Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


DEVIS GREBU : Aș desena România de acum ca pe un pașaport.Cea de peste 10 ani, ca pe o foaie neagră
Interviu realizat de Ramona Ursu
2017-08-22
Interviu
3

Domnule Grebu, veniți în România mai mult în va¬canțe. Acasă este, pentru dvs., Franța. Cum ați re¬găsit țara acum?

 

Am găsit-o mai rău ca data trecută. Este mai în­crun­­tată. Mai înapoiată. Sunt unul dintre cei care nu ac­ceptă situația. Mă bat și mă predau doar mort, dar, în privința României, consider bătălia pierdută. Dar sper să mă înșel. 

 

Spuneți că mergem din rău în mai rău? Unde gre­șim?

Greșim prin acel „lasă că se poate și așa“. Asta e cu­tuma care pe mine mă îmbolnăvește. „Las’ că nu moare nimeni.“„Las’ că nu arde.“„Așa vrea Dom­nul.“„Trebuie să facem ceva, dar începe tu pri­mul.“ Cred că românii se împart în câteva categorii. Es­te generația tânără, de care eu sunt foarte de­cep­ționat. E generația telefonului fițos. Mulți îi numesc hipsteri. Eu spun că sunt cei cărora nu le pasă. Ei tră­iesc în ecranele telefoanelor lor, au impresia că sunt în contact cu toată lumea, deși se izolează tot mai mult. Nu-și dau seama de ce se întâmplă în jurul lor, sunt absenți. Iar când își dau seama, dacă unii ajung să o facă, e deja prea târziu. Mai e partea populației care e ostracizată. Sunt oamenii cărora le pasă, dar sunt o minoritate batjocorită. Și mai este o bună par­te a populației care cooperează încă de pe vremea comunismului. Sunt așa-numiții „știrbi de la Co­tro­ceni“ (referitor la protestatarii din iarnă, din fața Palatului Cotroceni – n.r.), care votează pentru o găletușă, pentru orice li se dă, care se duceau la „van­ghelioane“. Ramura cooperanților e cea care votează întotdeauna și votează PSD. Însă majoritatea celor cu drept de vot nu votează și, la toate alegerile din ul­ti­mii ani, eu am pistonat, am enervat, am fost furios pe ei, i-am trimis să voteze. Noi am votat la Paris. Dar aici, în țară, la parlamentarele din toamnă, au votat sub 40%, din care aproape jumătate cu PSD. Așa a ajuns PSD, cu vreo 18% din numărul total al alegătorilor, să ne conducă țara, cu secretare și cu șoferi puși miniștri. E ridicol. E un bâlci generalizat.

 

Spuneați de generația tânără că e absentă, în mare parte, din viața țării. Totuși, această generație li­pită de telefoane este cea care, chiar prin acele ecra­ne, a mobilizat, prin Facebook, sute de mii de oameni la protestele din iarnă. Dar nu numai la aceste proteste. Se întâmplă la fel de câțiva ani.

Am opinia mea și despre revoltele din iarnă. Au fost spectacole, din păcate. Sigur, nu pentru toată lumea, pentru că și eu am participat la proteste. În 5 fe­brua­rie, eram în România, în Piața Victoriei.

 

La „Protestul luminilor“, cel care a adunat, numai în București, 300.000 de oameni?

Exact. Însă „Protestul luminilor“ a fost un spectacol. Un fel de Cântarea României cu mijloacele elec­tro­nice de astăzi. Eu am fost acolo ca să protestez. Dar, să zicem, cu generozitate, pentru un sfert dintre cei care erau în Piața Victoriei protestul era un spec­ta­col. Cu telefoane, cu proiecții, cu bancuri. Eu nu pot să concep un protest pe bune, împotriva poli­ti­cien­i­lor, un protest realizat de oameni revoltați, care au ajuns la capătul puterilor, care au atins inaccep­ta­bilul, dar care se duc să protesteze de la ora 20:00 la 22:30. Nu așa se face. Te duci miercuri, la ora 16:00, și rămâni acolo până poimarți. Iar când pleci de aco­lo, odată cu tine pleacă și cei împotriva cărora pro­tes­tezi. Abia atunci pleci din Piața Victoriei sau de oriunde.

 

Dar o parte bună credeți că a existat, totuși, la pro­testele din iarnă?

