Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Uniunea Sovietică și judecarea crimelor de război
Adrian Cioflanca - - - -
2017-07-11
Dosar
3

Contribuția sovietică la Procesul de la Nürnberg și la efortul internațional de defascizare rămâne un subiect puțin cunoscut și controversat. Istoriografia occidentală a tratat în cheie minimalizantă și, uneori, persiflantă rolul sovieticilor în judecarea criminalilor de război. Lucru de înțeles până la un punct.

 

Procesul de la Nürnberg a fost dominat de americani, iar intervențiile sovietice au părut deseori inoportune și marcate ideo­logic. În cultura populară, s-a născut o în­treagă anecdotică privind ina­decvarea sovieticilor în relația cu reprezentanții sta­telor occidentale par­ti­ci­pan­te la proces (SUA, Marea Britanie și Franța) și ina­dap­tarea la un proces des­fă­șu­rat în cadre democratice. Pro­venind dintr-o cultură politică totalitară, cu valori și proceduri diferite, repre­zentanții Uniunii Sovietice au avut deseori dificultăți în a găsi limbaj comun cu occidentalii.

 

 

Nürnberg – câmp de luptă al Războiului Rece

 

Primele semne ale Războiului Rece au apă­rut chiar în timpul procesului. Faimoasa de­clarație a lui W. Churchill, din martie 1946, despre apariția „Cortinei de Fier“ a pro­dus vâlvă și la Nürnberg. Ca răspuns, I.V. Stalin și-a aranjat un interviu în Pravda în care îl compara pe Churchill cu Hitler. Am putea spune că Procesul de la Nürnberg a fost unul dintre primele câm­puri de luptă ale Războiului Rece.

 

În plus, faptul că sovieticii erau repre­zen­tați de Andrei Vîșinski și câțiva justițiabili ale căror nume erau legate de procesele-spectacol din a doua parte a anilor ’30 nu era în măsură să sporească încrederea în in­tențiile Moscovei. De altfel, Uniunea So­vietică a și plănuit să transforme procesul din orașul simbol al mișcării naziste într-un spectacol didactic menit să pună accentul pe sacrificiul și contribuția sovietică la înfrângerea nazismului. Aliații occidentali au fost de acord că procesul trebuia să se constituie într-o formă de pedagogie le­galistă, dar au intervenit ponderator pen­tru a păstra sobrietatea și echilibrul me­dia­tizatului eveniment.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-ciofasdasdsalanca-1.jpg

Andrei Vîşinski superviza echipa sovietică prezentă la Nürnberg, dar nu a putut produce un proces-spectacol.

 

 

Sovieticii învățaseră să folosească pro­ce­sele ca instrumente politice, în competiția pentru putere, pentru a lansa campanii, pen­tru a determina schimbări și mo­bi­lizări, pentru a semnala direcții strategice. Moscova a format o comisie secretă, con­dusă de Vîșinski, care să controleze strict echipa de la Nürnberg. Acest grup de lu­cru a monitorizat cu strictețe materialele prezentate în fața Curții – documentele naziste selectate, fotografii, poziționări ale echipei de juriști. Vîșinski a vizitat de mai multe ori Nürnbergul, încercând să in­fluențeze cât mai mult cursul procesului. Rezultatele au fost reduse. Moscova a fă­cut, de asemenea, mari eforturi pentru ca anumite subiecte sensibile să nu apară pe agenda procesului, cum ar fi organizarea internă a Uniunii Sovietice și politica ei ex­ternă, Pactul Ribbentrop-Molotov, cri­me­le în masă comise de sovietici (de exem­plu, în timpul procesului, a fost preluată versiunea oficială a Moscovei despre ma­sa­crul de la Katyń, conform căreia ar fi fost comis de naziști) etc. Pe măsură ce creș­teau tensiunile dintre Moscova și puterile occidentale, acestea din urmă au lăsat să se scurgă tot mai multe acuzații la adresa sovieticilor (în special, permițând acu­za­ți­lor să elaboreze atunci când relatau lucruri incriminante la adresa Uniunii Sovie­ti­ce).

