Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


La rece
Daniel Cristea-Enache - - - -
2017-08-22
Cultura
1

Jurnalul lui Eugen Negrici se citește cu delectare intelectuală, mai ales că în cuprinsul său nu avem mari tensiuni și drame personale, de care să ne impresionăm: el nu a dovedit cine știe ce curaj în timpul regimului trecut, dar nici un oportunism lucrativ.

 

Sub titlul Sesiunea de toamnă, cu o evi­dentă trimitere către reexaminarea stu­den­ților restanțieri ori doritori de a-și mă­ri nota, Eugen Negrici a scos un jurnal cu însemnări din două epoci. Una este cea a ceaușismului din faza cea mai dură: prima pagină e din noiembrie 1975, ultima, re­dusă la un alineat, din 10 noiembrie 1989, când aproape cincuagenarul Negrici as­cul­tă la France Inter dezlănțuirea de bucurie de la căderea Zidului Berlinului. Reacția ce­lui captiv, încă, în național-comunismul românesc este una de puternică emoție: „Mă podidesc lacrimile, nu le pot reține și nu-mi pot înăbuși hohotele de plâns ore în șir“ (p. 136). E un plâns eliberator, al celui care înțelege că zilele lui Ceau­șes­cu sunt numărate; sau, dimpotrivă, unul deznădăjduit, în perspectiva unei dictaturi continuate la noi absurd și grotesc, când toată Europa de Est se schimbă. Cert e că, aici, „masca“ intelectualului nostru este lă­sată deoparte, laolaltă cu prudența folo­sirii ei în împrejurări sociale și în con­sem­nări private de jurnal.

 

Diferite sunt, prin tonalitate și stil, paginile postrevoluționare. Negrici nici nu prea are timp, după 1990, să mai țină jurnal. Realitatea înconjurătoare e atât de trepidantă, iar formele de discurs liber, atât de multe, încât jurnalul propriu cade în uitare sau în utilizare minimă. Întreg anul 1990 se „reduce“ la câteva rânduri, du­pă care se trece, direct, la o însemnare din 1 mai 1992. Notațiile de jurnal pro­priu-zis sunt tot mai rare și mai anemice. Pentru a „umple“ totuși cumva perioada istorică, diaristul republică varii texte: un interviu luat de George Arion, pagini me­morialistice despre Vila Scriitorilor de la Neptun, un discurs de la Olimpiada de ro­mână organizată în 2007 la Liceul La­ho­vary din Râmnicu Vâlcea... Însemnările de călătorie în China, din mai-iunie 1999, sunt de fapt „adnotări făcute pe un caiet improvizat“, cu un pix „bont și delă­să­tor“. Nimic din mistica Jurnalului (cu ma­jusculă simbolică), a adevărului, vorba lui Cosașu, „integral“ smuls existenței so­cia­le și pus, pentru viitorime, în pagini in­time nu se vede la raționalistul și ironicul Negrici. Concurat, după decembrie 1989, de alte tipuri și forme de discurs, jurnalul său își va pierde ponderea din „Epoca de Aur“.

 

Dacă autorul face în anii din urmă relativ pu­ține însemnări „la cald“, el va com­pen­sa prin analize „la rece“ ale fragmentelor vechi de decenii din jurnalul său. Într-un caz, completarea ia proporții epic-memo­rialistice, pentru a lumina însemnarea la­pidară din 8 aprilie 1979: „Cumpăna mea. Mlaștina bălții Bistreț“. Urmează trei pa­gini și jumătate, puse pe hârtie în oc­tombrie 2011, în care diaristul își isto­ri­sește cumpăna, cu un remarcabil talent prozastic, apreciabil ca atare în tensiunea sce­nei. Prins, la vânătoare, într-o mlaș­tină, ghinionistul erou de atunci retrăiește acum, secvență cu secvență, îngrozitoarea senzație de afundare. Ni se povestește du­pă 30 de ani cum a scăpat vânătorul vânat de „noroiul cleios de la fund“ și devine ex­plicabilă lunga pauză în consemnările de jurnal. Trei săptămâni durează până când încă-tânărul Negrici revine, în pro­priul jurnal, pe 30 aprilie 1979, cu o în­semnare teoretică despre cauze obiective și efecte.

alt="http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-ssdce.jpg" src="http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-ssdce.jpg" style="height:455px; width:300px" />

EUGEN NEGRICI - Sesiunea de toamnă
(Editura Cartea Românească, București, 2015, 240 p.)