Acel spectacol a făcut ca protestele să treacă peste ho­tare. Dar și în Occident se apreciază foarte mult spec­tacolul de genul acesta, așa-zisa artă conceptuală vi­ne tot din Occident. Deci a fost un spectacol superb, enorm. Bun. Și?

 

Ce ar fi trebuit să se întâmple?

Să se rămână în stradă până plecau toți. Ei nu pot fi dezrădăcinați fără un protest mare, dar nu spectacol.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/devis-grebu-1.jpg

Vă referiți la un protest de un milion de oameni ca­re să nu mai plece din Piața Victoriei?

Un milion e suficient. Dar nu un protest făcut dumi­nica, între 8 și 10 seara. Ci unul la care să se stea aco­lo până când se termină cu ei, cu acest PSD. Iar cei care nu au votat ar trebui să fie și cei care să nu se miș­te din Piața Victoriei. Ei sunt, în opinia mea, prin­cipalii vinovați, mai vinovați decât cei care au votat PSD. Pentru că ei puteau să răstoarne complet ma­jo­ritatea. Așa, au lăsat ca 18% să decidă soarta tuturor. Ei ar trebui să nu se miște din stradă până când nu re­pară răul pe care l-au făcut.

 

Adică să cadă guvernul? Parlamentul? PSD?

Da. PSD ar trebui dizolvat, pentru că nu e un partid, este o gașcă de sugători de ciolan. Chiar între ei se bat pentru ciolan. Acest regim este nu ridicol, ci, mai rău, este obscen, este bolnav. România este bol­navă. Îmi reamintește de perioada când în România era gripa aviară și am făcut, atunci, multe desene, fo­losind harta. Printre altele, o reprezentasem ca pe o găină care năștea prin Dobrogea, avea termometrul pus în fund pe la Constanța, presa, care era într-o bar­că de hârtie de ziar, aștepta, termometrul ex­plo­da. Cam asta este România de acum, bolnavă de aviară.

 

Dacă ați desena acum România, cum ați re­pre­zen­ta-o?

Ca pe un pașaport. Cu vize. Exact așa cum simțeam eu prin 1948, când mi-am dat seama deja ce în­seam­nă un regim comunist și am încercat cu disperare să plecăm din țară. Oriunde. Exact așa simt acum. Eu mă bat pentru țară, mă bat pentru că așa e men­ta­li­ta­tea mea, temperamentul meu, dar mă simt din ce în ce mai ridicol și mai izolat.

 

Dar dacă plecăm toți, ce facem cu țara? Nu în­seam­nă că ne predăm?

Ba da. Dar, dacă rămânem aici și nu facem ceea ce ar trebui, nu înseamnă tot că ne predăm? Eu consider că românii, acum, se predau. Și care e diferența? Di­ferența e numai că altundeva, personal, fiecare poate să-și găsească o viață mai respirabilă decât acum, aici. Cred că acum, aici, este din ce în ce mai rău. Eu îl văd pe Dragnea în fruntea acestei haite, îl văd aca­parând tot și toate.

 

Apropo de Dragnea, cum l-ați desena?

În timpul lui Ponta, credeam că nu se poate mai rău. Cu Dragnea constat că m-am înșelat. E tot atât de pu­tred ca Ponta, numai că Ponta mai avea și o latură ri­dicolă. Dragnea nu o are. Dragnea este țăranul ăla ca­re nu este Moromete, e celălalt. E țăranul viclean, am­bițios, tenace. De aia îl și fac eu îmbrăcat cu că­ma­șa țărănească, cu opinci.

 

Dar pe Tăriceanu?

Tăriceanu îmi produce scârbă. De la început el a fost un manechin, știți asta, și a rămas. Dar un manechin cu pretenții burgheze. Nu e țăranul Dragnea, nu e din ăștia care stau prin canale, aurolac, ca Ponta. El este burghezul. Tăriceanu este un domn cu papion. Are un fel de a vorbi, el lansează numai maxime, ca­re trebuie respectate și încheiate cu un „amin“ de că­tre corul celor care-l ascultă. Ăsta e Tăriceanu.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/devis-grebu-2.jpg

Alături de Augustin Buzura, în 1995, la aniversarea a cinci ani de la înfiinţarea Fundației Culturale Române

 

 

Dar pe Iohannis cum l-ați desena?

Mai ales sub fusta soției.

 

N-a mai ieșit de sub fusta soției?

