre ei, daca nu o simbioza, in orice caz o complicitate, in sensul bun al cuvantului, evident. Puteau sa aiba discutii foarte aprinse, dar...
In contradictoriu?
Si in contradictoriu, dar in mod imbogatitor. El ii asezase pe un fel de piedestal. Asta a dus de fapt la ruptura lor. Dupa ce a revenit in Franta, cand i s-a retras cetatenia, a fost, sa zic asa, in aer. (Tepeneag este singurul scriitor caruia Ceausescu i-a retras cetatenia. Securitatea isi daduse seama cat e de activ. El a intemeiat revista Cahiers de l'Est si, impreuna cu Mihnea Berindei, Comitetul pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania.) El nu voise initial sa ceara azil politic, ceea ce multi exilati romani de la Paris nu i-au iertat. Dar ideea lui, in conformitate cu ce numea el "pedagogia curajului", era in rezumat urmatoarea: "Eu sunt cetatean roman. Constitutia romana spune ca ai voie sa calatoresti cand si unde vrei. Eu imi cer dreptul". Era o naivitate, dar sa nu uitam ca ne aflam la inceputul anilor '70, cand se spera ca perioada de relativa liberalizare va continua. Intentia era, dupa parerea mea, foarte buna, chit ca nu a reusit. Insa, la un moment dat, Tepe a avut nevoie de o cetatenie si a cerut cetatenia franceza. I s-a refuzat. Am aflat mai tarziu ca avea la politia franceza un dosar negativ, de stangist, din cauza rapoartelor unor informatori, exilati romani; unii erau agenti dubli, dupa cum s-a dovedit ulterior, altii erau manipulati de Securitate sau pur si simplu nu intelegeau ca poti ataca comunismul de pe pozitii anarhiste. In urma acestui refuz, le-a sugerat celor mai buni prieteni ai lui din Paris, si anume Monicai si lui Virgil, sa-i dea o scrisoare de referinte morale, unde sa spuna aproximativ ca-l cunosc si ca se poate avea incredere in el. Or, ei nu i-au dat-o. Nici acum nu stiu de ce. Dupa o cearta, fiecare prezinta lucrurile in felul lui. Fapt este ca nu i-au dat. Repet, nu inteleg nici astazi de ce. Insa lui Tepeneag i s-a prabusit tavanul in cap. Mi-aduc aminte de un prieten in Romania, care-si adora sotia. Intr-o zi s-a intors el mai devreme acasa si a stat pe balcon si a vazut-o intorcandu-se cu un barbat pe nevasta-sa si sarutandu-se de zor cu el si el a cazut pe balcon paralizat. Paralizat la vreo 30 de ani. Tepeneag n-a paralizat, dar, repet, s-a prabusit… Unii dintre oamenii care reprezentau cel mai mult pentru el, Dimov, Mazilescu, erau departe, pe urma au murit. Tepeneag a intrat intr-o perioada extrem de dificila, nu mai voia sa vada nici un roman. (Ca sa inchei povestirea, precizez ca a primit in cele din urma cetatenia franceza, datorita intre altele petitiei unor intelectuali francezi de frunte, dintre care Eugen Ionescu.)
Relatia ta mai departe cu Europa Libera?
Mai tarziu, la Europa Libera exista o speakerita, o fata minunata, Gabriela Ionescu (Gaby pe care o pomenea Tepe in scrisoarea lui), care a plecat in Statele Unite si Monica si Virgil nu mai aveau crainic si m-au intrebat daca pot eu sa fiu. Eu am zis "Da", bineinteles ca pana la intoarcerea lui Gabi. Ea a stat mai mult, cativa ani de zile in Statele Unite, si cand s-a intors n-a vrut sa mai lucreze la Europa Libera. Asa deci am inceput sa lucrez ca speaker si sa mai fac bineinteles si unele cronici, reportaje, articole. Dar esentialmente citeam textele Monicai si ale lui Virgil. Or, nu e nevoie sa-ti spun tie ce insemnau emisiunile lor in Romania pe atunci si rolul extraordinar pe care l-au avut.
Se simtea asta? Simteai asta?
Noi ne dadeam seama, da. Dar eu n-am nici un merit in afara de acela ca stiam sa vorbesc cum trebuie la microfon... Si, pe urma, dupa 1990, cand a inceput sa poata iesi lumea, multi veneau la mine ca la un fel de vedeta, cand, de fapt, nu eram decat un glas care transmitea ceea ce scrisesera Monica si Virgil. Bineinteles, eu imi continuam ceea ce era esentialul pentru mine, adica traducerea.

Paris, februarie 2002

TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2069
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22