Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Homo untoldus (I)
Catalin Bogdan - - - -
2017-09-12
Cultura
0

Cu Untold, turismul de masă a irumpt brutal în viața clujenilor. Unde mai poți gusta, în plin centru urban, patru nopți albe de decibeli dezlănțuiți?

 

1. Așteptându-i pe barbari

 

Dacă ne închipuim că principala îngri­jo­ra­re a spaniolilor – și nu numai a lor – e te­rorismul, ne înșelăm amarnic. Ceea ce-i exas­perează cu adevărat pe mulți e, în schimb, turismul, această paș­nică și veselă activitate de vacanță, azi mai răs­pândită ca niciodată în is­torie. Cândva, doar bogații și vagabonzii își permiteau să cutreiere lumea (fără a fa­ce negoț), de cele mai mul­te ori doar pe distanțe re­lativ mici. Azi, un an­ga­jat oarecare poate zbura în câteva ore pe cealaltă parte a globului și petrece câteva relaxante zile de concediu pe tărâmuri exotice. Aproape oricine dintre noi este, periodic, turist. Ci­frele au explodat, sectorul devenind una din­tre marile industrii contemporane. O astfel de mobilitate la nivel planetar nu e haotică, dar nici uniform distribuită. Des­ti­națiile de vacanță și ofertele de diver­tis­ment aferente sunt prilejul unei con­cu­ren­țe acerbe, iar publicitatea are, și în acest caz, o pondere decisivă. Alături de stra­te­gii durabile ori soluții sezoniere, unii mi­zează pe evenimente scurte, dar de mare im­pact. Un festival de muzică anual, de pil­dă, cu peste 100.000 de participanți ve­niți din multe colțuri ale lumii pentru nu mai mult de patru nopți de vară. Este op­țiu­nea Clujului de doi ani încoace și chiar au­toritățile locale recunosc: Untold a pus ora­șul nostru pe harta lumii. Cu alte cu­vin­te, în sfârșit i-a surâs și urbei de pe So­meș șan­sa de a ieși din cvasianonimatul ei.

 

Chiar așa: de ce ar veni turistul la Cluj? Ca multe alte orașe din Mitteleuropa, Clujul s-ar fi pu­tut mândri cu trecutul său. Dar meandrele istoriei – Horthy in­trând triumfal în oraș, Ceaușescu indus­trializându-l pentru a-i schimba și con­fi­gurația etnică, Funar scotocind după rui­ne romane pentru a-i compromite centrul medieval – au otrăvit atmosfera pentru destul timp. Victime colaterale au fost ves­tigiile imperiale, neglijate, marginalizate ori dosite. Să luăm exemplul lui Sissi, tra­gica împărăteasă devenită azi și un brand turistic, căruia i se dedicase aici nu doar un pod metalic – nu cine știe ce, dar ori­cum singurul cu un oarecare farmec azi –, ci și o pitorească promenadă pe dealul ală­turat al Cetățuii, unde era amplasat și un bust al acesteia. A rămas doar ruina unui mo­nument gol, într-o zonă ajunsă în para­gină și impracticabilă. Dacă la Heidelberg mai întinsul Philosophenweg atrage tu­riș­tii, promenada șerpuitoare a lui Sissi e aici aruncată, la propriu, la groapa isto­ri­ei. Doar pisicile o mai frecventează. Pă­ca­tul lui Sissi pentru (mulți) clujeni? A fost o înfocată filomaghiară. Pe Matia Corvinul l-a salvat, în schimb, parțiala sa ascen­den­ță românească (să remarcăm în treacăt cât de jenant e să auzi încă, chiar din gura ofi­cialităților, cum i se schimbă numele în Ma­tei, dovadă doar a unei crase inculturi într-o țară cu pretenții creștine: Matia s-a alăturat grupului restrâns al apostolilor, printre care și Matei, doar după moartea lui Iisus, pentru a-l înlocui pe Iuda, care se sinucisese), pe care Funar a vrut s-o ex­hibe printr-un citat patetic din Iorga.

