Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Cum poți răni un artist cu aplauzele tale
Sever Voinescu - - - -
2017-09-12
Cultura
10

Aplauzele în picioare, cu ovații și chemări repetate la rampă, trebuie păstrate pentru marile momente de concert, care sunt rarisime.

Parafrazându-l pe Titu Maiorescu, aș zice și eu că, în materie de gust muzical, discuția este întotdeauna grea și tocmai de aceea este necesar să încercăm să tragem o linie de hotar între „ceea ce este artă și se poa­te cere de la artă și ceea ce nu este artă și nu se poate cere de la artă“. Cred că unul dintre segmentele unui asemenea ho­tar, care ar mai lămuri un pic nebuloasa is­cată de fatalul „mie mi-a plăcut“ vs. „mie nu mi-a plăcut“, se poate găsi în Sim­­fonia a IX-a de Beethoven. Sunt, în cor­pul sim­foniei, câteva puncte de în­cer­ca­re în func­ție de a căror trecere se poate face, obiec­tiv, distincția dintre o orchestră mare și, în pandant, un dirijor de calibru și o or­ches­tră mediocră, cu un dirijor co­res­pun­zător. Un asemenea punct de în­cer­care es­te chiar începutul simfoniei. Poți să de­li­mi­tezi clar ce se poate cere artei și ce nu se poate cere artei în acest faimos opus.

 

De pildă, primele 16 măsuri din partitură, lăsate de compozitor într-o genială ambiguitate, fără reper tonal și ritmic, sunt un ase­menea examen. În acest în­ce­put, Beethoven pune spectatorul în si­tua­ția de a asista la nașterea sunetului din tă­cere – auzim creația ex nihilo. Așadar, spec­tatorul trebuie să simtă muzica îna­inte de a o auzi – ceea ce echivalează per­fect cu intuiția unui plan care precede naș­te­rea și evoluția lumii. Acele două note sta­tice, care nu duc nicăieri din punct de ve­dere armonic și care așteaptă de un­de­va, din afară, un impuls ritmic pentru a eli­bera tema nu este, încă, muzică; este vi­bra­ția originară din care se naște, imediat, muzica, perceptibilă în toată splendoarea ei odată cu tema. Până la temă, ceea ce se mișcă este tăcerea, iar ceea ce percepem, doar aparent cu urechea, este vibrația miș­că­rii tăcerii sub o forță misterioasă despre care, de altfel, ne „povestește“ întreaga simfonie. Pe scurt, dacă orchestra te poate face să simți sunetul înainte de a-l auzi, atunci e ce trebuie. Dacă nu, nu. Ascultați modul în care începe simfonia sub marile baghete, precum Fürtwangler, Böhm sau Kleiber dintre cei duși sau Barenboim ori Gergiev dintre cei de față. Celibidache și Tos­canini – rar dirijori mai diferiți, rar di­ferențe mai mari decât cele dintre „a no­ua“ lui Celibidache și cea a lui Toscanini! Și totuși, în intenție, ambele încep la fel. De pe versanți complet opuși, marile intui­ții muzicale se întâlnesc într-un punct de dincolo de nori. De dincolo de simțuri. De dincolo de auz. Muzica de dincolo de auz – asta ne arată Beethoven cu aceste prime măsuri, el însuși aflat la momentul com­poziției în deplină tăcere. Acele prime mă­suri se simt, și la Toscanini, și la Celibi­da­che, în plex înainte de a se auzi cu ure­chea. Așa trebuie să fie, pentru ca întreaga simfonie să aibă sens. Aici, avem un reper obiectiv, aici nu mai merge cu „mie mi-a plăcut“/„mie nu mi-a plăcut“. E așa ori nu e așa. Artei i se poate cere să execute ceea ce Beethoven a vrut!

