Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Competiția globală dintre societățile deschise și regimurile autoritare
2017-08-08
7
Operațiunile de dezinformare, prin canale ca RT sau Sputnik, dar și pe rețelele sociale, demersurile de influențare a alegerilor sunt toate elemente ale unui război informațional în care regimurile autoritare, precum cele de la Moscova sau Beijing, sunt în avantaj pentru că pot exploata nestingherite vulnerabilitățile inerente în societățile deschise

 

În mai, la puțină vreme după re­venirea lui Donald Trump din prima sa vizită în Eu­ropa, la summit-ul NATO și reuniunea G7 de la Taormina, doi dintre oamenii-cheie de la Casa Albă, generalul H.R. McMaster, consilierul pentru securitate na­țio­na­lă, și Gary D. Cohn, di­rec­torul Consiliului Economic Național, publicau un im­portant articol semnal în principal pentru aliații Sta­telor Unite: America First nu înseamnă America sin­g­ură. Cerem mult de la ali­a­ții și partenerii noștri. Dar în schimb și Statele Unite vor fi din nou un prieten adevărat“. Mesajul era mai ales important pentru celelalte țări mem­bre din NATO, pentru că venea după șocul produs de refuzul lui Donald Trump de a reitera, la noul sediu NATO de la Bru­xelles, sprijinul american pentru Articolul 5 din Carta organizației.

 

Numai că, departe de a înlătura in­cer­ti­tudinile, articolul cu pri­cina fixa jaloanele unui com­portament internațional al Wa­shingtonului care, cel puțin la nivel declarativ, era foarte diferit de cel cu care eram obișnuiți. Mesajul avea două dimensiuni: securitate și comerț. Cu tri­mitere, în primul caz, la nivelul efortului financiar făcut de diferite state membre din NATO pentru apărarea comună, în al doilea, la ideea de fair trade, adică la do­rința americanilor de a corecta deficite comerciale record în relația cu unii dintre aliați, mai ales cu Germania.

 

Probabil paragraful-cheie din articol este cel în care se expune o viziune foarte diferită față de cea din trecut în privința manierei în care Statele Unite se ra­por­tea­ză la relațiile internaționale, inclusiv atunci când e vorba de aliați - „America îi va trata pe ceilalți la fel cum ne tra­tea­ză ei pe noi (...) acolo unde interesele noas­tre coincid, suntem deschiși să lu­crăm împreună și să explorăm opor­tu­nitățile“ -, considerând, programatic, că „lu­mea nu e o comunitate globală, ci o arenă în care națiunile, actorii din zo­na nonguvernamentală și companiile sunt în competiție pentru a obține avan­taje“.

 

Fără îndoială, maniera abruptă, uneori chiar mitocănească în care Trump se ra­portează la aliații tradiționali ai Americii (mai ales prin intermediul celebrelor sale tweet-uri) este profund contraproductivă. Generează frustrări și resentimente. Așa a ajuns Donald Trump să fie văzut mai de­favorabil în diferite țări europene, inclusiv în Marea Britanie, decât Vladimir Putin sau Xi Jingping. Lucru care afectează și imaginea Statelor Unite în ansamblu. Însă este oare trimiterea la „competiția glo­ba­lă“ incorectă? Și sunt, oare, frustrările americane față de aliați, dincolo de cota bu­getară mică alocată cheltuielilor mi­litare, nejustificate?

 

Ei bine, există destule motive să apreciem, din contra, că Washingtonul are în bună măsură dreptate, înclusiv atunci când e vorba de aliați, chiar dacă maniera în care o exprimă este departe de a fi cea mai potrivită. De pildă, într-un articol pu­bli­cat recent în Wall Street Journal, pro­fe­sorul Orde Kittrie critică maniera ipocrită în care țări din NATO, care beneficiază de umbrela de securitate a Statelor Unite, au decis să penalizeze cor­porații americane majore, precum Boeing, Honeywell, Lockheed Martin sau North­rop Grumman, implicate în industria militară ame­ricană. De pildă, Norvegia a decis, începând din 2005, să interzică Fondului Su­ve­ran controlat de guvern (în valoare de aproape o mie de miliarde de dolari) să in­vestească în astfel de companii, pe motiv că sunt implicate în producția de arme nucleare care, până una-alta, sunt o com­ponentă importantă a sistemului de apă­ra­re care le asigură securitatea. Guvernul de la Oslo a fost însă mult mai lax în materie de scrupule morale atunci când a acceptat să investească în 2016 în bond-uri guver­namentale iraniene, deși Teheranul spri­jină activ și deschis grupări teroriste pre­cum Hezbollah.