 

Dar dacă trecutul e așa problematic, ce se întâmplă cu prezentul, arhitectural vor­bind? Din păcate, nu se întâmplă mai ni­mic, singurele noi edificii publice mai ră­sărite fiind o sală polivalentă și un sta­di­on. Prima pare o versiune actualizată a Pa­latului Telefoanelor din anii ’60, în timp ce al doilea atra­ge microbiști ori fani – cum echipa locală Uni­ver­sitatea e în liga a treia, ac­centul cade pe muzică –, dar e departe de impactul es­tetic (și turistic) al cui­bului de pasăre din Beijing ori al ochiului din Atena. Dar dacă nu orice oraș își poa­te permite o Operă me­morabilă precum Sydney, arhitectura con­temporană te poate pune pe hartă – mai stabil ca Untold – cu o inedită stație de trans­port public ori cu un pod dincolo de banal, dacă nu cu un muzeu. Oare nu se putea realiza și pe Someș – căruia i se tot dedică întâlniri și dezbateri – o Murinsel ca la Graz? Ce să mai vorbim de un edi­ficiu pentru arta contemporană, con­tra­punctic ca un Centre Pompidou, care să fie mai mult decât un spațiu industrial de­zafectat și reconvertit – o modă occi­den­tală ajunsă și la noi – și să imprime astfel o identitate vizuală semnificativă (și atră­gătoare de turiști) unui oraș care se tot laudă cu destinul fabulos al lui Adrian Ghe­nie. Cât despre Muzeul de Artă – care risc­ă să rămână și fără barocul Palat Bán­ffy –, să menționăm câteva expoziții eur­o­pene din, de pildă, vara lui 2015, care par încă imposibile la Cluj: Alberto Giacometti la Landerneau – o comună din Bretagne –, foviști și nabis la Saint-Tropez, Matisse și con­temporanii săi la Martigny – un orășel din Elveția –, Canaletto la Aix-en-Pro­vence, Andy Warhol la Metz, Jeff Koons la Bil­bao, avangardiștii ruși la Monaco – toa­te în localități mai mici sau comparabile cu Clujul. Acum câțiva ani, Festivalul Enes­cu începuse să se extindă și aici, un­de au sosit câțiva distinși barochiști și chiar Boris Berezovsky. Anul acesta, în afa­­ra unui concert cu filarmonica locală, au rămas doar transmisiuni din Capitală într-un cinematograf. Cât pri­veș­te teatrul, festivalul Interferențe, oricât de me­ri­to­riu, poate doar să-ți facă poftă de cel de la Sibiu, cu garnitura sa in­com­parabilă de celebrități ale momentului. Așa încât, cu excepția celor 10 zile de TIFF, singura ofer­tă mai serioasă de tu­rism cultural rămâne cealaltă muzică: pop, rock, electro etc. La dispoziția aces­to­ra s-au pus cele două recent construite edi­ficii, noi temple ale culturii populare.

 

Untold a produs însă un salt de calitate: turismul de masă a irumpt brutal în viața clu­je­nilor. Și cum o astfel de invazie nu putea să nu producă și dis­confort, au intrat în joc tranchilizantele pu­blicitare: pe un site oficial, un taxi­me­trist privea extaziat festivalul drept în­truparea „idealului omenirii“, un fel de Oda bucuriei în variantă electro, în care patetica înfrățire devine petrecăreață. Un astfel de carnaval a avut însă și un altfel de preț. Prima atracție a fost programul: unde mai poți gusta, în plin centru urban, patru nopți albe de decibeli dezlănțuiți? Pentru distracția a zeci de mii de turiști a contat puțin că mai multe alte zeci de mii de localnici n-au putut dormi – în plus, căl­dura infernală nu lăsa nici alternativa ferestrelor închise, o măsură oricum de o minimă eficiență în majoritatea cartie­re­lor. O altă atracție a fost locația: unde mai poți îngrădi un imens spațiu public – în acest caz, principalul parc al orașului – în jurul unui stadion central? Astfel încât spec­tatorii să nu se plictisească pe scaunul lor de stadion, ci să se preumble printr-un improvizat parc de distracții printre co­paci și pe malul unui lac. Și, mai ales, unde comerțul să duduie cu sârg, pe mă­sura muzicii. Dar nu acesta a fost singurul viol. Inevitabil, toți acești turiști au avut nevoie de spații de cazare. Cu toate ho­telurile și hostelurile pline, marea ma­jo­ritatea au închiriat de la localnici. Toți au de câștigat – o afirmație a autorităților ca­re ar trebui să ne pună pe gânduri, fiindcă pare un implicit apel la evaziune fiscală. Chi­riile pentru câteva zile au fost, cu aceste ocazii, mai mari chiar decât cele lunare obișnuite, astfel încât unii s-au mutat la prieteni mai puțin lacomi pentru a profita de ocazia de a-și fructifica apar­tamentul propriu. Ca să revenim la spa­niolii menționați la început, de ce oare se re­voltă împotriva turiștilor care-i îmbo­gă­țesc? Tocmai fiindcă aceștia, în general ca­zați neoficial în apartamente împânzite prin oraș, sunt tentați de principiul muș­că și fugi: ce le pasă dacă peste câteva zile pleacă și nimeni nu le poate, practic, cere socoteală, orice ar face? Proprietarii îi to­lerează pentru câștigul (neimpozabil), iar vecinii nenorocoși trebuie să le suporte comportamentul, deseori intolerabil pen­tru comunități cu grad sporit de civi­li­zație. Astfel încât nu nopțile au fost, pen­tru unii clujeni, cele mai rele, ci zilele. Unii petrecăreți și-au continuat Untold-ul în apartamentele închiriate, cu muzica bubuind – ca la festival – și cu o totală ne­pă­sare față de vecini. Dacă unii dintre aceș­tia îndrăzneau să le atragă atenția, invocau banii plătiți și spiritul general de petrecere – cam ca atunci când micro­biș­tii, după o victorie, îi obligă pe unii tre­că­tori să nu cumva să se sustragă de la en­tu­zi­asmul generalizat. Și le râdeau în nas, trân­tindu-le ușa și continuând petre­ce­rea.