Nu. A preluat fusta, în opinia mea. L-am văzut cum s-a comportat la Casa Albă și m-a surprins, m-a șo­cat pozitiv, dar a fost, parcă, un accident, un con­di­

La 23 de ani, membru al UAP

Devis Grebu (84 de ani) a studiat la secția de Pictură a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu“ din București. La 23 de ani a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici, din care a fost exclus, un an mai târziu, pe motive ideologice, fără a i se mai permite ca, după aceea, în regimul comunist, să expună în vreo galerie de artă din țară. În 1964, a părăsit România, „din motive lesne de înțeles“, așa cum spune.

ment pus acolo, care după aceea a revenit la ce era, tăcând și neopunându-se la ceva.

 

Sunteți dezamăgit de tot. Spuneți că, acum, ați re­prezenta România ca pe un pașaport. Peste zece ani, cum ați mai desena-o?

Cred că o să trebuiască să desenez o foaie neagră. Sin­cer, eu mă bat în continuare. Deși sunt convins că bă­tălia e pierdută, încerc să fac abstracție de asta, pen­tru că de-aia mă bat. Cu conștiința că mă bat ri­dicol, așa, mă bat... În perioada Băsescu, cu soția și cu fata soției, ieșeam la toate manifestațiile din Piața Universității. Pentru susținerea lui. Eram câteva sute de oameni, ne întâlneam cu Horia-Roman Pa­ta­pie­vici, cu Sever Voinescu și alții ca ei. Și jandarmii, și Ion Cristoiu, dar și alții râdeau de noi. Atunci încă mai speram, mai credeam că totuși se poate. La fel am crezut și în 2007, când România, în sfârșit, a fost primită în Uniunea Europeană. Am crezut în clipa aia că gata, România o ia, șchiopătând, cu ocolișuri, cu gropi, căzând, dar o ia pe direcția bună, spre ceea ce se numește stat de drept. După foarte puțin timp, în 2008, când Tăriceanu a ajuns la putere, minoritar, dar cu sprijinul PSD, implicit, în parlament, s-a ter­minat. Din clipa aia, România s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de valorile normale, de statul de drept. Până și Traian Băsescu este o surpriză foarte ne­plăcută pentru mine.

 

Să mergem spre locuri mai frumoase. Ați spus că, atunci când ați decis să părăsiți România, vă gân­deați să plecați oriunde. Doar să scăpți. Cum ați ajuns la Paris?

Succes răsunător peste hotare

SUA, Elveția, Japonia, Italia, Israel, Belgia, Iran și, după 1995, și în România. Între 1998 și 2001, a vernisat două expoziții personale la Centrul Cultural Român din Paris. În 2004 a avut o expoziție personală la Muzeul Național al Chinei (Beijing). Invitat să participe personal la acest vernisaj, i s-a solicitat să mai rămână trei săptămâni ca invitat de onoare al Uniunii Artiștilor Plastici din China. A mai expus în Franța, Germania.

România era o închisoare. Trebuia să faci ciocul mic, să faci ce-ți spun ei, orice muncă idioată. N-aveai vo­ie să pleci, numai activiștii de frunte ai partidului ple­cau din țară. Singura modalitate de a pleca, contra remunerație pentru regim, era să declari că ai rude în Israel și să pleci acolo. Sunt născut din părinți et­nici evrei. Nu credincioși, agnostici, dar, totuși, nu atei. Când aveam 6 ani, asta în 1939, părinții mei m-au botezat catolic și s-au botezat și ei așa. Apoi m-au dat să fac studiile elementare la școala italiană. Însă, revin la momentul deciziei a de pleca din țară, care a început în 1948. Aveam 15 ani. Pe atunci, te duceai la Prefectură, spuneai că ești evreu, iar noi am spus min­ciuni, pentru că nu eram evrei, n-aveam pe ni­meni în Israel. Însă nu­mai așa puteam pleca, pentru că guvernul co­munist primea de la Is­rael o sumă foarte fru­moa­să. Această sumă creș­tea în funcție de câți membri avea familia, de cât de titrați erau. Taică-meu era titrat înalt. Dar n-am primit aprobarea, în­să am continuat de­mer­surile să plecăm până când eu eram deja adult, căsătorit, cu doi copii.

 

Când ați reușit?