 

Ei bine, după asemenea criterii, care obi­ec­tivează cât de cât un teritoriu ce poate fi altfel socotit ca fiind al subiectivității to­tale, interpretarea capodoperei beethove­nie­ne pe care am putut-o auzi la un anu­mit concert din cadrul Festivalului „Geor­ge Enescu“ a fost școlărească, bidi­men­sio­na­lă, fără intuiție și neinspirată (nu în sen­sul de „greșită“, ci în sensul de „lipsită de duh“). Începutul simfoniei, de pildă, a su­nat ca un pasaj introductiv ce putea func­ționa foarte bine în orice altă lucrare mu­zicală a lumii: două note cântate la unison cât de încetișor putem. Și nu prea putem, așa că nici încetișor nu prea iese.

 

Pe scenă era o orchestră cu bun renume, dar foarte tânără. Adică, total dependentă de dirijor. Se știe, orchestrele mature au ca­pacitatea de a se detașa de dirijor, dacă acesta le duce în gard. În cazul nostru, aveam pe scenă o orchestră foarte tânără, condusă de un dirijor la fel de tânăr care, din nefericire, nu s-a dovedit a fi deloc la înălțimea contextului în care a ajuns. Să-ți cadă pe mână ditamai Simfonia a IX-a de Beethoven, în ciclul Mari Orchestre ale lumii al unuia dintre cele mai mari fes­tivaluri din Europa și să fii fericit cu un pro­dus muzical demn de Filarmonica din Ploiești este, totuși, mai degrabă un nau­fragiu decât o împlinire. E drept, la ti­ne­re­țe se poate să mai ai și asemenea zile. Nu-i motiv de disperare, dar o examinare a pro­priei prestații și o regândire a opusului mu­zical, totuși, s-ar impune. Numai că pu­blicul i-a dat alt semnal. Aplaudându-l fier­binte și felicitându-l entuziast, pu­bli­cul i-a spus, de fapt, că a fost foarte bine (deși nu a fost), că relația lui cu simfonia e pe drumul cel bun (deși nu e), că tre­bu­ie s-o țină tot așa (deși nu trebuie).

 

Publicul mai greșise o dată în acea seară, cu o oră înainte. În prima parte a concertului care s-a încheiat cu Simfonia a IX-a, se cântase primul concert de pi­an beethovenian. Aceeași orchestră, ace­lași dirijor, plus un solist din aceeași plă­ma­dă. Un tânăr pianist care nu a putut scă­pa de emoții sub nici un chip. A cântat te­mător, aproape chircit de frică, nu cum­va să greșească ceva, lipsit de strălucire, băgându-se permanent sub orchestră ca sub o protecție, prea îngrijorat să nu se fa­că de râs ca să mai poată face muzică. Nu a fost un concert de pian, ci un examen al unui copil cu suflet bun. Iarăși, publicul a ovaționat minute-n șir. Emoționat, solis­tul a spus sălii că e ziua fiicei lui și că va cânta un encore pentru soția sa, cea care a dat naștere pruncului, care era de față. Oh! Suflețelul sălii a vibrat imediat, ca la o telenovelă. Ce aplauze! Ce emoție! Ce mai conta cum a cântat băiatul – noi aplau­dăm emoția unui tânăr tată care cân­tă pentru mama fetiței lui...

 

Bănuiesc că și pianistul, și dirijorul au ple­cat de la București convinși că au făcut un concert de zile mari. Dacă așa este, îmi pa­re rău pentru „succesul“ lor. Fără în­do­ia­lă, acest concert va fi repede uitat, pentru că n-a fost nimic de ținut minte. Dar ceea ce mi se pare mai interesant de discutat decât un concert care se va uita repede este reacția publicului. Căci concertele trec, dar publicul rămâne.

 

Tuturor invitaților care vin să cân­te pentru prima oară în Fes­ti­va­lul „George Enescu“ li se spune că publicul este cald, generos, ușor de impresionat și frenetic co­lecționar de bisuri. Asta s-ar traduce, de fapt, cam așa: un public curios și des­chis, inocent în felul său, gata să asculte, gata să aplaude înflăcărat orice, cerând de fiecare dată câte un encore precum un cățel drăgălaș cere o mângâiere. Undeva, în subconștientul publicului de la Fes­ti­va­lul Enescu, bisul este premiul său pentru bună purtare. Aplaudăm frumos, ni se cu­vine un bis; vrem un bis, așa că aplaudăm frumos. Un concert bun este musai unul care se termină cu bis.

