Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Luminile şi umbrele vechii Românii
Codrut Constantinescu - - - -
2017-09-12
Cultura
1

Mărturia canadiencei Ethel Greening Pantazzi este utilă pentru a observa şi din alt unghi atât România înainte de 1916, cât şi dramaticele evenimente care au dus la făurirea României Mari.

 

Canadianca Ethel Greening Pantazzi a cu­noscut în profunzime România antebelică datorită profesiei pe care a avut-o soţul său, Vasile Pantazzi, care a avut o carieră in­teresantă şi lungă în cadrul Forţelor Na­vale Române, aflate şi ele la început de drum. Pantazzi a efectuat stagii de pre­gă­tire profesională în Italia şi Franţa, înainte de a urca în ierahia navală militară ro­mâ­nă, ajungând comandantul crucişătorului Elisabeta, apoi comandantul regiunii Del­ta Dunării. În primăvara anului 1916, Pan­tazzi a fost mutat în cadrul Direcţiei Ma­rinei din Ministerul de Război. Din aceas­tă postură, de soţie de ofiţer superior, canadianca a străbătut în lung şi în lat Ve­chiul Regat (ba ajungând şi la Cahul, un târg aflat în sudul Basarabiei ruseşti, unde observă că majoritatea locuitorilor erau ro­mâni, doar o minoritate fiind ruşi).

 

Imaginea Vechiului Regat care răzbate din rândurile volumului România în lumini şi umbre. 1909-1919 (Hu­ma­nitas, 2015) este cea a unei ţări care, în ciuda diferenţelor sociale ample, avea o societate aşezată, bine structurată, condusă de o elită istorică ce avea con­ştiin­ţa rolului său. „Pentru mine, venind din America, a fost oarecum şocant să văd con­trastul dintre conacele cu grădini atent întreţinute, clădiri frumoase, fa­cilităţi moderne şi servitori bine instruiţi şi lumea medievală din afara acestora: bordeie, condiţii primitive de viaţă, su­perstiţie şi ignoranţă; m-a uimit faptul că pe şosele automobilele treceau pe lân­gă care trase de boi - secolul XX trecând în goană pe lângă relicvele secolului al XV-lea.“ Fiind o observatoare atentă, nu-i scapă faptul că „satele de munte arată mai curat şi mai îngrijit decât cele de câm­pie“. Altundeva remarcă: „Datorită ab­senţei fabricilor şi a cărbunelui ora­şe­le româneşti sunt curate şi aerul e pur. Este mult spaţiu, fiecare casă are o curte cu câţiva copăcei sau cel puţin un ghi­veci de leandru în faţa curţii. Acacia, cas­tani şi tei întrerup monotonia arhitec­turală a caselor şi parfumează aerul pri­măvara şi vara cu florile lor înmi­res­mate“. Mergând din

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrusadasdassadasdast.jpg

ETHEL GREENING PANTAZZI -România în lumini și umbre. 1909-1919
(Editura Humanias, 2015, 312 pag.)

Ploieşti spre Sinaia, autoarea vede „o câmpie vălurită plină de sonde de foraj; un şir lung de cisterne de petrol aştepta pe liniile ferate din apro­piere“. Datorită funcţiei soţului, ea a ajuns şi pe Insula Şerpilor, care „aparţine românilor (singura lor colonie) şi au aco­lo o mică garnizoană de douăzeci de sol­daţi. Remorcherul merge de două ori pe lună să le aducă apă proaspătă şi pro­vi­zii. Am văzut-o ridicându-se dintr-oda­­tă, stâncoasă şi fără copaci, din marea calmă, de culoare acvamarin“. Autoarea dedică rânduri inspirate şi Capitalei, unde a vizitat colecţiile adunate de Ioan Ka­lin­deru, remarcând picturile lui Nicolae Gri­gorescu.

 

Miezul dramatic al memoriilor lui Ethel Greening Pantazzi îl reprezintă experienţa sa din Primul Război Mondial. Din des­crierile canadiencei ne putem da seama de şocul pe care l-a reprezentat intrarea în Marele Război în 1916 pentru o so­cie­tate obişnuită să trăiască în prosperitate şi stabilitate de câteva decenii. Familia lui Pantazzi a fost evacuată în Moldova, iar Ethel Greening descrie cu detalii în­fio­ră­toare tragedia retragerii (a reuşit să strân­gă doar vreo zece geamantane, proviziile de bază ale familiei fiind 150 de conserve de carne şi fructe, pe care le tezaurizaseră începând din primăvara anului 1916). Chiar dacă era un tren rezervat familiilor ofiţerilor superiori din Ministerul de Război, „coridorul era atât de aglomerat, în­cât nu te puteai mişca acolo“. La Iaşi, at­mosfera nu era deloc una veselă. „Ie­şe­nilor pare să le displacă venirea noastră. Fiind aproape de Rusia, nu le plac ruşii şi se tem de ei, simţind de la început că nu ne vor veni în ajutor.“ Pantazzi a fost nominalizat să facă parte din delegaţia ro­mână care studia sudul Rusiei pentru a gă­si potenţiale amplasamente unde, even­tual, Casa Regală, guvernul şi o parte din administraţie şi armată ar fi putut să se re­tragă în cazul unei noi ofensive germane. Ofiţerul a descoperit garnituri cu muniţii, echipamente de război şi alimente care erau destinate Moldovei, dar zăceau prin gări şi halte, greu de precizat cât din proas­ta administrare rusă sau rătăcite in­tenţionat. Raportul lui Pantazzi l-ar fi im­presionat pe Brătianu, care l-a trimis la Odesa să reorganizeze transporturile, în acest context întreaga familie mutându-se din Moldova.