 

Iar Norvegia este departe de a fi o ex­cepție. La fel procedează și Danemarca, Fran­ța sau Olanda. Și lucrurile nu se opresc aici. Același vigilent guvern de la Os­lo a decis să-și retragă investițiile pe bursă în Walmart, din cauza unor „violări serioase la adresa drepturilor omului“. Astfel de „detalii“ scapă atunci când Wa­shingtonul este, în ultima vreme, acuzat uni­lateral pentru deterioarea climatului din relațiile transatlantice. Ceea ce nu jus­tifică în niciun fel maniera haotică și agresivitățile de limbaj marca Trump, dar așază totuși discuția într-o altă lumină, dând dreptate și celor care, așa cum o fac și McMaster și Gary Cohn, consideră că este o pură probă de naivitate să vedem re­lațiile internaționale altfel decât o com­pe­tiție geopolitică pe diferite planuri: mi­li­tar, diplomatic și, evident, și economic.

 

În plan militar, supremația Statelor Unite este incontestabilă. De pildă, americanii au 11 portavioane active, mai mult decât toate celelalte țări la un loc, inclusiv Rusia și China. Ceea ce le permite să fie singurii capabili să mențină o prezență cu adevărat globală în plan militar. Însă, în condițiile armelor nucleare și ale evoluțiilor teh­no­logice din ultima perioadă, acest avantaj masiv a fost erodat semnificativ. Și nu doar în cazul așa-numitelor conflicte asi­metrice, precum amenințările teroriste, ci și chiar în cazul unor adversari tra­di­ționali. Rusia și China, în mod special, dar și Iranul sau Coreea de Nord, și-au dez­voltat capacități operaționale extrem de eficiente și mai ales foarte ieftine, în această nouă paradigmă. NATO, de pildă, a fost surprins de elementele de război hibrid utilizate cu mare succes de Mos­cova în conflictul din Ucraina.

 

La rândul ei, China a pus la punct, încă din 1999, o strategie militară inovatoare în care cele trei elemente definitorii ale răz­boiului, soldații, armele și câmpul de luptă, au fost redefinite la nivel fun­da­men­tal. După cum scrie John Thornhill, în Fin­ancial Times, „soldați pot fi și hackerii, finanțiștii, oamenii de afaceri sau tero­riștii, armele pot fi și avioanele civile, browserele de Internet sau virușii inf­or­matici, în timp ce câmpul de luptă este peste tot“. Operațiunile de dezinformare, prin canale ca RT sau Sputnik, dar și pe rețele sociale, demersuri de influențare a ale­gerilor sunt toate elemente ale unui nou tip de război, războiul informațional, în care, în mod evident, regimurile au­to­ritare precum cele de la Moscova sau Bei­jing sunt în avantaj, pentru că pot ex­ploa­ta nestingherite vulnerabilitățile inerente în societățile occidentale „deschise“.

 

America a pierdut teren și în plan economic și, mai ales, de la venirea lui Trump, în ma­terie de soft power. Sim­pa­ti­zanții lui Trump speră că el va corecta asimetriile defavorabile Statelor Unite în plan comercial, inclusiv în relația cu aliații. Problema este că, în ciuda re­to­ri­cii, care are încă mare ecou în baza elec­torală a președintelui, America pierde te­ren masiv din acest punct de vedere, mai ales în fața Chinei. Renunțarea la acordul TPP a fost o primă mare eroare care, în combinație cu politica izolaționistă anun­țată de Washington și inițiativele gran­di­oase ale Beijingului, cel puțin în plan de­clarativ, precum One Belt, One Road, cre­ează această percepție. Un sondaj Pew Re­search relevă că în şapte din zece țări eu­ropene, inclusiv în Marea Britanie, Ger­ma­nia și Franța, percepția publică este aceea că în acest moment China e puterea do­mi­nantă globală în plan economic. O schim­bare care a avut loc în ultimul an (în Ma­rea Britanie, dacă în 2016 raportul Statele Unite - China era 43% la 35%, în 2017 acesta s-a inversat, fiind 31% la 46%).