Cursul lecturii cărții e astfel „ju­cat“ și zigzagat temporal de au­torul însuși. Paginile în succe­si­une (oricum una impredictibilă, dat fiind că e vorba de un jur­nal, nu de un roman pre-determinat pro­zastic) sunt întrerupte prin câte un post-scriptum făcut după trei decenii, în alte condiții istorice și biografice, la o altă tem­peratură, cu o altă perspectivă. Sti­lis­tician și semiotician, Negrici nu se poate abține să imprime acestei scriituri intime, proas­pete și directe cât mai multe dintre volu­te­le gândirii producătoare, aptă de a se pu­ne singură în cauză și de a-și urmări cursul, în autoanaliză. Altfel spus, jurnalul lui Negrici nu este unul „la prima mână“, autentic și autenticist, nefiltrat, ci unul în care se operează, pentru cunoscători, gre­fe de sensibilitate și luciditate, modificări de funcții literare și nonliterare, trans­fe­ruri subtile de semnificație. Adept entu­ziast al propriei teorii legate de expre­si­vi­tatea involuntară a textelor, Negrici nu o ilustrează defel în conținutul și în stilul Sesiunii de toamnă. Tot jurnalul, indi­fe­rent de perioada istorică la care se referă și de eterogenitatea consemnărilor, iese din­tr-o intenționalitate vădită, mai pu­ternică decât efectele involuntar apărute în urma schimbării orizontului de aștep­ta­re. În mod ironic, teoreticianul nu e ilus­trat de paginile sale.

 

Ceea ce nu înseamnă însă că Negrici ar renunța, fie și temporar, la demonstrarea dinamicii receptării. Jurnalul lui e plin de fragmente și pagini întregi în care pro­tagonistul (despre care voiam să aflăm cu cine se întâlnește, cum se simte, de cine s-a despărțit, când a plâns și de ce) ține un fel de seminar cu el însuși, în rol de profesor pasionat și de student circum­spect. În a doua consemnare postre­vo­lu­ționară, când în jur societatea românească fierbe, Negrici revine deja la preocupările sale teoretice. Analizează rapid, „de sus“, literatura ultimilor ani de comunism și ajunge să vorbească despre... „caracterul nociv“ al intenționalității. Aflăm că ea, îngrozitoarea intenționalitate, „pregătește cariere și nu destine“. La antipod va fi expresivitatea involuntară, pe care Negrici o găsește oriunde și oricând, așa cum Valeriu Cristea găsea peste tot spații în­chise, după ce scrisese o carte despre spa­țiul închis în literatură. Intenționalitatea artistică e rea, expresivitatea involuntară e bună. Prima omoară, pe termen lung, operele, a doua le salvează și le oferă atâ­tea vieți câte generații de cititori. Cea dintâi e limitată de criteriul estetic, a doua este deschisă prin grila semiotică. În­tr-un interviu luat de Victoria Anghelescu, adeptul expresivității involuntare și ina­micul intenționalității aplică asupra pro­priului câmp de cercetare, printr-un trans­fer simbolic, imaginile unei îndeletniciri „aristocratice“, a vânătorii. Ce vânează, în literatură, Negrici? „Ca stilistician, la începutul carierei, vânam faptul de stil, ca abatere de la normă. Vânam, ca ata­re, nefirescul, abaterea, amorful sau di­formul, tot ce era prea vechi sau prea nou și, astfel, diferit. Până la urmă, des­co­perind expresivitatea involuntară, am început să hăituiesc, să gonesc după efec­tele involuntare ale textelor, dar nu spre a le ucide, ci spre a înmulți valorile, în numele unui ținut al expresivității. Și, de ce să nu spun, și în numele plăcerii mele de a stoarce semnificații“ (p. 162).

 

Pasionant prin vibrația cu care un expert în literatură, veche și nouă, își trăiește ideile, jurnalul lui Negrici face loc și unei por­tretistici amicale sau iubitoare (Sorescu, Mircea Ciobanu, Preda, Ma­nolescu). Una dintre „măștile“ pe care au­torul le folosește pentru a se ascunde în pro­priul jurnal este chiar această ob­servație necomplezentă a unor figuri pu­blice văzute îndeaproape. Pentru a nu se descrie pe sine, diaristul nostru îi descrie pe alții, printr-o focalizare pusă în pers­pectiva unei istorii comune și a unei bio­grafii anume. Preda care sparge, la o ma­să, o ceapă cu pumnul și apoi cade în somn, după ce a luat tot cu pumnul me­dicamente, este același cu autorul bine cunoscutelor romane. Sorescu, cu vorba lui împiedicată, îngrozit de punerea la zid a piesei Există nervi, e chiar marele scri­i­tor din manual. Și așa mai departe: ca un bun prozator realist, Negrici își pregătește și își folosește paleta caracterologică, fă­când din niște creatori de literatură per­so­naje omenești și vii.

 

Jurnalul lui se citește cu delectare inte­lectuală, mai ales că în cuprinsul său nu avem mari tensiuni și drame personale, de care să ne impresionăm: Negrici nu a dovedit cine știe ce curaj în timpul re­gi­mului trecut, dar nici un oportunism lu­crativ. 

TAGS : EUGEN NEGRICI Sesiunea de toamnă Editura Cartea Românească București 2015 240 p.
Mai multe din Cultura
Comentarii
Ion 2017-09-04
Nu-l citeste nimeni, te asigur, doar niste oameni Bateman, suparati, agitati, stupizi, nesimtiti si penibili adesea care nu sunt in stare sa faca o universitate ca de cat normala
Total 1 comments.
2428
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.