 

Se pune adesea întrebarea cât de meloman este, în realitate, publicul Festivalului Enes­cu, adică un public cam de 4.000 de per­soane (atunci când se umple Sala Pa­la­tu­lui). Sigur, nu toți sunt melomani. Dar, ca unul care merge de mult timp la Fes­ti­val și ob­ser­vă, pot spune că ponderea me­lo­manilor a crescut simțitor în timp. Pu­bli­cul din 2017 este cu mult mai informat și mai cul­ti­vat muzical, este mult mai adecvat at­mos­ferei de concert decât era publicul din 2010 sau, și mai mult, pu­blicul din 2005.

 

Câteva decizii strategice luate pe parcursul anilor au rodit. De pildă, decizia de a mic­șora sensibil numărul invitațiilor. În anii de demult, o treime din sală se dădea pe „invitații“ - în fapt, bilete gratuite date, „de protocol“, mai marilor zilei. Pe lângă care se lipeau, firește, și o grămadă de „în­vârtiți“, oameni nu atât de mari, dar care cunoșteau pe cine trebuie ca să se învârtă de o invitație, așa cum știm că se întâmplă pe malurile Dâmboviței. Ștabii, în general, nu veneau. Aveai, așadar, multe locuri goa­le și la intrarea în sală stătea frustrat un public cu adevărat meloman care nu prindea bilet. Alteori, ștabii primeau bi­le­tele și le dădeau mai departe, altora. Orga­ni­zatorii s-au trezit nu o dată cu secretara unui ministru sau cu verișorul unui con­silier de ministru pe scaunul afectat minis­trului, în loja oficială. Obiceiul „proto­co­lu­lui“ a fost serios restrâns în anii din urmă și, chiar dacă nu a fost eradicat de tot (la Opera din Viena invitație are doar can­ce­larul Austriei!), se simte beneficiul acestei măsuri. O altă decizie care a dus la o îm­bu­nă­tățire sensibiliă a calității publicului este aceea a închiderii ușilor sălii la ora exactă la care concertul este programat să în­cea­pă. Astfel, întârziatul nu mai e un obicei. Câte un cuconet/„piți“ la brațul unui domn bine parfumat, oameni ocu­pați, desigur, intrau la 15 minute după ce di­rijorul ri­di­ca­se prima dată bagheta și ri­dicau în pi­ci­oa­re un rând întreg să ajungă la locurile lor, care erau de regulă ocupate de alții. În­ce­pea o scurtă discuție între ti­tu­larul bi­le­te­lor și uzurpator, apoi uzur­pa­torul se ri­di­ca și părăsea rândul, ri­di­cân­du-l din nou. Efectul unei asemenea scene asupra mu­zi­ci­enilor și spectatorilor este groaznic. Sla­vă Domnului, s-a terminat cu așa ceva!

 

Apoi, în timpul concertelor, telefoanele sună mult mai rar decât sunau acum 10 ani. La fel, aplauzele socotite îndeobște ina­decvate au dispărut aproape. Deși aici am eu o obiecție: părerea mea este că obi­ce­iul aplauzelor între mișcări nu este atât de grav, cât aplauzele „la scenă deschisă“, care se aud înainte ca bucata să se termine – cum am putut auzi la concertul mai sus co­mentat, când cineva a izbucnit în apla­u­ze după Oda Bucuriei pentru că știa, ca mai toți semidocții, că acest moment în­cheie simfonia. În vremea lui Mozart și, mai apoi, a lui Beethoven și până foarte târ­ziu, în secolul XX, publicul aplauda în­tre mișcările opusului și eu cred că, dacă publicul simte că a fost ceva de aplaudat, când muzica a încetat, ar trebui lăsat să o facă. Dar, în fine, asta e doar părerea mea. Altfel, disciplinat fiind, și eu mă supun codului: aplaud doar la sfârșitul lucrării.

