Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Interviu : BOGDAN BUDEȘ: Statul ar trebui să susțină și teatrul independent
Interviu realizat de Ramona Ursu
2017-07-25
Interviu
3

Aţi luat, recent, un mare premiu în Rusia, cu spectacolul Dureri fantomă de Vasili Sigarev, al Teatrului de Artă București. Despre ce premiu e vorba?

 

E vorba despre Marele Premiu al Festivalului Internațional de Dramaturgie Contemporană „Kolyada-Plays“ pentru Cel mai bun spectacol. Premiul nu l-am luat singur. Dureri fantomă, pe text tradus în română de Marina Palii, în care joacă George Constantinescu, Rareș Andrici și Mihaela Popa, este o producție a Teatrului de Artă București. Festivalul ăsta, ajuns la cea de-a XI-a ediție, are loc la Ekaterinburg, în Rusia. Nikolai Kolyada e dramaturg, scriitor, actor, regizor, om de teatru total, o persoană foarte influentă în teatrul rusesc. Acum 11 ani, a creat un festival al spectacolelor făcute după piesele lui. Ulterior, festivalul a crescut și a început să invite spectacole făcute după piesele elevilor săi - el e și creator de școală de dramaturgie. Mai toți marii dramaturgi ruși contemporani au trecut prin mâna lui. La ediția din acest an au fost selectate 37 de spectacole din 31 de orașe din șase țări: Rusia, România, Kazahstan, Macedonia, Ungaria și Serbia. Vasili Sigarev, autorul piesei Dureri fantomă, este unul dintre cei mai cunoscuți elevi ai lui Nikolai Kolyada. Sigarev este dramaturg, scenarist și regizor de film, are filme contestate, nu foarte comode pentru Rusia contemporană. Am participat la acest festival cu un spectacol românesc, pe un text rusesc, acasă la profesorul Kolyada și am luat Marele Premiu. Nu e puțin lucru, cred...

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-iasdasdsanterviu-2.jpg

 

 

Așadar, în Rusia, în templul teatrului, putem spune, o mână de artiști de la un teatru independent din România au reușit să îi impresioneze atât de mult, încât le-au acordat Marele Premiu al Festivalului. Ce ați simțit în seara de 30 iunie, când au fost decernate premiile?

Greu de exprimat ce am simțit. Am să spun că, din păcate, eu am aflat de premiu înainte de decernare. Noi am jucat pe 29 iunie, seara, și pe 30 iunie dimineața devreme toată lumea de la festival a mers la dacea lui Kolyada. Dacea este casa pe care orice rus o are la țară. Acolo se bea, se mănâncă și, foarte important, se citesc piese. În curticica acestei case de țară, 70-80 de oameni au ascultat trei piese de teatru, spectacole-lectură cu piese scrise de actualii lui elevi. După ce se terminase deliberarea, Nikolai Kolyada s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Ți-au zis ăștia că îți dau Marele Premiu?“. Și eu am zis: „Nu!“ „Ei bine, îți spun eu acum.“ Și-a plecat. M-a lăsat cu castana asta fierbinte și a trebuit să ascund acest lucru față de ceilalți. Dacă mie mi se stricase plăcerea de a afla vestea când se dau premiile, m-am gândit ca măcar lor să nu le-o stric. Emoțiile, nu doar pentru mine, dar și pentru ceilalți, au început din seara spectacolului. Actorii au jucat în română, cu subtitrare în limba rusă. Subtitrarea o dădeam eu din regia tehnică, din laptop, printr-un videoproiector, pe un ecran în spatele scenei. Cu 12-14 minute înainte de final, s-a blocat videoproiectorul. Am intrat în panică, am început să dau din mâini, nu puteam vorbi pentru că regia tehnică n-avea geam și la jumătate de metru de mine erau spectatori. Sala era arhiplină. Avea 120 de locuri, au adus pernuțe, s-a stat și pe jos, pe scări, cred au fost 150-160 de persoane în sală. Eu mă agitam, iar tehnicianul nostru, Alex, nu putea să facă nimic, era ocupat cu spectacolul. M-a bătut pe umăr cineva din teatrul gazdă și mi-a zis: „Stai liniștit, se înțelege tot!“. M-am uitat la public și, într-adevăr, din momentul ăla nu prea mai era nevoie de cuvinte. Dacă ai înțeles povestea până atunci, ultimul sfert de oră îl înțelegi și fără vorbe. La final, e un scurt monolog emoționant pe care trebuie să-l înțelegi, dar se pare că emoția a fost atât de puternică, încât publicul nu a mai avut nevoie de subtitrare. Asta a fost prima mea emoție, care mi-a tăiat cumva accesul la următoarea emoție, și anume că nu se mai opreau aplauzele.

