Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Juncker și viitorul Europei
2017-09-19
0
Președintele Comisiei Europene a pledat cu înflăcărare pentru aderarea României la spațiul Schengen în discursul său despre Starea Uniunii; însă acolo unde se iau deciziile nimeni nu pare să-l ia prea tare în serios.

 

Presa românească a relatat cu entuziasm despre pledoaria făcută săptămâna trecută de Jean-Claude Juncker, în discursul des­pre Starea Uniunii ținut în plenul Par­la­mentului European, pen­tru admiterea României și Bulgariei în spațiul Schen­gen și pentru extinderea zonei euro. D-l Juncker es­te un federalist convins ca­re își dorește un superstat european și care crede că, după Brexit (Marea Bri­ta­nie s-a opus constant unui astfel de demers), acest lu­cru este în mult mai mare măsură posibil, motiv pentru care dorește eliminarea tuturor barierelor care ar pu­tea îngreuna procesul. Însă asta înseamnă în esență o diminuare a influenței gu­ver­nelor naționale, în dauna structurilor co­munitare, în primul rând a Comisiei Eu­ropene și a Parlamentului European.

 

Dar euforia s-a risipit repede. Re­plica a venit imediat. Olanda, Austria și Germania au declarat că se opun categoric oricăror de­mersuri de acest fel, pre­mie­rul olandez Mark Rutte caracterizând pro­punerile lui Juncker drept un „plan ro­mantic“. „Cine are astfel de viziuni tre­buie să consulte un doctor. Ne opunem, sunt prea multe temeri privind controlul frontierelor și corupția.“ Ceea ce înseam­nă că nu vom vedea în viitor nimic sem­ni­ficativ pe această direcție, în ciuda de­cla­rațiilor binevoitoare de circumstanță pe care le auzim de la diferiți lideri europeni în timpul întâlnirilor cu oficiali români. Iar motivele reale nu au nimic de a face nici cu lipsa capacității de control a fron­tierelor și nici cu corupția. E vorba, pe de o parte, de condiționări impuse de situația politică internă dintr-o serie de țări oc­ci­dentale, iar, pe de alta, de viziunea pri­vind evoluțiile de perspectivă în interiorul UE, care iau în calcul doar o parte dintre țările membre.

 

În esență, cel puțin la nivel declarativ, pro­iectul european a fost prezentat inițial drept un demers de constituire a unui spa­țiu de cooperare extinsă a unor entități na­ționale distincte de pe continent. Acesta es­te și motivul pentru care Consiliul Eu­ropean (organismul care reunește șefii de stat sau de guvern din țările membre) de­ține prerogative extinse în toate ches­tiu­ni­le esențiale care privesc UE. Însă, în timp, în mare parte pe sub masă, au fost lansate și implementate tot felul de inițiative me­nite să promoveze un proiect federalist în care țările membre să se topească într-un viitor „superstat“ continental. Obi­ectiv la care nu s-a renunțat chiar și după ce, cu 12 ani în urmă, ideea de a introduce o Cons­tituție Europeană a fost abandonată du­pă rejectarea acesteia în referendu­mu­ri­le ținute în Franța și Olanda. Aceasta este, de fapt, și una dintre principalele acuze care vin dinspre partizanii Brexit-ului.

 

Gianni Piattella, liderul Alianței Pro­gre­siste a Socialiștilor Democrați din Parl­a­men­tul European, ne spune, într-un ar­ticol pentru publicația online Politico, ca­re este, în opinia sa, cea mai mare pro­blemă a Europei: influența mult prea mare pe care o au guvernele țărilor membre în luarea deciziilor. „Ca să vorbim deschis, problema reală din UE o reprezintă Con­si­liul European, care face apel prea des la dreptul său de veto pentru a submina deciziile luate de Comisia Europeană și de Parlamentul European.“ Plecând de la această viziune, el oferă o listă de sugestii pri­vind maniera în care tre­buie gândit viitorul con­ti­nentului: structuri euro­pe­ne puternice, detașate, în mare parte, de guvernele na­ționale, un buget UE sen­sibil mai mare, un ministru de Finanțe pentru zona eu­ro, o politică generoasă în materie de imigrație și chiar o agenție federală de in­tel­li­gence (ca răspuns la ac­țiu­nile teroriste).

 

Problema e că viziunea lui Piattella este în contradicție flagrantă cu realitatea de pe teren. E posibil ca el să fi fost încurajat de fap­tul că după Brexit am asistat la o creș­tere a simpatiei pentru UE în țările mem­bre. De pildă, într-un sondaj realizat de Pew Research în primăvara acestui an, sco­rul de favorabilitate al Uniunii a cres­cut, în trei dintre cele mai importante sta­te membre, de la circa 50 de procente la 68 în Germania, 62 în Spania și 56 în Fran­ța. Paradoxal, până și în Marea Britanie simpatia pentru UE a crescut de la mai puțin de 40 procente înainte de Brexit la 54 de procente! Însă aceste cifre sunt în­șe­lătoare. Oamenii realizează, pragmatic, be­neficiile UE, precum circulația liberă, lip­sa barierelor vamale sau accesul la fonduri structurale, și nu sprijină deloc ideea de părăsire a acesteia (chiar în țări ca Grecia, după tot scandalul datoriilor, 58 de pro­cente dintre locuitori doresc ca țara să ră­mână în UE), dar asta nu înseamnă că iubesc Uniunea și nici că sunt dispuși să trans­fere tot mai multe atribute ale suv­e­ranității naționale către Bruxelles.