 

Așadar, spre bucuria lui însuși, pu­blicul a devenit tot mai dis­ci­plinat, dar tot mic este nu­mă­rul celor care știu ce și cum să aplau­de. Totuși, nu poți aplau­da de fiecare dată în picioare, cu ochii în lacrimi, extaziat, ca și cum te-ai întâlnit cu muzica supremă. Nu la fiecare concert te întâlnești cu excepționalul, cu formi­da­bi­lul. În plus, dacă aplaudăm în picioare, cu ovații, o interpretare nefericită, cum să-și dea seama artistul că mai are de lu­cru, că nu e încă acolo, că nu e încă așa? Mulți își imaginează că aplauzele entu­zias­te fac bine cuiva care a cântat mediocru pentru că îl încurajează. Sau că ridicatul în picioare când se aplaudă ține de res­pect. Nici vorbă! De respect ține să nu în­trerupi sau să nu deranjezi în nici un fel artistul în timp ce se produce pe scenă, de respect ține să asculți ce cântă el acolo (de pildă, să nu te holbezi în telefon și să dai SMS-uri în timpul concertului!). Dar cu aplauzele e altceva. Prin aplauze îi co­munici artistului cum a fost ceea ce a fă­cut el, pe scenă. Dacă nu ți-a plăcut sau, în limitele obiectivității despre care po­me­neam mai sus, nu a făcut ce trebuia să facă („ceea ce arta poate și i se poate pretinde“), atunci aplauzi într-un fel, mai politicos, mai reținut. Dacă, dimpotrivă, ai avut revelații și de acum înainte nu mai poți asculta muzică decât gândindu-te la concertul abia isprăvit, atunci, desigur, te ridici în picioare, ovaționezi, plângi, strigi și aplauzi de ți se încing palmele.

 

În fond, aplauzele triumfale îi fac rău unui muzician/unui ansamblu care a cântat me­di­ocru, pentru că el/ei va/vor crede că a(u) cântat excepțional, va/vor lua drept ge­nia­lă mediocritatea lor. Totuși, aplauzele în pi­cioare, cu ovații și chemări repetate la ram­pă, trebuie păstrate pentru marile mo­men­te de concert, care sunt rarisime. Când publicul aplaudă așa 11 din 12 con­certe, atunci cu siguranță că el, publicul, are o problemă - se află într-o stare de confuzie pe care, din nefericire, o transferă ar­tis­tu­lui. Să fim ceva mai responsabili cu aplau­zele noastre, asta vreau să zic.

TAGS : festival enescu mozart concert aplauze beethoven titu maiorescu furtwangler böhm kleiber
Mai multe din Cultura
Comentarii
Andrei Ungureanu 2017-09-19
Domnule Sever Voinescu,

Cred ca ati mers prea departe in sectiunea de caracterizare a publicului. Ei bine, nu mi se pare ca publicul ar trebui "educat" fortat. Nu cred ca a eticheta platitorii de bilete ca fiind neinstruiti sau autisti reprezinta o solutie reala a problemelor pe care le-ati mentionat. Desigur ca gusturile publicului pot deveni mai rafinate in timp, dar asta depinde de experienta acestuia la spectacolele de opera sau de muzica simfonica. Nici critica nu mai e la fel de severa, dimpotriva, criticii autentici si relativ impartiali se intalnesc extrem de rar; de obicei, se scriu niste chestii siropoase si plictisitoare, ce sunt apoi publicate prin reviste gen radio, agenda liternet sau tabloide. Aceste cronici oricum nu sunt citite decat de artistii mediocri, in scopul de a-si hrani Ego-ul nejustificat de mare.

Ce are Romania de oferit in domeniul muzicii clasice? In afara de spectacolele oferite de orchestrele, solistii si dirijorii straini invitati o data la doi ani la Festivalul Enescu, nu mare lucru. Publicului roman i se ofera cele mai ordinare suse, de la spectacolele desfasurate in parc pana la cele de pe scenele nationale. Stiu ca s-au format zeci de orchestre private, care mai de care mai mediocre, avand alaturi niste dirijori extrem de slabi. Nici nivelul orchestrelor de stat nu e cu mult mai ridicat. Iar dirijorii romani, sunt aproape nuli…cu cateva exceptii.