 

Totuși, lucrările timpurii des­pre marele proces al cri­minalilor de război au fă­cut întrucâtva o nedreptate Uniunii Sovietice. Publicații recente apreciază că so­vie­ticii, pe lângă rolul lor di­rect la înfrângerea na­zis­mu­lui, au contribuit substanțial la aducerea liderilor naziști în fața justiției, la for­mu­larea cadrului conceptual utilizat de acu­zare și la documentarea crimelor în masă. Nu putem ști cu exactitate cum a con­tri­bu­it fiecare dintre aliați la Carta Tri­bu­na­lului Militar Internațional, dar se pare că sovieticii au fost cei care au impus ideea „crimelor împotriva păcii“ și acuzația de „complicitate“. Unul dintre colaboratorii lui Vîșinski, Aron Trainin, un specialist în­zestrat în drept internațional, a publicat lucrări care au influențat gândirea juridică sovietică și au contribuit la dezbaterea in­ternațională din timpul războiului și ime­diat după privind modul de gestionare le­gală a crimelor naziste. Apărarea păcii și legea penală (1937) și Responsabilitatea hi­tleriștilor (1944, tradusă imediat în en­gleză, franceză, germană) au pledat pen­tru sancționarea penală a faptei de inițiere a unui război de agresiune și a atingerilor aduse păcii. Trainin a făcut parte din echi­pa sovietică care a participat la formularea Cartei și la Procesul de la Nürnberg.

 

Pe ansamblu, frustrarea provocată de influ­ența mică obținută la Nürnberg – la care s-au adăugat tensiunile politice crescânde în relația cu Occidentul – a determinat Mos­cova să se concentreze asupra pro­ce­se­lor din zona pe care o controla. Mii de procese au fost organizate în Uniunea So­vietică și statele din Europa de Est care in­trau sub control comunist.

 

Ambivalența în tratarea crimelor antisemite

 

Uniunea Sovietică avea o experiență tim­purie în denunțarea și judecarea crimelor de război. Încă din 1941 Stalin a acuzat Germania de atrocități și crime care încăl­cau convențiile internaționale, amenin­țând-o că va fi trasă la răspundere după răz­boi. Conducerea sovietică era bine in­formată în legătură cu atrocitățile îm­po­tri­va evreilor și a civililor în general, comise de unitățile naziste și ale aliaților. Deși a cerut de mai multe ori crearea unui tri­bunal internațional care să-i judece pe ma­rii criminali de război, Uniunea Sovietică a refuzat să se alăture Comisiei Națiunilor Unite de Investigare a Crimelor de Răz­boi, inițiată în octombrie 1942 de Marea Britanie și Statele Unite. Reticența ideo­logică și cultura suspiciunii tipică re­gi­mu­lui stalinist au făcut ca organismul Na­țiunilor Unite să fie privit ca un instru­ment prin intermediul căruia statele capi­taliste ar fi putut să se amestece în tre­bu­rile interne ale statului sovietic.

 

Prin urmare, în 2 noiembrie 1942, a fost anunțată crearea unei comisii proprii, de­numită Comisia extraordinară de stat pen­tru stabilirea și investigarea atroci­tă­ților comise de invadatorii fasciști ger­mani și complicii lor și a pagubelor pe care le-au provocat cetățenilor, fermelor colective, organizațiilor publice, în­tre­prin­derilor de stat și instituțiilor Uniunii Sovietice. Rostul principal al acestei co­misii cu nume baroc era de a aduna do­vezi despre atrocitățile naziste, fără a avea puteri judiciare. În fruntea organismului au fost desemnate diferite figuri publice cu notorietate din partid și din așa-nu­mitele „organizații de masă“ - șefi de so­viete din teritoriile ocupate, sindicaliști (N.M. Şvernik, președintele Sindicatelor sovietice, era liderul formal al Comisiei), academicieni (între care scriitorul A. Tols­toi, biologul T.D. Lisenko, istoricul E.V. Tarle, juristul A. Trainin), militari, oameni ai bisericii, înalți funcționari etc. Singurul membru important provenind din con­ducerea Partidului Comunist era A. Jda­nov, membru al Biroului Politic. Comisia, care s-a reunit efectiv doar de câteva ori, avea mai mult o funcție de reprezentare. De obținerea și prelucrarea informației se ocupa, în bună măsură, NKVD, poliția se­cretă a regimului, iar Comisia avea rolul, mimând autonomia față de partid, de a da credibilitate și greutate rapoartelor pre­zen­tate – doar 27 la număr, nu foarte con­sis­tente. Activitatea grupului de lucru a fost precipitată de descoperirea de către na­ziști a gropii comune de la Katyń – fapt fă­cut public în aprilie 1943 –, pe care so­vie­ticii s-au grăbit să o pună propagandistic pe seama naziștilor, falsificând realitatea. Dar dincolo de instrumentarea politică a Comisiei, rezultatul ei cel mai important a fost colectarea unui volum impresionant de documente. Cu ajutorul celor circa 100 de comisii teritoriale subordonate, în care au activat în jur de 32.000 de oameni, au fost adunate 54.000 de declarații de mar­tori și 250.000 de protocoale de inte­ro­gatorii despre crimele naziste, precum și 4 milioane de documente despre distru­gerile materiale. Acestea au constituit fundamentul documentației prezentate de sovietici în procesele de la Nürnberg și Tokyo (1950), unde, conform Cartei, pro­bele documentare erau incontrovertibile, nefiind nevoie de confirmarea din alte surse. Regimul de acces la aceste do­cu­mente era restrictiv.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-ciofasdaslanca-2.png

