Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Infernul soldaţilor români în Uniunea Sovietică
Codrut Constantinescu - - - -
2017-11-07
Cultura
1

Suferinţelor soldaţilor români obişnuiţi în prizonieratul sovietic au rămas prea puţin dezvăluite.

 

Este greu de stabilit numărul total al mili­ta­rilor români făcuţi prizonieri de către so­vietici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Uităm sau trecem cu vederea fap­tul că România a fost mai mult timp în răz­boi împotriva URSS (22 iunie 1941 - 23 au­gust 1944) decât împotriva Germaniei na­ziste (23 august 1944 - mai 1945). O cer­ti­tudine: pierderile Armatei Regale Ro­mâ­ne au fost mai mari în timpul campaniei din Est decât în timpul campaniei din Vest, când deja zarurile fuseseră aruncate.

 

După cum menţiona şi Radu Mărculescu în Pătimiri şi iluminări din captivitatea so­vietică (Humanitas, 2010), au existat trei mari etape ale căderii în prizonierat: la Cotul Donului în noiembrie 1942, după căderea Crimeei apărată şi de forţele ro­mâ­ne în aprilie 1944 şi dezastrul din august 1944 din Moldova. Dacă perspectiva ofi­ţerilor care au pătimit ani buni în pri­zo­nieratul sovietic a început să fie cunoscută în mare măsură datorită memoriilor pe care aceştia le-au scris (Gulan, Măr­cu­les­cu, State sau Păsat), cea a suferinţelor sol­daţilor români obişnuiţi, carnea de tun, cei mai mulţi simpli ţărani, mulţi poate chiar analfabeți, a rămas prea puţin dez­văluită. Două titluri ne-au atras atenţia tocmai pentru că oferă această perspectivă traumatică.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1-1440.jpg

I. OPRIȘAN - Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică, vol. I și II,
(Editura SAECULUM I.O., București, 2014)

Instrumentarul istoriei orale are ve­chi­me în Occident, dar a ajuns cu în­târ­ziere în România, de aceea in­ter­viu­ri­le luate de I. Oprişan în 2004-2005 unor supravieţuitori ai campanei din Ră­sărit şi, de cele mai multe ori, ai pri­zo­nie­ratului sovietic reprezintă documente de prim ordin, în ciuda prezenţei din când în când a incoerenţei şi uitării.

 

Pentru toţi militarii şocul capturării a fost mare. Majoritatea celor intervievaţi erau oa­meni simpli, în general ţărani, care s-au obişnuit mai uşor cu regimul de detenţie decât ofiţerii, chiar dacă toate mărturiile concordă asupra unei foarte mari rate a mortalității în două segmente ale traseului prizonierilor de război români: 1) mar­şu­ri­le lungi şi extenuante pe care au fost for­ţaţi să le îndure în zilele imediat după cap­turarea lor, fie la Cotul Donului, în iarna lui 1942, sau în nordul Moldovei, în 1944. Cei slăbiţi şi care rămâneau în urma co­loa­nei erau împuşcaţi fără milă de gărzile so­vietice. După ce prizonierii ajungeau în ora­şul/satul-colector urma 2) transportul lor în garnituri destinate iniţial ani­ma­le­lor, în celebrele bou-vagoane, pentru a fi re­partizaţi lagărelor din adâncurile Uniu­nii Sovietice. Suprapopularea vagoanelor (zeci de oameni nevoiţi să împartă un spa­țiu restrâns), slăbirea organismelor după mar­şurile istovitoare, mâncarea insu­fi­cien­tă şi, mai ales, lipsa apei au dus la moartea altor mii de prizonieri români. Care erau în­gropaţi la marginea şinelor de cale fe­ra­tă, fără a exista o contabilizare a lor.

 

Odată depășite aceste două încercări ma­jo­re, şansele de supravieţuire creşteau, chiar dacă se murea şi în lagăre. Având în ve­dere imensele pierderi umane suferite de sovietici, nu e de mirare că prizonierii de război români au fost distribuiţi în di­verse lagăre care deserveau anumite obiec­tive industriale. Au muncit în mine, carie­re de piatră, la exploatarea lemnului, în kol­hozuri, unde au întâlnit populaţia lo­ca­lă, cu care au putut stabili anumite ra­por­turi, unele destul de intime.

 

Munca la kol­hoz era cea mai uşoară şi profitabilă pen­tru că permitea suplimentarea por­ţiilor ane­mice de mân­ca­re. Unul dintre cei in­ter­vie­vaţi răspunde senin că în URSS erau trei feluri de mâncare: supă, supă, supă. Din cea chioară, evident. Alt su­pra­vie­ţui­tor întăreşte ideea „ne dădea ciorbă, dar mai mult apă (...) Când ne duceam la la­găr, ne punea să mergem cântând. Ce să cânţi cu apă goală? Din gamelă nu luai decât apă goală, câteva bucăţi de capete de peşte. Peşte a dat mult acolo şi var­ză“. Re­levantă în acest sens este povestea lui Pe­tru Trif, artilerist la o ba­terie de tunuri grele, participant la asediul Ode­sei şi la campania din Crimeea, care a fost apoi re­partizat, în noiembrie 1942, în fatidicul Cot al Donului, în spatele tru­pe­lor de in­fanterie române, luat prizonier chiar dacă a încercat să scape din în­cer­cuire. După cum relata şi Radu Măr­cu­lescu, tunarii români în primele două zile ale dezastrului de după 19 noiembrie 1942 au încercat să scoată şi tunurile hi­po­trac­tate din în­cer­cu­i­re, ceea ce probabil că i-a costat liber­ta­tea, căci, atunci când le-au abandonat, de­ja era prea târziu, cleştele era închis.