 

V-au aplaudat mai bine de cinci minute.

Cine este Bogdan Budeș

Bogdan Budeș (45 de ani), regizor și traducător, are studii în filosofie la Universitatea din București (1991-1996) și a terminat regie de teatru la Masterskaya (Atelierul) lui Piotr Naumovici Fomenko din Moscova (2007-2010). A fost, în 2013, selecționer la Festivalul Național de Teatru Independent. A făcut și asistență de regie pentru mai multe spectacole, printre care, în 2012, Năpasta de I.L. Caragiale, regizat de Cristi Juncu.

Da, au fost vreo cinci-șase minute. M-au chemat jos, m-am înclinat și eu o dată cu actorii, după care m-am retras. I-am lăsat pe ei. Mi-am zis: „Hai, îi cheamă o dată, de două ori, de trei ori“, dar i-au chemat de multe ori. Îi vedeam cum le tremurau picioarele. În momentul acela, am simţit și eu emoția, pentru că publicul a început să aplaude ritmic împreună cu actorii. A fost ceva puternic. George Constantinescu, fondatorul Teatrului de Artă, un bărbat în toată firea, plângea. Pentru el, premiul a fost o supraconfirmare a faptului că teatrul lui merge. Un teatru independent făcut cu mâinile lui, fără un leu de la stat. Un teatru pentru care el a învățat să repare prize, să sudeze, să-și facă lift, care îi duce decorul în pod ca să nu-l mai care pe scări. A transformat o fostă magazie într-un teatru. Acest om plângea. Cum venea cineva și îl îmbrățișa, iar îl bușea plânsul. Când a început să anunțe premiile, Nikolai Kolyada a spus: „Anul acesta am avut invitate 37 de spectacole din 31 de orașe. Nivelul spectacolelor a fost foarte înalt și vă asigur că acesta nu e un premiu politic. Juriul, format din nouă membri, a considerat în unanimitate că cel mai bun spectacol din festival este Dureri fantomă, al trupei Teatrului de Artă București.

 

Este primul premiu luat de un teatru independent din România la un festival internațional.

Asta am aflat și noi ulterior, că este primul mare premiu luat de un teatru independent din România la un festival internațional.

 

Statul român nu prea oferă sprijin financiar pentru teatrul independent. Cum vă descurcați?

Există programe, ca AFCN sau finanțările ARCUB, dar ele, pe de o parte, nu ajung pentru toți, pe de alta, au niște criterii de eligibilitate pe care eu, unul, nu le prea înțeleg. Parcă nu sunt făcute să sprijine ce vrei tu să faci, ci trebuie să faci ceva care să respecte niște criterii. Mi se pare un pic pe dos... Așa că, de cele mai multe ori, teatrul independent se descurcă doar din biletele vândute. Din păcate, Teatrul de Artă nu are o echipă atât de puternică care să se ocupe și de atragerea sponsorilor. Este foarte complicat să atragi sponsori pentru teatru în capitalismul ăsta sălbatic, care nu se mai termină la noi. Sponsorii cer expunere, iar agențiile de publicitate nici ele nu prea știu cum să aducă bani către teatru. E mai comod să-i îndrepți către TV...

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-inteasdasrviu-3.jpg

 

Dureri fantomă se joacă, în România, de mai bine de doi ani, premiera fiind în martie 2015. În țară, ați participat la festivaluri? Cum a fost primită piesa aici?