 

Bătălia în plan comercial și teh­nologic dintre țările occidentale și China, dar și în interiorul lumii occidentale s-a acutizat masiv în ultima perioadă. De pildă, în Germania s-a creat, cu sprijin gu­vernamental și cu binecuvântarea per­sonală a Angelei Merkel, un consorțiu din 17 corporații care își propune să dezvolte o imensă capacitate de producție pentru baterii, de 34 gigawați/oră, în încercarea de a sprijini industria de automobile autoh­tonă ca să poată intra în competiție cu Tesla, cel mai cunoscut producător mon­dial de automobile electrice. În aceste con­diții, nu poți să nu le dai dreptate lui McMaster și Cohn atunci când aceștia văd o competiție economică globală acerbă, chiar între aliați.

 

Însă, evident, principala problemă rămâne China. Corporațiile chinezești, care fie sunt cu totul de stat, fie sunt private doar cu numele, intră în competiție cu cele occidentale, beneficiind de avantaje imen­se în raport cu cele occidentale (subvenții financiare generoase, o piață internă par­țial sau în totalitate închisă pentru com­petitorii din exterior). În plus, chinezii cum­pără masiv companii occidentale pentru a le prelua tehnologiile. Iar cum în ultima vreme atât Statele Unite, cât și Germania au început să blocheze astfel de achiziții, chinezii au decis să facă acasă in­vestiții enorme în sectoare cheie. De pil­dă, Tsinghua Unigroup, o firmă de stat, investește 24 de miliarde de dolari într-o fabrică de cipuri de memorie, parte a unui demers al Beijingului, care vrea să domine în viitor acest sector economic esențial pe plan global.

 

Dintr-o perspectivă mai largă, ne aflăm într-un punct de inflexiune în competiția care contrapune unui sistem deschis, în plan politic și economic, cel occidental, un sistem corporatist autoritar etatist, pre­cum cel din China. Primul are, în prin­ci­piu, capacitatea de a absorbi mai bine cri­zele, însă sistemul politic a devenit dis­funcțional, chiar haotic, așa cum se în­tâm­plă astăzi în America. În schimb, re­gi­murile din China sau Rusia nu au astfel de probleme, pot aloca resurse rapid atunci când e nevoie de asta și, foarte important, pot proiecta o strategie geopolitică pe ter­men lung.

TAGS : trump nato sua g7 germania bruxelles consiliul economic national casa alba
Recomandari
Comentarii
FLORIAN D. MIREA 2017-08-08
Ascensiunea Chinei dupa 1989 se datoreaza in cea mai mare masura politicii economice occidentale, care a preferat sa-si mute pe teritoriul marelui stat comunist fabrici si industrii intregi, ajutand China sa acumuleze o forta financiara uriasa. Acum se vede bine ca s-a comis o greseala si tari ca Germania incearca sa schimbe foaia, blocand achizitiile economice ale chinezilor, care cumpara fabrici intregi, pentru a-si insusi astfel tehnologiile occidentale de varf. Dar China este pe loc fruntas in economia lumii doar din punct de vedere cantitativ, si nu calitativ. Marfa chinezeasca este o marfa de calitate mediocra si proasta, se bazeaza pe imitatie, si nu pe geniu tehnic si tehnologic, unde economiile marilor tari occidentale raman pe primul loc. Daca China ar fi decuplata un deceniu de la afluxurile de tehnologie occidentala, s-ar prabusi in mod la fel de spectaculos cum s-a ridicat. In economie, precum Rusia in forta militara, China este un urias cu picioare de lut.
Sorin 2017-08-09
Pai nu greseli masive tot occidentale au ajutat si Rusia sa-si dezvolta armate cu banii din gaze si petrol ale caror preturi occidentul si americanii le-au adus de 25 dolari pe barrel la 125?
profesoru 2017-08-08
"Însă, evident, principala problemă rămâne China." - şi atunci cât sunt de înţelepte presiunile Americii împotriva Rusiei?
Adică tentativele de a include Ucraina şi Georgia în NATO, amplasarea de trupe în Ţările Baltice, la 100 de km. de Sankt Petersburg, patrularea aeronavală agresivă lângă ţărmurile Rusiei, retorica inflamantă despre pericolul rusesc, propaganda anti-Rusia care domină în mass-media occidentale, gogoşile cu amestecul în alegeri etc., etc.
Cui prodest? Chinei, evident.
The wrong war, at the wrong place, at the wrong time, and with the wrong enemy.
profesoru 2017-08-15
@Neutru:
Rusia n-a avut nici o treabă cu Ucraina, atâta timp cât nu s-a pus problema includerii acestei ţări în NATO (decisă în 2008 la summitul de la Bucureşti şi devenită posibilă după revoluţia Maidanului), includere care ar fi afectat grav securitatea Rusiei. Asta a fost cauza intervenţiei militare ruseşti din 2014: blocarea aderării Ucrainei la NATO.
Putin e preşedinte din 1999, Ţările Baltice au intrat în NATO în 2004. Putin putea foarte uşor să le ocupe total sau parţial pentru a le împiedica aderarea, aşa cum a procedat cu Ucraina, dar n-a vrut. Şi dacă nu le-a ocupat atunci, când nu erau în NATO, a spune că vrea să le ocupe acum e absurd, e propagandă.
La fel şi să susţii că Rusia are intenţii agresive la adresa celorlalte ţări UE-NATO.