Delegaţia sovietică la Conferinţa de la Londra, cu Aron Trainin în centru

 

Instructajele pentru culegerea mărturiilor nu cereau o atenție deosebită pentru ac­tivitățile criminale îndreptate împotriva evreilor. Cei chestionați erau întrebați ce știu despre „atrocitățile comise de tru­pele de ocupație“ sau despre „actele de dis­trugere a populației sovietice“. Pro­ba­bil, rămânea la latitudinea respondenților să vorbească în mod special despre atro­citățile cărora le-au căzut victime evreii. Kiril Feferman, care a analizat rapoartele Comisiei din zona ucraineană, observa că atrocitățile antievreiești au fost relatate pe larg doar în primul trimestru al anului 1944, după care au dispărut gradual din rapoartele din restul anul. Din 1945, evreii nu au mai fost pomeniți separat ca vic­time, rapoartele vorbind doar de „po­pu­lația sovietică“ sau de „cetățeni sovie­tici“. Mențiuni la locurile unde au fost uci­și în masă evrei au fost scoase din textele date publicității.

 

Judecarea majorității criminalilor de răz­boi naziști și a colaboratorilor lor a căzut în sarcina tribunalelor militare. Acestea s-au specializat, înainte de al doilea război mondial, în judecarea „dușmanilor in­terni“ care erau considerați o amenințare la adresa statului sovietic. În timpul răz­boiului, în teritoriile atinse de confrun­tă­rile militare a fost declarată Legea mar­țială, iar civilii puteau fi judecați în in­stanțe militare, individual sau în grupuri, fără șansă de recurs. Până în 1943, curțile militare au judecat exclusiv cetățeni so­vietici. Din 1942, erau pedepsiți la muncă grea toți membrii familiei (părinții, soții/soțiile, frații/surorile, copiii) unei per­soane care fusese condamnată pentru co­laborare cu inamicul. Zeci de mii de lo­cui­tori ai statului sovietic au fost condamnați pentru „trădare“ în timpul războiului. Doar 2 ofițeri germani și 20 de soldați au ajuns în fața instanțelor militare în 1941-1942. Din 1943, s-a stabilit prin decret ca tribunalele militare să se ocupe și de mi­litari străini. După terminarea ostilităților, nu­mărul străinilor judecați a crescut spec­taculos. De exemplu, în 1949 au fost con­damnați aproape 19.000 de germani.

 

Decretul din 1943

 

Din 1943, instrumentul juridic utilizat de autoritățile judiciare sovietice pentru a condamna străini și sovietici vinovați pen­tru crime de război a fost Decretul nr. 39 din 19 aprilie 1943, „Cu privire la sanc­țiunile aplicate ticăloșilor germano-fas­ciști, vinovați de crime și torturi asupra ce­tățenilor civili sovietici și a prizo­nie­rilor din Armata Roșie, a spionilor și tră­dătorilor proveniți dintre cetățenii so­vietici, precum și a asociaților acestora“. Actul normativ stabilea că „Răufăcătorii fas­ciști germani, italieni, români, ma­ghiari și finlandezi, condamnați pentru cri­mă și tortură asupra civililor și pri­zonierilor din Armata Roșie se pedepsesc cu moartea prin spânzurare“, execuția urmând a avea loc în public. Pentru com­plicii dintre localnici se stabileau lungi pedepse cu muncă silnică (15-20 de ani). Textele juridice erau vagi, lăsând loc la abuzuri de interpretare, iar pedepsele, dis­proporționate.