În 1959, ne-au aprobat să plecăm în Israel. Eram șase persoane în familie, eu, soția, cei doi copii ai noștri și părinții mei. Când totul era pregătit să plecăm, golisem și apar­tamentul în care lo­cuiam, ne-am dus la Pre­fectură să ne luăm cer­ti­ficatele de călătorie, pentru că nu existau pașa­poar­te. Iar când am ajuns la ghișeu, ne-au spus: „Gata, s-a oprit! Mergeți înapoi acasă!“. Nu ni s-a dat nicio explicație, ni s-a spus doar că nu mai putem pleca. Și ne-am întors în casa goală, am dormit pe jos, ne-a fost foarte greu. De la început, însă, nu aveam niciun gând să mergem în Israel. Avionul ateriza la Napoli. O escală. De acolo se continua, cu va­porul, în Israel, iar gândul nostru era să rămânem în Italia. Eu fusesem la școala italiană, la Biserica ita­liană, părinții mei, dar și eu aveam legături cu ita­lieni, cu foști colegi de școală, care ne așteptau aco­lo. Dar nu s-a putut nici atunci să plecăm. Am reu­șit, până la urmă, să plecăm din țară în 1964.

 

Colaborări prestigioase

A colaborat, timp de peste patru decenii, cu numeroase publicații renumite internațional. Printre acestea se numără: The New York Times, Washington Post, International Herald Tribune, Le Monde, Le Figaro, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Wall Street Journal, Ha’aretz, Yediot Ahronot, Forbes, Playboy. Are peste 40 de volume ilustrate, publicate în edituri reputate pe plan mondial.

Italia nu a fost să fie, totuși, noua casă, așa cum vă gândeați inițial. De ce?

Am zburat la Napoli, iar de acolo m-am dus la Mi­la­no, unde m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă, ca­re era foarte bine așezat. Fratele lui era la Cinecittà, compania de filme din Italia, și el mi-a propus să ră­mân acolo. Am vizitat câteva mari edituri, unde au vrut să mă angajeze imediat, dar nu știu ce mi-a ve­nit mie atunci, ca o inspirație, și am zis: „Hai să în­cercăm, totuși, să vedem cum e în Israel!“. Deși și aco­lo mințisem pe linie că suntem evrei. Soția mea nu a fost convertită niciodată, s-a născut creștină ortodoxă, nici măcar ca mine nu era, născut evreu, dar botezat. Așa am ajuns, la finele lui 1964, în Is­rael. Habar n-aveam limba, alfabetul acela „chi­ne­zesc“. Dar am reușit imediat cu toate.

 

Dar ce ați făcut în Israel?

Imediat am intrat la cea mai mare agenție pu­bli­ci­ta­ră. După vreo șase luni de stat acolo, eu știam deja des­tul de bine limba, așa că am plecat de acolo și mi-am deschis studioul meu. În Israel, am ajuns foar­te sus și asta rapid.

 

Și de ce ați plecat?

Am avut un motiv foarte personal. În ‘65, a debarcat acolo fratele mamei. Era un tip extrem de inteligent și considerat printre cei mai buni avocați din Ro­mâ­nia, dar era un aventurier. Mi-a propus să des­chi­dem împreună un studio de grafică, eu ocupându-mă de partea artistică, iar el de cea administrativ-finan­cia­ră. N-am vrut, dar mama, pe care o adoram, m-a îm­pins să fac asta și, până la urmă, am ascultat-o. Du­pă nici măcar un an, aveam să constat, întâmplător, că el făcuse o serie de porcării financiare. În clipa în care am fost sigur de probe, am rupt legătura uni­la­teral. Unchiul meu a făcut să dispară imediat toate re­gistrele, nici n-am putut să-l urmăresc, pentru că am vrut să-l dau în judecată. Dar în urma acestei afa­ceri, care s-a terminat brusc, am rămas deodată da­tori cu o sumă enormă la terți. Sumă pentru care și eu semnasem, pentru că el îmi dădea diverse hârtii să le semnez, iar eu semnam ca primarul. Nu-mi fă­ceam probleme, pentru că era fratele mamei, iar stu­dioul nostru era deja reputat la cel mai înalt nivel în Israel. Așa m-am trezit, peste noapte, cu o datorie enormă, din care eu n-am profitat nimic. Asta s-a în­tâmplat în ‘65. Copiii mei, pe care îi adoram, erau aco­lo și eu trebuia să plătesc o sumă enormă. Nea­vând acea sumă, m-am înțeles cu creditorii să le plătesc lunar câte o tran­șă, cu dobândă. Nu era altă soluție. Alții mi-au spus că, în locul meu, s-ar fi sinucis. Dar eu sunt bătăios, mai ales când este vorba de copiii mei.