 

Mai mult, două treimi cred că lucrurile merg în UE într-o direcție greșită (peste 80% în Franța!). Nemaivorbind de faptul că pledoariilor pro-imigrație venite din­spre birocrația bruxelleză sunt privite cu multă ostilitate în multe dintre statele mem­bre. O cercetare sociologică între­prin­să trimestrial de YouGov pentru publicația germană Handelsblatt (European Conver­gence Index) reliefează faptul că, în an­samblu, europenii nu simt niciun fel de afi­liere emoțională față de UE. Ceea ce es­te în acord cu rezultatele altor cercetări so­ciologice recente care arată faptul că doar în foarte mică măsură locuitorii țări­lor membre din UE se consideră „eu­ro­peni“ mai degrabă decât francezi, italieni, nemți, austrieci, slovaci sau polonezi.

 

Nici ideea unei reformări radicale a Uni­u­nii, în sensul unei integrări apro­fundate, nu este populară. O sprijină doar o treime dintre germani și francezi și doar un sfert dintre danezi sau finlandezi. Mai mult, chiar la nivel oficial există diferențe ma­jo­re de viziune în tandemul franco-german în chestiuni precum rolul unui potențial ministru de Finanțe al zonei euro, di­men­siunea unui buget separat pentru zona euro sau înființarea unui fond monetar co­mun. În timp ce alte state membre se tem că o integrare extinsă va duce, în final, la un fel de Uniune germană.

 

Eroziunea percepției favorabile față de UE este foarte vizibilă și în partea de Est a continentului, inclusiv în România, după mo­men­tele euforice postaderare. Sunt mai mulți factori care au acționat în acest sens. Precum puzderia de regle­men­tări venite de la Bruxelles, în toate do­me­niile, unele justificate, altele absolut arti­fi­ciale. Nu au ajutat deloc, ba din contra, nici puseele excesive venite dinspre Bruxel­les, dar și din alte capitale în direcția pro­movării cu orice preț a unei agende pro­gresiste, în ciuda unor largi opoziții in­terne.

 

Există însă o chestiune în care, mai mult sau mai puțin deschis, majoritatea ve­chilor membri ai UE (din UE-15) sunt de acord. Aceea că extinderea către Est a fost prea grăbită. În fapt, chiar din debut au existat diferențieri simbolice, după ul­ti­mul val de extindere din 2004-2007. Ro­mânia și Bulgaria au fost supuse unei mo­nitorizări MCV și excluse din spațiul Schen­gen. MCV a fost inițial un instru­ment util de presiune, însă a lega moni­torizarea p­e justiție de aderarea la spațiul Schengen, chiar după ce condițiile tehnice au fost îndeplinite, nu mai are acoperire în planul principiilor, este un simplu joc politic. Între timp au apărut însă rupturi semnificative și față de țările din grupul Vișegrad, văzute nu cu mult timp în urmă drept un fel de exemple de manual pentru alte foste țări comuniste. Iar rupturile au căpătat în ultimii ani accente dramatice în cazul Ungariei și, mai nou, al Poloniei, pe două direcții principale: 1) acuzele privind derapajele legate de statul de drept; 2) gestiunea imigrației.

 

Însă, în ciuda retoricii oficiale bruxelleze, extrem de critică, poziționarea lui Viktor Orbán față de fenomenul migrației a fost privită cu simpatie de către largi segmente ale populației din Vest și de către grupuri politice, nu neapărat de extremă dreaptă. Și, în mod ironic, parte dintre propunerile sale au fost între timp adoptate, discret, de UE. Problema derapajelor democratice e mai complicată și mai controversată, însă în final ajungem la chestiunea de fond legată de obiectivul final al pro­iectului UE: în ce măsură sunt justificate și până unde pot merge presiunile exerci­tate de la nivelul Comisiei Europene asu­pra unor guverne naționale alese demo­cra­tic care se bucură de o relativ largă sus­ținere populară? Răspunsul nu e simplu deloc și descrie o dilemă fundamentală le­gată de maniera în care va evolua pro­iectul european de acum încolo. La urma urmei, unul dintre motivele esențiale care au condus la Brexit a fost acela că bri­ta­nicii au refuzat să accepte ideea ca or­ga­nisme supranaționale, precum Comisia Europeană sau Curtea Europeană de Justiție, să poată decide în chestiuni pe care ei le consideră a fi de natură strict in­ternă.

 

Partizanii unei Europe federale, precum Juncker sau Piattelli, au interpretat înfrângerea par­ti­de­lor populiste de extremă dreap­ta din Franța, Austria și Olanda și consensul din UE privind Brexit-ul drept un semn că visul lor poate deveni, chiar relativ repede, realitate. Ei ignoră însă faptul că niciunul dintre aceste ele­mente nu sunt succese definitive, ci unele de etapă, care se pot oricând inversa. În plus, atunci când vezi cum în Scoția, în Catalonia sau în nordul Italiei există un sprijin larg pentru desprinderea de au­to­ri­tățile centrale, nu e greu de văzut cum vor fi privite de către populație demer­su­rile de transfer masiv ale unor prerogative naționale către niște structuri europene privite în general cu destulă suspiciune.

TAGS : juncker uniunea europeana ue consiliul european parlamentul european franta olanda schengen romania bulgaria
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3213
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.