Atunci, cum poate fi dezvoltat spiritul critic al celor ce vin la spectacole ? Dat fiind faptul ca putini calatoresc pentru a vedea spectacole in strainatate si probabil ca si mai putini isi petrec timpul ascultand CD-uri, o solutie plauzibila ar fi ridicarea nivelului spectacolelor din tara. In primul rand, imbunatatirea calitatii spectacolelor oferite de scenele nationale; desfiintand si reinfiintand prin auditie orchestrele nationale, apoi invitand solisti din strainatate.

Toti artistii romani de valoare fac cariera internationala, cum e si normal. Acestia sunt arareori invitati sa cante in tara, mentinandu-se un sistem al mediocritatilor aproape ermetic, cu care publicul este deja obisnuit. Intr-o lume in care managementul cultural e la pamant, incapabil sa ofere un spectacol decent mai des de o data la doi ani, mi se pare absurd sa-i cerem publicului roman sa studieze partitura inainte de concert.

Andrei Ungureanu
Andrei Ungureanu 2017-09-19
Domnule Sever Voinescu,

Cred ca ati mers prea departe in sectiunea de caracterizare a publicului. Ei bine, nu mi se pare ca publicul ar trebui "educat" fortat. Nu cred ca a eticheta platitorii de bilete ca fiind neinstruiti sau autisti reprezinta o solutie reala a problemelor pe care le-ati mentionat. Desigur ca gusturile publicului pot deveni mai rafinate in timp, dar asta depinde de experienta acestuia la spectacolele de opera sau de muzica simfonica. Nici critica nu mai e la fel de severa, dimpotriva, criticii autentici si relativ impartiali se intalnesc extrem de rar; de obicei, se scriu niste chestii siropoase si plictisitoare, ce sunt apoi publicate prin reviste gen radio, agenda liternet sau tabloide. Aceste cronici oricum nu sunt citite decat de artistii mediocri, in scopul de a-si hrani Ego-ul nejustificat de mare.

Ce are Romania de oferit in domeniul muzicii clasice? In afara de spectacolele oferite de orchestrele, solistii si dirijorii straini invitati o data la doi ani la Festivalul Enescu, nu mare lucru. Publicului roman i se ofera cele mai ordinare suse, de la spectacolele desfasurate in parc pana la cele de pe scenele nationale. Stiu ca s-au format zeci de orchestre private, care mai de care mai mediocre, avand alaturi niste dirijori extrem de slabi. Nici nivelul orchestrelor de stat nu e cu mult mai ridicat. Iar dirijorii romani, sunt aproape nuli…cu cateva exceptii.

Atunci, cum poate fi dezvoltat spiritul critic al celor ce vin la spectacole ? Dat fiind faptul ca putini calatoresc pentru a vedea spectacole in strainatate si probabil ca si mai putini isi petrec timpul ascultand CD-uri, o solutie plauzibila ar fi ridicarea nivelului spectacolelor din tara. In primul rand, imbunatatirea calitatii spectacolelor oferite de scenele nationale; desfiintand si reinfiintand prin auditie orchestrele nationale, apoi invitand solisti din strainatate.

Toti artistii romani de valoare fac cariera internationala, cum e si normal. Acestia sunt arareori invitati sa cante in tara, mentinandu-se un sistem al mediocritatilor aproape ermetic, cu care publicul este deja obisnuit. Intr-o lume in care managementul cultural e la pamant, incapabil sa ofere un spectacol decent mai des de o data la doi ani, mi se pare absurd sa-i cerem publicului roman sa studieze partitura inainte de concert.