 

Altă dimensiune este oferită de etnologul Gherasim Rusu To­gan, care a cules mai multe măr­turii ale simplilor militari români supravieţuitori ai celui de Al Doilea Război Mondial. În aceste adevărate doine de jale se concentrează întreaga disperare a ţăranului român ge­neric, care nu înţelegea de ce trebuie să lup­te şi să moară atât de departe de ogo­rul său. „Săracă inima mea / Iar mă prin­de-a mă durea / Când vede trenul tre­când / pe dinafară cu flori / pe dină­un­tru cu feciori / pe dinafară înflorit / pe di­nă­untru necăjit / se duc în sus înfloriţi / îna­poi vin toţi răniţi / Se duc în sus în­cărcaţi / Înapoi vin toţi puşcaţi.“

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-2-1440.jpg

GHERASIM RUSU TOGAN - Tinerețea, Cătănia, războiul. Pagini din istoria neamului, 
(Editura Fundației Culturale Libra, București, 2016)

 

Ura populară faţă de ruşi era larg răspândită chiar şi în rândul lumii rurale româneşti, care se temea de colectivizările bolşevice. Tematica prizonieratului la sovietici a stră­bătut mentalul nostru naţional, în ciuda cenzurii comuniste de după 1945, care nu pu­tea permite exprimarea unor sen­ti­men­te atât de neprieteneşti faţă de fratele mai mare de la Răsărit. Să nu uităm că a citi sau a răspândi astfel de blesteme te putea duce foarte rapid în puşcăriile Gulagului românesc pentru zece ani sau la isto­vi­toa­rele munci de la Canal. „Cine-a zis că ru­su-i bun / Facă-se carne de tun! / Oasele nu şi-a uscat / În negru prizonierat / N-a mâncat varză stricată / N-a săpat glie-în­gheţată / Nu şi-a găurit plămânii / Ro­bo­tind în fundul minii / Rusie, Domnul să te bată / Să nu-ţi vezi chiatra pe chia­tră / Să te faci Siberie toată.“ Alexandru Aurică din comună Măgurele, judeţul Pra­hova, povesteşte în acelaşi sens cum un grup de prizonieri români a fost trimis să de­zasambleze un pod pentru a aduce lem­nele în lagăr. 10% dintre ei au murit de­ge­raţi, iar restul s-a întors dimineaţă ţi­nân­du-se unul de altul pentru a nu cădea şi a fi executaţi de paznicii NKVD. Un militar din Valea Doftanei, Tocitu Gheorghe, îşi adu­ce aminte după atâta timp cum a fost luat prizonier de sovietici la 24 august 1944 pe frontul din Moldova. Dus iniţial la Paşcani, trupa a fost despărţită de ofiţeri, ajungând într-un lagăr pe Volga. „Am dus-o foarte greu, ruşii ne dădeau câte o lingură de tărâţe, peşte stricat cu viermi şi o pâine la opt persoane... Apoi ne-au dus în Siberia. Am fost plini de păduchi şi îi luam cu mâna şi din sprâncene să-i dăm jos.“ Abia când a fost repartizat într-un lagăr din Caucaz condiţiile de viaţă s-au mai îmbunătăţit. Câmpineanul Gheorghe Vâjeu i-a observat pe ruşi după 23 august 1944 şi nu înţelegea „la ei satisfacţia uciderii. Deşi erau tineri sau poate chiar de aceea, simţeau o plăcere sadică să-şi des­carce automatul într-un trup ome­nesc. Împuşcau aşa, ca să vadă cum se trage cu Kalaşnikovul!“. Întrebat de et­no­log de ce nu s-a înscris în Divizia Tudor Vladimirescu, Vâjeu răspunde onest: „am refuzat să pactizez cu ruşii, după ce ne-au umilit într-un asemenea hal“

TAGS : I. OPRIȘAN Rusia Sovietică Editura SAECULUM I.O. București 2014 GHERASIM RUSU TOGAN Cătănia războiul.
Mai multe din Cultura
Comentarii
Tom 2017-11-10
E bine ca sunt semnalate aceste carti, putine, rare si nu chiar stralucit executate, pentru ca de fapt nu exista realmente o istorie scrisa a celui de-Al Doilea Razboi Mondial in spatiul romanesc, cum nu exista multe alte cercetari intelectuale in varii domenii devenite banale si bun comun in alte parti, si probabil nu va exista pentru multa vreme in mediul intelectual si universitar superficial, neproductiv, sectar si putin profesionist sau eficace din Romania
Total 1 comments.
2500
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.