Filme de animație

Ca designer, timp de un deceniu, a condus propriul studio de grafică. A creat mari pavilioane și standuri pentru târguri internaționale, timbre poștale pentru ONU și diferite țări, ilustrații de modă, decoruri și costume de teatru, scurte filme de animație (inclusiv pentru TF1, Televiziunea Națională a Franței). A mai realizat ilustrații de publicitate, făcute la comanda unor agenții publicitare, instituții și multinaționale.

Cum ați scăpat de acest necaz?

Am făcut niște lucrări mari, iar în 1970, când mama a murit, am fost chemat de guvernul is­raelian, care nu știa că sunt originar din Ro­mâ­nia, să proiectez Pa­vi­lionul Israelului la pri­mul Târg Internațional al României, de la Ro­mex­po, al lui Ceaușescu. Eu am conceput pa­vi­lionul și am fost trimis, în octombrie 1970, la București ca să controlez realizarea lui. A fost prima mea vizită în România, du­pă plecarea din ‘64. Dar până în ‘74 am tot plătit. Câștigam mult, munceam ca un bezmetic, dar chiar și așa nu ne mai rămâneau bani pentru copii. Și pen­tru ca ei să nu sufere din cauză că eu m-am băgat în nenorocirea asta, m-am împrumutat de la un cămă­tar. Am luat bani cu 100% dobândă numai pentru copii, pentru casă. A fost o perioadă de nouă ani foar­te grea. Însă am trecut peste ea.

 

Ce a urmat?

În 1974, am decis să plec în Franța, la Paris, să încerc acolo. Copiii erau deja tineri, le-am spus ce și cum, iar ei și mama lor au rămas acolo. Cum am ajuns în Franța, am făcut rost de bani și, printr-un dentist din Israel, îi dădeam o sumă de bani soției mele, de care eram deja despărțit în secret. Nu eram divorțat, dar nu mai trăiam cu ea încă din România. În ‘75, am întâlnit-o pe a doua mea parteneră de viață, m-am căsătorit cu ea mult mai târziu, am trăit liberi și tot așa, liberi, am avut-o și pe fiica noastră. În Franța, union libre nu e o problemă. Pe atunci, eu lucram trei luni în Franța, trei luni în SUA, apoi alte trei în Fran­ța, apoi iar SUA. Era foarte obositor. În ‘86, când fii­ca noastră avea zece ani, i-am spus soției: „Ga­ta, am obosit cu trei luni și trei luni!“. Am ho­tărât să ple­căm toți la New York. Eu eram invitat cu scrisoare, cu viză specială, dar când am spus că vin cu par­te­ne­ra mea de viață și cu fiica noastră, ame­ri­canii mi-au zis nu. Erau foarte riguroși cu lucrurile astea. Mi-au zis că, dacă nu suntem căsătoriți, ele pot să vină doar din când în când, ca turiste. Atunci, repede, am adus-o la Paris pe soția mea din Israel, am divorțat, m-am că­sătorit numai civil și am plecat toți trei la New York.

Monografia de la New York

Renumita editură de cărți de artă Rizzoli a publicat, la New York, o Monografie impresionantă dedicată creației grafice a lui Devis Grebu. Aceasta a fost cea de-a doua prezentare a operei unui artist de origine română de către această editură, după cea dedicată lui Brâncuși. Criticul de artă Ionel Jianu l-a inclus pe Grebu în cartea publicată de el, în Europa și SUA, despre cei mai valoroși artiști români care s-au realizat în Occident.

Să amintim câteva momente importante, profes­io­nal, din Franța. Și acum, dvs. reprezentați Franța la marile expoziții ale lumii.

Din ‘83 am fost inclus, ca cetățean francez, în rândul celor mai buni ilustratori din lume, într-un reputat magazin de grafică din Elveția. Un Who’s Who al ce­lor mai buni ilustratori. În Franța primisem cetățenia încă din anii ‘70. Am primit-o foarte rapid, pentru că devenisem și acolo, foarte repede, destul de ce­le­bru. Cum am ajuns la Paris, am început să colaborez cu ziare, edituri. În ‘83 am avut o expoziție făcută de International Herald Tribune, la care eu eram unicul ilustrator, ziar care, deși e american, se face la Paris de o sută de ani. Ei mi-au sponsorizat, patronat ex­po­ziția. Deci am ajuns foarte repede, în Franța, la vârf și toată lumea îmi spunea: „La New York poți să ajungi repede și mai sus“.