În România, am participat la festivaluri independente. Spectacolul a avut parte și de un premiu, acordat lui George Constantinescu pentru rolul Gleb, cel mai bun actor la Fringe, în 2015, un festival de teatru independent organizat în București. În România festivalurile de teatru independent nu sunt neapărat festivaluri-concurs. Ești invitat la festival și joci. Am fost la Buzău, la Timișoara, la Târgoviște, la Sibiu. O să mergem la Brăila. Publicul ne-a primit întotdeauna foarte bine. De critică a fost primit și cu rezerve, și cu aprecieri.

Spectacole de teatru montate

De-a lungul carierei de regizor, Bogdan Budeș a montat următoarele spectacole de teatru: Și veni bărbatul la femeie de Semion Zlotnikov (Teatrul de Artă București, premiera 2014), Dureri fantomă de Vasili Sigarev (Teatrul de Artă București, premiera 2015), Neranțula după Panait Istrati (Teatrul „Maria Filotti“ Brăila, premiera 2016), Când timpul stă pe loc de Donald Margulies (Teatrul de Artă București, premiera 2017).

De ce credeţi că au apărut și rezervele?

La cronicile de teatru mă raportez ca la sentințele judecătorești. Nu le discut. Asta i-a plăcut, asta a spus. Una dintre cronici a fost extrem de defavorabilă: „Text vulgar, regie inexistentă...“. Au existat critici din zona pudibondă care au respins piesa. Am avut, totuși, parte și de o cronică extraordinară scrisă de o cronicăreasă care nu prea face compromisuri și care mi-a spus după spectacol: „Eu, de obicei, fug după spectacol. Acum n-am plecat, nu știam de unde să vă iau ca să vă mulțumesc pentru spectacol. Mi-a plăcut foarte mult!“. Eu am studiat regie de teatru la Moscova, la Atelierul lui Piotr Fomenko, și am învățat așa: tu, ca regizor, citești o piesă, îți place, simți ceva. Pe urmă, cu mijloacele meseriei tale și cu ajutorul actorilor, vrei să-i faci și pe alții să simtă ce ai simțit tu. Asta-i tot. Pe mine mă interesează mai puțin ce scrie critica, mai ales că nu cred că în România există o critică de teatru solidă, de care să-ți fie frică. La noi, cel mai mult se confundă cronica de teatru cu povestirea spectacolului...

 

Dureri fantomă este un spectacol de la care ieși tulburat. Imposibil să nu te zguduie aceste dureri ale lui Vasili Sigarev. De ce credeţi că spectacolul are succes la publicul din România?

Nu e un spectacol ușor, la care se râde tot timpul. Eu cred că nu poți să mergi la teatru numai ca să hăhăi. Cred că avem nevoie și de genul de emoții pe care le considerăm negative, de care fugim - plânsul, groaza, mila. Astea sunt emoții care arată că suntem vii și că ne pasă. Urmărind diverse discuții în privința a ceea ce se întâmplă în teatru, se spune că oamenii vor să vină la spectacole ca să uite de grijile vieții lor. Mă voi folosi de cuvintele unui dramaturg american, David Mamet, care spunea că „la teatru nu vii ca să uiți. La teatru vii ca să-ți amintești“. La fel cred și eu. Și mai cred că de genul acesta de spectacol, cum este Dureri fantomă, care zdruncină confortul, este nevoie.

 

Cum aţi ajuns la Dureri fantomă?

La Dureri fantomă am ajuns cu mulți ani în urmă, pentru că am văzut un spectacol rusesc pe textul ăsta și mi-a plăcut foarte mult. Am ajuns în Rusia, am făcut acolo școală, m-am întors și, la un moment dat, am vrut să fac acest spectacol.

 

Despre ce an vorbim?

Vorbim despre anul 2006. Mi-a trebuit mult timp ca să mă curăț de acel spectacol rusesc, să nu fac copy-paste, pentru că piesa, subiectul m-au impresionat foarte mult. În piesă, se întâmplă ceva cu băiatul ăsta, cu Dima. Așa cum foarte bine a spus o cronicăreasă din Rusia, e un spectacol despre cum un neom, Dima, devine om. Copilul acela, student la arhitectură, într-o situație extremă, ajunge să ia niște decizii care îl transformă în om. Spectacolul efectiv am început să îl fac pe la începutul lui 2014, premiera fiind în anul următor.