 

Pe ansamblu, tribunalele sovietice au ju­de­cat peste 32.000 de militari și civili stră­ini, din 1939 și până la începutul anilor ’50. Astfel, conform unei statistici, în 1945 erau contabilizați peste 4.500 de deținuți ger­mani condamnați, iar în 1950 peste 11.800. Soldații români se aflau, nu­meric vorbind, pe locul doi în această sta­tistică, cu aproa­pe 1.500 de condamnați deținuți în Uniu­nea Sovietică în 1945 și peste 1.100 în 1950.

 

În iulie 1943, a avut loc la Krasnodar primul proces public al unor criminali de răz­boi din timpul celui de-al Doilea Răz­boi Mondial. Au fost judecați 11 cola­bo­ratori sovietici ai Sonderkommando 10A, acuzați că au ajutat la comiterea crimelor din raza de acțiune a unității germane. 600 de cadavre au fost exhumate cu această ocazie, iar raportul medico-legal a stabilit că moartea a survenit prin gazare. Ancheta a omis să spună că victimele erau evrei. Materialele utilizate în proces au fost furnizate de Comisia extraordinară. Tribunalul a evidențiat intenția Germaniei naziste de „a anihila poporul sovietic“ și a subliniat responsabilitatea întregii ar­mate germane pentru atrocitățile comise pe teritoriul sovietic. Distorsiunile ideo­lo­gice din reprezentarea războiului au mar­cat și capacitatea anchetatorilor de a pune întrebările adecvate și a obține răspunsuri care să ajute la o corectă reconstituire a faptelor. Remarcabil a fost că, spre deose­bire de majoritatea proceselor similare de mai târziu organizate în Vestul Europei, toți acuzații, fie germani sau sovietici, și-au recunoscut vinovăția. Confesiunea era con­siderată, în sistemul judiciar sovietic, pro­ba supremă. Metodele dure de anchetă, lipsirea de apărare avocațială serioasă și eliminarea recursului au contribuit, de bună seamă, la prăbușirea psihologică a acuzaților. În procesul de la Krasnodar, 8 dintre acuzați au fost condamnați la moar­te și au fost spânzurați în fața a 30.000 de oameni. Duritatea pedepselor și sinistrul spectacol oferit la punerea lor în aplicare aveau menirea de a descuraja co­la­bo­ra­țio­nismul, în condițiile în care Moscova era surprinsă de numărul mare de oameni care s-au arătat dispuși să colaboreze, în­tr-un fel sau altul, cu forțele de ocupație.

 

În 1943, au urmat alte procese publice, la Krasnodom, Mariupol și Harkov. Treptat, accentul s-a mutat spre acuzați germani. La Harkov, de exemplu, au apărut în fața instanței trei germani din unitățile spe­ciale naziste și un colaborator sovietic. În total, în cele patru procese publice din 1943, au fost judecați 43 de germani, din­tre care 12 au fost condamnați la moarte. La intervenția aliaților occidentali, proce­sele publice au fost suspendate în 1944, iar printr-un decret din mai 1944 s-a stabilit înlocuirea execuțiilor publice prin spânzurare cu împușcarea în secret.

 

Represiune și retribuție

 