 

Și ați trăit, apoi, visul american.

Da, mi-au și propus naționalitate americană, dar am refuzat-o pentru că trebuia să renunț la cea franceză și n-am vrut.

 

Când ați ajuns în SUA, deja aveați o colaborare veche cu celebra publicație New York Times. Cum ați ajuns la acest ziar?

Eram la Paris, deja cunoscut, nu știam nicio boabă engleză, dar cei din jur îmi tot spuneau: „Du-te, du-te în America! Te descurci tu!“. Și am zis să încerc și asta. În 1976, am vorbit cu niște prieteni ai soției ca­re locuiau la New York, m-au invitat la ei, mi-am lu­at bilet de avion și am plecat. Cinci zile, atât a durat. Ei m-au ajutat, au sunat la New York Times, au spus cutare-cutare... Și asta a fost. M-au primit imediat.

 

V-au primit cum?

După acel telefon dat de cunoscuții mei, m-a primit Steven Heller, director artistic la New York Times, o celebritate în America. Chiar a doua zi după ce am ajuns în SUA, m-am dus la ziar, Heller m-a primit, i-am arătat un dosar cu lucrări realizate de mine, i-au plăcut, eu i-am spus „yes, yes“, lui i-a plăcut că i-am spus „yes, yes“ și mi-a cerut numărul de telefon de la prietenii la care stăteam. Chiar în ziua aia sau a do­ua zi am primit telefon că vrea să fac o ilustrație pen­tru ziar.

 

Ce temă era?

Tema era legată de colegiile americane, universitățile lor, în care se preferă creierul, adică se preferă cali­tățile intelectuale celor umane. Am sugerat o tejghea de supermarket, cu trei spații: două cu inimi, unul cu creiere. Am făcut căruciorul de supermarket cu rotile și un universitar îmbrăcat cu roba și cu pălăria aia specială, iar raftul cu creiere era gol. Inimile erau toate acolo, și în dreapta, și în stânga, iar el pleca cu creierele la casierie. Ăsta a fost desenul meu pentru open page, în ziarul care a apărut a doua zi. Când m-am întors la Paris, după acele cinci zile, am dis­cu­tat cu soția și ne-am hotărât ca eu să accept o activi­tate de navetă între Paris și New York.

 

Ați continuat cu acele trei luni de navetă până în 1986, când v-ați stabilit în SUA. Cum a fost viața în America?

Am lucrat cu zeci, sute de publicații renumite, cu ce­lebrități. Însă în 1993, fiica noastră, care făcuse pri­mii ani de școală acolo, începuse să simtă rasismul, ca­re venea, în primul rând, din partea negrilor. Ne­grii o trimiteau acasă, îi spuneau: „Go home!“, o per­se­cu­tau, o batjocoreau. Iar ame­ricanii erau cu fetele lor blonde cu ochi al­baș­tri. Fiica mea e bru­netă. O oroare! Și a în­ce­put să devină insu­por­tabil pen­tru ea această situație, ne-a spus că nu mai su­por­tă. Atunci, soția mea și cu fata s-au întors la Paris, iar eu am rămas sin­gur să muncesc acolo până în ‘96.

 

Peste tot în lume ați avut ușile deschise, ați ajuns repede în vârf. Cum a fost relația cu România?

Din Uniunea Artiștilor Plastici am fost dat afa­ră, în 1957.

 

Din ce motiv?

Eram considerat un ele­ment nociv prin ceea ce fă­­ceam. Și nici ciocu’ mic nu aveam.

Premiat în țară și peste hotare

Pentru creațiile sale, Devis Grebu a fost răsplătit cu numeroase premii naționale și internaționale.  În 1990, de exemplu, a primit prestigiosul Premiu al Academiei Româno-Americane, care i-a fost acordat pentru întreaga sa activitate artistică. Anterior, printre cei premiați s-au numărat Eugène Ionesco, Mircea Eliade, profesorul George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, dar și alte personalități.