 

Era aceeași distribuție?

Următorul proiect

Bogdan Budeș traduce un nou text rusesc, contemporan, pentru un viitor proiect de-al său. Despre text, regizorul spune, deocamdată, doar că îi aparține unei tinere autoare din Rusia, o elevă a lui Nikolai Kolyada. Spectacolul, în care vom regăsi cinci personaje, va fi, cel mai probabil, o producție a Teatrului de Artă București. În prezent, se gândește la distribuție și, apoi, urmează „travaliul găsirii banilor“, așa cum mărturisește regizorul.

În afară de Rareș, era altă distribuție. Și lucrurile nu au mers tocmai bine. Ulterior, a apărut și Mihaela și mai aveam nevoie de cineva pentru personajul Gleb. Montasem, între timp, un spectacol în teatrul lui George Constantinescu, Și veni bărbatul la femeie, o melodramă cu Mihaela Sîrbu și Lucian Pavel, care satisface și dorința publicului de a râde, dar care are și doza de amărăciune care mă face să cred că n-am făcut compromisul pentru public, adică să-l las să se hăhăie până la capăt. Ei, și eram cu Geo pe terasă și i-am spus: „Uite, vreau să fac textul ăsta. Nu că tu ești directorul teatrului, dar nu vrei să dai o probă, să vedem cum merge?“. Iar el mi-a spus că de mult ar vrea să joace în piesa asta, știa textul. Așa am început repetițiile la Teatrul de Artă. Timp de vreo două luni, repetițiile au decurs bine, fără tensiuni. Sunt inerente tensiunile în teatru, sunt situații când trebuie să negociezi cu actorul anumite trasee. Am ajuns chiar, de dragul autenticității, să testăm un lucru. Nu ieșea o anumită scenă spre final, care trebuie să fie foarte brutală. Atunci, am decis să se bea pe bune, pentru că se bea foarte multă vodcă în spectacolul acesta. Sigur, în realitate, actorii nu beau vodcă, dar în seara aia am zis să încercăm cu vodcă. Să se bea în realitate aproape cantitatea din spectacol, un borcan de vodcă.

 

Și cum a decurs acea scenă care nu prea vă ieșea?

Din momentul ăla, bineînțeles că au apărut anumite schimbări. Ritmul s-a încetinit, limbile s-au împleticit, dar scena aceea de final, violentă, a ieșit într-adevăr violentă și ceva-ceva de acolo a rămas și în spectacol.

 

Despre ce scenă era vorba mai exact?

E scena în care Dima îi ia apărarea acestei femei, pe care o cunoaște în depoul de tramvaie. Este atacat de Gleb cu o rangă și noi ne-am gândit cum să facem acest lucru credibil. În film este mai simplu să creezi o scenă violentă, o mai aranjezi la montaj. Dar cum e în viața reală? Țin minte că Rareș avea un cearceaf în mână și nu mai știu la sugestia cui i l-a aruncat în față lui Gleb cât să reușească, după aceea, să-l pună la pământ. În teatru, scenele de acest fel, de violență, pot fi foarte penibile. Mai ales la Teatrul de Artă, unde spectacolul se joacă aproape de public. Dincolo de faptul că se vede orice zbatere de pleoapă, este foarte ușor să pici în ridicol, mai ales în scenele fizice, violente sau de dragoste. Dar a ieșit bine și a ieșit în urma acelei seri în care s-a băut pe bune vodcă.

 

Povesteaţi mai devreme despre cum se face teatru independent în România. Anume că statul nu îi sprijină financiar pe artiști. Există vreun model ideal pentru a rezolva problema asta? Poate aţi văzut în alte țări.

Nu știu cum funcționează zi de zi teatrul independent în Occident, dar banii sunt foarte importanți. Banii reprezintă, în general, un subiect meschin, dar nu poți să faci spectacole numai cu două scaune și o masă. Asta se vede în calitatea spectacolului. Sunt și texte care se pretează la minimalismul ăsta.