 

Ethel Greening Pantazzi nu men­ţionează exact producerea Re­vo­luţiei bolşevice din noiembrie 1917, ci doar rezultatele ei: hao­sul instaurat peste tot (şi încă în Odesa s-a propagat mai încet decât în alte mari oraşe ruseşti), ceea ce demonstrează faptul că în epocă evenimentul mitizat de comunişti după 1918 a fost perceput mai degrabă în notă minoră. Odesa a ajuns câmp de confruntare în cadrul războiului ci­vil, fiind disputat între comunişti şi for­ţele naţionaliste ucrainene, comunitatea română fiind prinsă la mijloc, bolşevicii folosind şi artileria grea a navelor de răz­boi ancorate în port pentru a bombarda oraşul, preluând controlul strategicului port (pentru câteva luni doar). Situaţia ro­mânilor devenise şi mai complicată, din momentul în care trupele române intra­seră în Basarabia pentru a alunga bandele bolşevice şi a readuce ordinea, Petrogradul considerând gestul casus belli (din fe­ri­cire, bolşevicii aveau probleme mult mai mari în alte părţi). Cel care conducea for­ţele bolșevice din Odesa era româno-bul­garul Cristian Rakovski, care avea multe ranchiuni faţă de elita politico-militară ro­mână. Chiar şi el ar fi furat, potrivit unor surse, 2.000.000 de lei şi 600.000 de ru­ble din fondurile pe care le aveau la dis­poziţie oficialii români, sute de bancnote pe care canadianca le-a văzut în biroul lui. Pantazzi s-a predat până la urmă bol­şevicilor, prizonierii români fiind deţinuţi pe nava românească Împăratul Traian, ancorată la cheiurile portului, iar ulterior au fost transferaţi la o închisoare de drept comun de lângă Odesa. În acest moment a intrat în acţiune colonelul canadian Boyle, conaţionalul autoarei, venit să ne­go­cieze o înţelegere între bolşevicii din Odesa şi Guvernul Român, care promitea, în schimbul eliberării celor 71 de pri­zo­nieri români, să dea drumul unui număr de 400 de comunişti arestaţi în Basarabia (dar, până la urmă, se pare că a fost o pa­ritate). Evenimentele au luat o turnură dramatică, pentru că bolşevicii, părăsind portul în faţa avansului trupelor germane, întâmpinate cu uşurare de populaţia civilă pentru că au pus capăt haosului bolşevic, i-au îmbarcat şi pe prizonierii români. Boyle, la presiunea lui Ethel Greening, s-a urcat la bordul navei pentru a garanta că românii nu vor fi asasinaţi (aruncaţi în mare). Navele confiscate de sovietici în ca­re se aflau prizonierii români au plecat la Teodosia, de unde Boyle a reușit să or­gani­zeze o spectaculoasă evadare pe un vechi remorcher deţinut de un căpitan grec ca­re a fost convins, în schimbul a 150.000 de ruble, să îndrepte nava către Se­vas­to­pol, unde sovietul bolşevic a recunoscut înţelegerea prealabilă şi le-a permis să se îndrepte spre Sulina, cu tot cu Boyle la bord. Aventura cu happy-end a grupului de prizonieri români trebuie încadrată în contextul războiului civil rus, în timpul căruia astfel de evenimente au fost extrem de rare, prizonierii, mai ales cei im­por­tanţi, fiind rapid şi fără judecată exe­cu­taţi.

 

Temerara Ethel şi-a îmbarcat fa­milia şi suita (ordonanţe, serv­i­tori) în tren şi, foarte bucuroasă (atitudine cu 180 de grade invers faţă de cea cu care venise la Ode­sa), s-a înapoiat în condiţii foarte grele (cu doi copii mici) în Basarabia controlată de trupele române. Aventurile familiei s-au terminat în mod fericit, cu întoarcerea la Bucureşti. Pantazzi, având o expertiză na­vală apreciabilă, a fost numit să reprezinte România într-una dintre comisiile con­vo­ca­te în siajul Congresului de Pace de la Pa­ris, în 1919. Odiseea familiei Pantazzi e una cu final fericit, având în vedere că pu­ţine au fost familiile din Ro­mânia care nu au suferit chiar nicio pierdere omenească. Cât despre eroina (şi a) noastră, a revenit în România in­ter­be­lică, după episodul Pa­ris, pe care se pare că a părăsit-o în con­textul celui de-al Doilea Război Mondial, mu­rind în 1961 la Toronto.

TAGS : humanitas ethel pantazzi romania mare america sua romania in lumini si umbre revolutie congresul de pace paris
Mai multe din Cultura
Comentarii
dc 2017-09-15
un articol care confirma inapoierea in care romanii inca traiesc; fiindca cei bogati, indiferenti fata de saracie, inseamna chiar esenta inapoierii si lipsei de educatie; o observatie?: fraza de incept este stufoasa si usor incoerenta (ce mai era "si ele" la inceput de drum ?!)
Total 1 comments.
1282
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.