Andrei Ungureanu
mihai petrica 2017-09-18
Astept un comentariu la fel de precis si la recent concertul de confetti al Angelei Gheorghiu!
Alina 2017-09-17
Sever, oamenii aplauda frenetic la superlativ pentru ca si marketingul agresiv al festivalului este la superlativ. paginile ziarului festivalului, pagina de facebook ... majoritatea articolelor despre festival sunt la superlativ. unde este critica muzicala a festivalului? cine transmite pentru tvr? e vreun absolvent de conservator pe acolo care sa ofere si perspectiva partiturii/o opinie echilibrata si profesionista despre ce s-a interpretat?
ma bucur ca subliniezi aspectele pozitive (nu merg de chiar de atata vreme la festival). mie tot mi se pare ca se dau prea multe invitatii. la concertul din 17 sept de la mnar sala era pe jumatate goala dar concertul era sold out pe eventim. nu inteleg. nu inteleg de ce nu se poate implementa un sistem de last minute in baza confirmarii/neconfirmarii invitatiilor pentru cei care vor sa intre si nu au mai apucat deloc bilete (stim deja cat de repede se vand biletele). se arunca o gramada de invitatii fara niciun feedback ... veniti, nu veniti? in timp ce la usi asteapta lume care ar vrea sa intre.
apoi, cu inchisul usilor ... poate e prea ad litteram luat. sa se inchida usile .. cele de la sala unde are loc concertul nu ale cladirii unde are loc concertul. cred ca cineva care a intarziat isi poate petrece timpul pana la pauza in foaier, rasfoind carti si cd uri sau band un pahar de vin. consider ca e o perspectiva ce ne apropie mai mult de secolul XXI fata de barbaria inchisului usilor in fata si stai si asteapta. ploua? e frig? ghinion. indura. daca n-ai stiut sa vii la timp.... nu as vrea sa intram in discutiile da'de ce nu vii la timp? nu i respecti pe artisti etc. e omenesc sa se intample si din astea. mai ales in 3 saptamani de festival. daca mai si ajungi pe la munca. important e cum gestionam situatiile astea. ii inchizi usa in nas sau il lasi pe om sa intre in foaier sa bea un pahar de apa, sa se linisteasca dupa alergatura de pe drum asteptand pauza? e o chestiune de rafinament in cele din urma.
apoi ar mai fi de abordat, in contextul publicului de la festival, chestiunea celor care literalmente o iau la fuga la finalul concertului. indiferent cat a fost de buna orchestra asa cum unii aplauda frenetic altii fug. la festivalul acesta am vazut pe cineva care s-a impiedicat pe treptele salii palatului in incercarea de a fugi si a iesi cat mai repede la final de concert. cred ca mai degraba aceste atitudini combinate care se desfasoara cu rigurozitate la fiecare concert compun imaginea cu care cei de pe scena se intorc acasa. si desigur, arata si nivelul nostru de educatie si rafinament.
problemele sunt de ambele parti ...cum altfel? si la public, si la organizatori. la sala palatului nu sunt cosuri de gunoi la toaleta. nu am vazut pe nicaieri sa se vorbeasca despre asta. si nu e vorba aici de a fi nemultumit de ceea ce se intampla ... ca organizatorii fac si ei ce pot etc ... oameni buni, vorbim de cos de gunoi la toaleta ... cand un bilet costa 180 de lei. (asta era situatia si in 2015/13). la ateneu chiar nu se puteau termina lucrarile acelea la fatada? avem si noi o sala de concert mai frumoasa si ii intampinam pe spectatori cu toaleta ecologica la intrare. de ce ar fi publicul un pic mai sofisticat cand in anumite aspecte avem asemenea amatorisme/barbarisme la organizare?
max 2017-09-14
Pertinent articol si la obiect!
Monica Balasoiu 2017-09-14
In primul rând, doresc sa specific faptul ca nu am legătura cu Filarmonica Ploiești sau Orchestra de Tineret.
In al doilea rând, sunt perfect de acord cu faptul ca in România orice concert este aplaudat, indiferent de calitatea acestuia.
Nu cred ca publicul este neavizat. Publicul din Romania este tolerant, cald si primitor.

In al treilea rând, as vrea sa aflu de ce aceasta comparație intre o orchestra de stat din România sau din afara si o orchestra privată. Sunt doua entități total diferite, de necomparat. As vrea înainte sa comparați o orchestra privată cu una de stat sa va gândiți la faptul ca o orchestra privată presupune mereu o schimbare mai mică sau mai mare a colectivului, in funcție de disponibilitatea artiștilor de a lua parte la proiectul respectiv. O orchestra privată susține concerte cu aceeași distribuție foarte rar, in cele mai multe cazuri sunt mereu schimbări in componenta acesteia.
O orchestra de stat are marele avantaj ( sau nu ) de a avea angajați, astfel ca are de fiecare data aceeași distribuție si timpul necesar de a ajunge la un sunet propriu si de a se "simți" unul pe celălalt, indiferent de dirijor.