Dragostea pentru piesele rusești

Drumurile lui Bogdan Budeș s-au intersectat de la început cu teatrul rusesc. După finalizarea studiilor la Moscova au urmat două spectacole făcute după texte ale autorilor ruși, iar acum lucrează la al treilea. Regizorul are și o explicație pentru această dragoste: „O picătură de sânge de la bunicul meu, lipovean, probabil. Dar și acea formă de dramatism care mie îmi trebuie și, trebuindu-mi mie, am aroganța să cred că le trebuie tuturor“.

Altele, nu. Dar aș prefera ca minimalismul să fie o alegere artistică, și nu ceva dictat de constrângeri financiare. Mi-aș dori ca teatrele independente care au activitate și care au dovedit că întorc un serviciu comunității să beneficieze de un anume sprijin. Probabil că un teatru independent, așa cum este Teatrul de Artă, ar simți un mare sprijin dacă statul ar ajuta cu plata utilităților, cu salariile personalului neartistic, care e foarte redus. Teatrul de Artă mai trăiește din ceva, din faptul că organizează cursuri de actorie pentru amatori. Acest lucru este foarte obositor uneori și ai fi mai liniștit să știi că, mâine, când vine sudorul sau chiria, ai bani să plătești. Iar tu să îți vezi în liniște de repetiții.

 

Totuși, de ce ar trebui statul să susțină teatrul independent? Este, până la urmă, vorba despre un business privat.

Pentru că sunt servicii aduse comunității și, dacă îmi ceri niște taxe, trebuie să mă și ajuți să-mi desfășor activitatea. Nu sunt activități direct comerciale. Cred că există produse de care omul, în societatea pe care tu, ca stat, o gestionezi, are nevoie. Nu toate aceste produse pot intra în logica comerțului pur. În momentul în care faci un spectacol, faci și un deviz. În teatrul independent, de exemplu, actorilor nu li se plătesc repetițiile, pentru că nu sunt acei bani. Faci un deviz pentru costume, pentru decor, pentru producție, pentru utilități și ajungi la un cost de 100 de euro pe bilet. Nu vine nimeni, dacă pui un astfel de preț. Deci trebuie să găsești un echilibru între costurile de producție și prețul final al produsului. De asta cred că statul trebuie să intervină și, așa cum sprijină teatrele de stat, școlile sau biserica, poate sprijini și teatrul independent, inițiativele propriilor cetățeni, inițiative care vin în întâmpinarea nevoilor altor cetățeni. Dacă vorbim de stat, vorbim în termeni de cetățeni, nu de spectatori.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-intasdaserviu-4.jpg

 

Cum aţi reușit să faceţi până acum, ca regizor independent, două spectacole - Și veni bărbatul la femeie și Dureri fantomă?

Sunt trei spectacole, cu cel care va avea premiera în toamnă. Pentru al treilea am strâns bani pe Facebook. Așa am reușit să strâng o sumă pentru producție.

 

Care va fi cel de-al treilea spectacol?

Se numește Când timpul stă pe loc. E un text american contemporan, de Donald Margulies. Cu o distribuție foarte bună: Mihaela Sîrbu, Andi Vasluianu, Dorin Andone, Diana Roman. Și tot la Teatrul de Artă București.

 

Interviu realizat de RAMONA URSU

TAGS : rusia teatru bogdan budes vasili sigarev teatru de arta kolyada plays dureri fantoma
Mai multe din Interviu
Comentarii
Ștefan Brăgărea 2017-07-30
Cum se vor selecta solicitările? Vom asista la piese de teatru concepute de către marea poetă națională Gabriel Vrânceanu-Firea-Pandele-ETC.?
dracula 2017-07-25
felicitari echipei Teatrului de Arta, dar aflati ca nu e primul premiu mare luat de teatrul independent romanesc.
In 2016, Teatrul Coquette a luar premiul pentru cel mai bun spectacol strain la Festivalul "Nova Drama", BUlgaria cu Colonelul si pasarile, de Hristo Boicev. Deci tot la autor "acasa"
dan petrea 2017-07-25
Foarte frumos. Vă felicit. Dacă inteleg eu bine din independenti doriti să deveniti bugetari. Să beneficiati de subventii. Să deveniti independenti doar cu numele. Pai nu ati hotărât să vă luati soarta in mină? sau vreti să o faceti avind mentalitate de asistat?
Total 3 comments.
4899
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.