E clar că, în acei ani, erați hulit. Dar după Re­vo­lu­ție, când v-ați întors din Franța în România, chiar și cu gândul să rămâneți aici, cum ați fost primit?

M-au sfătuit cunoscuții: „Domnule, nu se poate, tu care ești așa...“ Și m-am dus la Uniune, unde mi s-a spus că îmi trebuie o recomandare ca să fiu primit... Îl ști­am pe Marcel Chirnoagă, care a murit între timp, o celebritate în domeniul artelor plastice. Și Chir­noagă mi-a făcut rapid o scrisoare că sunt Alfa și Omega, că sunt nu știu cine și m-au reprimit ime­diat în Uniunea Ar­tiștilor Plastici. Dar asta n-a reprezentat nimic pentru mine. În afară de plata cotizației, nimic nu mi s-a întâmplat. Când în sfârșit am găsit un ate­lier aici, mi l-a umflat unul că era la coadă. Un neica nimeni, unu’ Geor­gescu.

 

Ați avut, totuși, un moment în care ați decis să vă întoarceți în România. De ce?

În ‘93 am avut o expoziție de grafică la Centrul Cul­tural Român de la New York și a venit în vizită pre­ședintele Fundației Culturale Române de atunci, scriitorul Augustin Buzura, care a fost foarte impre­sionat de ce a văzut. Mi-a spus că vrea să vin în Ro­mânia, că e așa și pe dincolo. Eu, până atunci, nu mă gândeam să mă întorc în țară. Iar în ‘94 am venit în România și Buzura m-a primit ca pe un rege, la hotel de lux, mi-a dat mașină cu șofer, un ghid și ce mai vreau? Am vrut să revăd mănăstirile din Bucovina. Așa a început relația cu România... În ‘95, Fundația a sărbătorit cinci ani de la înființare și Buzura mi-a spus: „Grebu, vreau ca festivalul să fie în jurul unei expoziții de desene-ilustrații publicate de tine în New York Times. Am trimis vreo 40-50 de ilus­trații, am debarcat și eu, le-au expus în salonul de la actualul ICR. A fost măreț. Un eveniment.

 

Deci v-a luat cumva ochii cu o Românie frumoasă.

Sigur. Dar eu îmi căutam deja, de ceva timp, par­te­neră, pentru că nu mai eram împreună cu cea de-a doua soție a mea, cu care, de altfel, am rămas și acum în relații excelente.

 

Ați revenit în țară pentru o femeie?

Oarecum. În ‘96, după ce am decis că îmi ajunge America, cu o escală de doi ani în Israel, m-am întors la Paris. Iar aici, după atâția ani în care pu­bli­casem deja peste 40 de cărți în Franța, m-am dus cu cărțile la un târg de la Bologna, în Italia. Era primă­va­ră, frumos, am mers acolo și m-au recunoscut ime­diat, mi-au dat biletul de intrare și un catalog. Pri­mul lucru pe care l-am făcut a fost să văd unde este standul României. M-am uitat în catalog, scria stan­dul nu știu care, m-am dus acolo și nu era nimic. Asta e România. Nu era acolo unde scria. Totuși, îmi imaginam că trebuie să fie undeva. În catalog scria aiurea, dar nu din pricina italienilor, garantez asta. M-am plimbat pe acolo și, deodată, cu coada ochiu­lui, că am ochi de vultur, parcă am simțit adieri tri­colore. Mă uit, era standul României. Dau peste o fă­tucă tânără, frumușică. Era pierdută acolo, dar mie mi-a plăcut, am intrat în vorbă cu ea. Fata mi-a spus că urma să se căsătorească în vreo două săp­tă­mâni după ce se termina târgul, deci era pierdută pen­tru mine. Dar i-am spus să-mi caute un apar­tament în București și am stabilit să păstrăm legă­tura. După vreo două săptămâni, fata s-a căsătorit. Nu mi-a găsit un apartament, dar mi-a trimis un me­saj cum că soacra ei, educatoare, are o colegă care es­te o doamnă elegantă, distinsă, frumoasă și foarte plăcută. Știa că e divorțată și mi-a spus că, dacă vreau să iau legătura cu ea, trebuie să solicite și acordul ei, pe care și l-a dat. Și i-am spus: „De ce nu?“, deși nici nu știam cum arată acea doamnă. Apoi mi-a dat numărul de telefon, am sunat-o și așa a început relația între mine și cea care avea să-mi de­vină cea de-a treia nevastă. Eu - la Paris, ea - la Bu­curești. Zi de zi, cam o lună și jumătate, ne-am con­versat la telefon. Așa ne-am cunoscut, așa ne-am plăcut. E o diferență enormă între mine și soția mea, 27 de ani, dar... Am stabilit să vin în România ca să ne vedem și am rămas împreună, iar în 2002 ne-am căsătorit. Dar cum am ajuns eu la ea, cum mi-a venit mie, du­pă atâția ani, să mă duc la Bologna la acel târg și tocmai atunci să fie fata aia acolo, iar acea fată să se căsătorească și să aibă o soacră care să fie cole­gă cu cea care avea să îmi devină soție... E ca un scenariu de Bolly­wood.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/devis-grebu-3.jpg