Nu am fost la concert. Nu știu cum a cântat orchestra, însă as vrea sa luați in calcul înainte de a scrie aceste lucruri faptul ca din nou posturile in domeniul cultural sunt blocate. Asa cum au fost si acum 5 ani. Sunt generații întregi de tineri artiști care termina Consevatorul si singura varianta pt a acumula experiența necesară este cea a orchestrelor private.
Exact experiența pe care Dvs o așteptați!

As vrea sa văd ca in România oameni ca Dvs, cei care scriu si sunt citiți, formatorii de opinie, sa susțină ideea si necesitatea unei Sali de concert ( nu Sala Palatului!!!) , sa susțină ideea dezvoltării sponsorizărilor către entitățile culturale private asa cum se întâmpla in alte tari europene cu orchestrele private pe care le admiram... suspinând ca la noi nu se poate.
Se poate si aici, doar ca suntem prea Ocupați sa arătam cu degetul ce nu este ok, in loc sa susținem oamenii care își dedica timpul si energia pt tinerii artiști pentru a crea un mediu oportun formarii si dezvoltării acestora... ca aceștia sa ajungă mai târziu sa fie admirați in orchestrele de stat unde sunetul pornește înainte ca muzica sa înceapă....
Bogdan Chiculiță 2017-09-18
Stimată doamnă Monica Bălășoiu.

Ne scrieți despre sponsori și lipsa de bani și îndemnați formatorii de opinie să se bată pentru banii dvs.
Dar dacă adunăm salariul mărit de la ONB cu onorariile de la orchestra privată (nu-i dăm nume, ca să nu-i facem reclamă), câți bani vă trebuie ca să cântați bine?
Vă rog, avansați o sumă. Căci văd că orchestra dvs. privată are multe concerte tot pe bani publici prin Arcub.
Când o să vă opriți din lamentația asta legată de bani? Când veți termina cu scuzele astea legate de bani?

Cu respect,

Bogdan Chiculiță

Marius de Pontmercy 2017-09-18
Stimata doamna Balasoiu, mi se pare ca speculati mult prea mult. Nivelul acestor orchestre private este unul foarte scazut, indiferent de scuzele pe care le inventati. Si daca se schimba distributia, ce? Inseamna ca acestea trebuie sa cante prost? Pai dimpotriva, a lucra cu mai multi muzicieni inseamna o experienta mai vasta si o motivatie mult mai puternica. Sunt de-acord cu sala Palatului, ok...dar ce legatura are aceasta problema cu (ne)pregatirea muzicala a orchestrelor private? Am fost la Filarmonica della Scala cu Riccardo Chailly la Sala Palatului; acustica a fost cea obisnuita, dar tot ca niste zei au cantat. Cu tot respectul, dar orchestra Symphactory unde dvs. sunteti concert maestru, nu ar suna bine nici macar la Teatro Colon (considerat unul dintre teatrele cu cea mai buna acustica din lume). In plus, concert maestrul de la o orchestra privata, e vioara a doua in orchestra ONB, orchestra de stat....deci care e nivelul, doamna? E usor sa dam vina pe alte circumstante...distributii, acustica, dar de fapt, principala vina a calitatii reduse a concertelor din tara, apartine unei pregatiri deficitare a muzicienilor.
Costin Iancu 2017-09-18
Stimată doamnă Bălășoiu, or fi posturile blocate în orchestrele de stat, dar dvs. tocmai v-ați angajat ca vioara a doua în Orchestra Operei Naționale București, tot așa cum s-au angajat și mulți alți instrumentiști, prin concurs.
Și n-a fost o fericită întâmplare, pentru că v-ați luptat cu concursul ăla de două ori. Prima dată ați fost respinsă.
Mai mult, de anul ăsta s-au și dublat salariile.

Deci, despre ce vorbiți dvs. când susțineți că arătați "cu degetul ce nu e ok"?
Vivianne 2017-09-13
Vaaaaaai, de cand asteptam asta....
Total 10 comments.
14591
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.