 

Am putea gândi că e vorba de chestiuni minore, de dis­con­for­turi inerente conviețuirii, mai ales într-un oraș mare și în­ghe­suit. Dar am putea privi astfel de atitudini drept semnificative într-un context mai larg. Captivi într-o dinamică politică în care liderii par atât de nocivi încât asociem (aproape isteric) simpla lor că­dere drept mântuitoare, uităm prea ușor că societatea e chiar serios frag­men­tată moral. Cu alte cuvinte, destui dintre noi nu doar nu ne respectăm minimal ve­cinii, dar suntem și departe de sfatul evanghelic: „precum voiți să vă facă vo­uă oamenii, faceţi-le și voi asemenea“. Preocupați excesiv (și aproape exclusiv) de spațiul privat, suntem departe de vir­tu­țile minimale asociate spațiului public – fundamentul politicii. De pildă, un clujean iubitor de plimbări frecvente pe dealul Cetățuii – unul dintre locurile verzi încă fer­mecătoare, parcă mai bine neglijat de­cât neinspirat reamenajat – va fi neplăcut surprins să observe ce lasă în urmă vizi­tatorii vesperali, veniți să admire pano­ra­ma. Seară de seară se presară (la mică dis­tanță de nenumăratele coșuri de gunoi) res­turile consumului în aer liber. Mai rău decât atât, în același ritm frenetic se îm­prăștie cioburile sticlelor sparte după go­lire. Date fiind frecvența și amploarea fe­nomenului, e greu de crezut că e vorba de câțiva bețivi ori de puținii vagabonzi. De fapt, destui clujeni spurcă orașul – tre­bu­ie doar să plimbi un câine pentru a în­ce­pe, preocupat de ce ar putea îmbuca pe str­adă, să observi mai bine câte lucruri pot arunca oamenii în locurile publice. Să luăm un alt exemplu: între parc și clădirea Operei/Teatrului Maghiar e o trecere de pietoni. Dat fiind un semafor la nu mulți metri, ușor se face o coadă de mașini. Pen­tru cel ce trece des pe acolo, nu va fi greu să observe că trecerea de pietoni e, în aceste cazuri, de mai mult de 90% din dăți ocupată de o mașină, cu totală ne­pă­sare față de trecători. Iar o observație adre­sată șoferului se termină, nu o dată, cu o în­ju­ră­tură drept răspuns. O chestiune minoră? De la această lipsă de considerație față de ceilalți și față de spațiul comun în­cepe de­gra­darea conviețuirii urbane. Cel ce e ne­drept în cele mici e nedrept și în ce­le mari.

 

(Va urma)

TAGS : untold cluj heidelberg sissi matia corvin funar teatrul magiar
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2892
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.