În 2004 la Beijing, cu ocazia vernisajului expoziției personale la Muzeul Național al Chinei

 

 

Să revenim la România. De ce credeți că a fost neprimitoare cu dvs.?

Nu cu mine, cu toată lumea. Și nu România, ci românii. Și nu toți ro­mânii, doar o parte din­tre ei. România e super­bă.

 

Lucrările dvs. au ajuns la mari expoziții în SUA, Germania, Elveția, Fran­ța, unde ați expus și ca francez, și ca român. În ța­ră cum a fost?

La București am avut o expoziție, în 2005, la Insti­tu­tul Francez, dar am expus ca cetățean francez.

 

Dar, ca român, ați avut vreo expoziție în România după ce v-ați repatriat la finele lui 2001?

N-am avut nicio expoziție personală, până prin 2008, doar câteva colective, unde eram invitat de alții.

 

Peste hotare ați predat la universități celebre. Pu­tem aminti doar Columbia University, Parson’s School of Design (New York), Institutul Național de Design și Tehnologie al Israelului. În România cum a fost activitatea didactică?

În 2002 m-am întors în țară, în 2003 am început să predau la Arhitectură, în București, dar în 2006 am demisionat.

 

De ce?

Am demisionat pentru că, după trei ani, am cons­tatat că studenții nu sunt interesați nici să învețe, nici să mă mai asculte. Veneau cu toate temele fă­cu­te, dar făcute de alții, copiate de pe Internet. Prima universitate la care am predat a fost Columbia, în SUA. Inițial, am ezitat să predau acolo, am spus că eu nu sunt profesor. Dar președintele de acolo, că așa au ei, președinte și decan, mi-a zis: „Ai ce să spui“. Însă e foarte interesant cum se procedează la ei. Te cheamă, duci un CV scurt, dar convingător, ții o conferință și sunt mobilizați studenții care ar dori să urmeze cursurile tale. Am ținut o conferință și au venit o mulțime de studenți care urmau, apoi, să de­cidă dacă se înscriu sau nu la cursul meu. În final, am avut trei clase, nu una, pentru că s-au înscris foar­te mulți studenți. Dar în România nu am văzut acest interes al studenților. Încă am vrut să de­mi­sio­nez chiar după primii doi ani, dar Mihaela Șchiopu, care este profesoară și pictoriță foarte cunoscută și care a vrut să-mi fie asistentă, a insistat să rămân. Ea era mai interesată de curs decât erau studenții. Și doar pentru că a insistat ea am mai făcut un an, dar l-am făcut în silă.

 

Care este următorul proiect?

A patra soție. Glumesc.

 

Interviu realizat de RAMONA URSU

TAGS : Romania SUA ICR
Mai multe din Interviu
Comentarii
Ilan Mitlaufer 2017-08-25
"Iar ame­ricanii erau cu fetele lor blonde cu ochi al­baș­tri."

Nu v-ar fi placut si dvs a blonda cu ochi albastrii?
Mircea Ordean 2017-08-25
Dl Brebu nu mi se pare foarte serios.


”Aș desena România de acum ca pe un pașaport. Cea de peste 10 ani, ca pe o foaie neagră”

Simt că produce multă plăcere, a emite sentințe privind o țară întreagă.


„În timpul lui Ponta, credeam că nu se poate mai rău. Cu Dragnea constat că m-am înșelat”

Poante de șmecher.
Și zise să dea gata golănașii din preajmă.

Florin 2017-08-25
Trebuia sa insistati cu fata tanara. Va credeam cu mai multa experienta. Va salut si la cat mai multe sotii!
Total 3 comments.
7858
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.