Nu poţi pune pe acelaşi plan misiunile extrem de rare ale avioanelor ruseşti în apropierea Americii cu activitatea intensă a Americii în apropierea ţărmurilor Rusiei.

Evident că propagandă există de ambele părţi. Numai că noi, în România, suntem afectaţi de propaganda occidentală, nu de cea rusească. În opinia mea nu trebuie să ne resemnăm cu această situaţie, ci trebuie să respingem în mod activ propaganda, să ne folosim spiritul critic, să căutăm şi să spunem adevărul. Şi sper că şi ruşii oneşti acţionează la fel împotriva propagandei ruseşti.

Aşa că eu nu reprezint un punct de vedere pro-Rusia. Eu cred că adevărul este obiectiv, e unul singur, şi poate fi aflat prin studiu, raţiune, şi mai ales prin onestitate intelectuală.

Am postat la articolul d. Octavian Manea din acest număr un fragment dintr-un articol al lui Stephen Walt din Foreign Policy, care exprimă exact concepţiile mele. În opinia ta Stephen Walt reprezintă şi el "un punct de vedere pro Rusia"?!
Nu, omul doar a făcut o analiză a situaţiei în mod onest şi competent. Accentuez nevoia onestităţii, deoarece majoritatea analiştilor din Occident nu mai acţionează ca analişti, ci ca agenţi de propagandă.
Neutru 2017-08-11
@ profesoru

Tentativele de a include Ucraina si Georgia in NATO si amplasarea de trupe in Tarile Baltice vin inainte sau dupa ce Rusia a declansat razboaie de secesiune pe care apoi le-a inghetat in fostul spatiu sovietic?

Patrularea aeronavala, agresiva sau nu, e o practica comuna, de ambele parti, de zeci de ani. Dumneata nu stii sau ignori ca Putin s-a laudat ca "am revenit acolo unde ne era locul" dupa ce, in urma cu peste 10 ani, un avion militar rusesc cu capacitate nucleara a survolat spatiul aerian din apropierea coastelor de vest a SUA.

Retorica despre pericolul rusesc nu e o noutate si e la fel de veche precum bunele obiceiuri rusesti de a intra in casa unei natiuni si de a nu mai pleca niciodata.

Propaganda anti Rusia e cel putin la fel de intensa ca si propaganda anti Occident care se difuzeaza la est si la vest de Urali inca din anii de inceput a razboiului rece si care n-a incetat niciodata ci doar a variat ca intensitate si a fost adaptata.

Este evident ca dumneata reprezenti un punct de vedere pro Rusia iar pasiunea reiese din cuvintele folosite.
E doar treaba dumitale sa alegi pe cine slujesti si de ce dupa cum, la fel de bine, este treaba noastra sa credem pe cine dorim iar in casa noastra, Romania, am ales sa credem pe cel care nu ne-a agresat niciodata: Statele Unite.

Pentru corectitudine si impartialitate, fac tuturor precizarea ca din punct de vedere al obiectivelor si al metodelor, SUA nu e cu nimic diferita, in esenta, de Rusia si actiunile sale. Diferenta, pentru romani, vine din faptul ca americanul n-a fost suficient de aproape ca sa ne friga la talpi precum a facut-o rusul si, mai ales, a stiut sa fie mai elegant decat vecinul de la est!
Sorin 2017-08-09
Bai tu esti prost sau faci pe prostul, treaba ta, dar nu crede si pe altii prosti. Da, Rusia si China si orice stat nedemocrat sunt un pericol. Iar Ucraina, Georgia, etc., au dreptul lor sa faca parte din ce aliante vor si au dreptul sa fie protejate impotriva criminalilor de la Moscova. Daca tu vrei in ma-ta sa te bucuri de cleptocaratia ruseasca, mars in ma-ta la Moscova!
Total 6 comments.
3566
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.