După război, a crescut numărul acțiunilor în instanță împotriva criminalilor de răz­boi, iar limbajul juridic sovietic a fost aco­modat întrucâtva cu cel occidental, pro­cesele mergând pe tipuri de acuzații simi­lare cu cele din cealaltă parte a con­ti­nentului european (conspirație pentru de­clanșarea războiului de agresiune, crime împotriva civililor și a prizonierilor de răz­boi, premeditarea și organizarea acțiunilor criminale de către toate structurile sta­tului nazist, distrugerea de proprietăți etc.). Și tragedia evreilor a căpătat mai mul­tă atenție, Procesul de la Nürnberg con­tând în schimbarea de perspectivă. Procesele publice postbelice au fost pri­mele foruri prin intermediul cărora infor­mații despre Holocaust (despre deportări, ghetouri, lagăre de concentrare și execuții în masă) au fost scoase la iveală și trans­mise publicului din Uniunea Sovietică, in­tegrate fiind în povestea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei“. Ținând cont de faptul că bună parte din crimele împotriva civililor i-au avut ca țintă pe evrei, luarea în considerare a acestora a furnizat acu­zatorilor mai mult spațiu de manevră pen­tru a atrage condamnarea germanilor și aliaților lor judecați pe teritoriul sovietic. Pe lângă număr, a crescut și rangul celor judecați. Spre deosebire de Procesul de la Nürnberg, Wehrmachtul, administrația ci­vilă, poliția, forțele din spatele frontului au fost vizate de acuzații similare celor aduse „instituțiilor criminale naziste“ (după taxonomia de la Nürnberg) precum SS și SD. Partea slabă au fost probatoriile privind responsabilitățile individuale, fi­ind utilizate adesea doar dovezi circum­stan­țiale. Apartenența la o instituție sau organizație implicată în crime atrăgea responsabilitatea implicită (spre deosebire de procesele din Occident, unde era ne­voie de probe temeinice pentru dovedirea culpei individuale). Drepturile celor anche­tați (la apărare corectă, la pedeapsă pro­porțională cu fapta comisă, la recurs etc.) au fost afectate în continuare. În cazul militarilor, statutul de „prizonier de răz­boi“, cu protecția adusă de legislația internațională, a fost anulat în cazul tu­turor celor acuzați de crime de război. To­tuși, spre deosebire de procesele-spec­ta­col, nu au fost utilizate în general probe fabricate. Mulți dintre acuzați și-au re­cu­noscut vinovăția în fața Curții - și nu știm câți au făcut-o voluntar și câți forțați de metodele de anchetă. Regimul sovietic a făcut mare publicitate în jurul proceselor, insistând pe voința de a-i pedepsi pe cei implicați în atrocități, independent de efor­tul justițiar al Occidentului. Primul val de procese publice, din 1945-1946, a primit mai mare atenție decât cel de-al doilea, din 1947.

 

Conform unei statistici, între 1943-1953, mai mult de 320.000 de cetățeni sovietici au fost arestați pentru colaborare cu tru­pe­le de ocupație. Procesele împotriva cola­bo­ratorilor au continuat până în anii ’80, dar o imagine generală asupra lor este în­că dificil de făcut, întrucât o bună parte din dosare au fost inaccesibile cerce­tă­to­ri­lor sau pur și simplu nu au fost cercetate.

 

Decretul din 1943 stabilea o distincție între forme agravante de colaborare (spio­najul, trădarea, participarea la atrocități etc.), pentru care pedeapsa era moartea, și complicitatea cu ocupanții, prin care era asistată activitatea criminală, pedep­sită cu muncă silnică (de obicei, prin ex­pedierea în Siberia). Cei mai mulți din a do­ua categorie erau deja eliberați la 10 ani de la război. Decretul din 17 septembrie 1955 privind „Amnistia cetățenilor so­vie­tici care au colaborat cu ocupanții în tim­pul războiului pentru apărarea patriei, 1941-1945“ stabilea amnistierea celor care au colaborat cu forțele de ocupație, dar nu și a acelora condamnați pentru „uci­derea și torturarea cetățenilor sovietici“. Ideea decretului era de a-i ține în închi­soare doar pe criminalii de război pro­priu-ziși, doar că, și de data aceasta, for­mu­lările legale erau vagi, decizia fiind la latitudinea decidenților din partid, sis­te­mul judiciar și poliția politică. În 1955, a fost transferat în România un ultim lot de militari români deținuți în URSS, con­dam­nați pe baza decretului din 1943 pentru crime de război. În intervalul cât a durat semidezghețul din timpul lui N. Hrușciov, au fost eliberați și criminali de război, ca urmare a unor decizii deseori haotice.

 

În timpul războiului, Uniunea Sovietică a fost statul care a dezvăluit cele mai multe in­formații despre masacrarea evreilor. Re­latări despre Holocaust au continuat să apară pe teritoriul sovietic și după război, în presă și alte publicații, în intervalul 1945-1948, dar cu o frecvență din ce în ce mai redusă, până când s-a produs, în 1948, o schimbare radicală de atitudine. Re­gimul stalinist a cunoscut o turnură an­tisemită soldată cu epurări pe criterii et­nice în partid și organizațiile de masă, cu arestări în rândurile organizațiilor evre­iești și procese înscenate împotriva lideri­lor evrei. Au fost declanșate campanii propagandistice și anchete împotriva „sio­niștilor“, „cosmopoliților“ și „națio­na­liș­tilor“ evrei, împotriva altor categorii in­ventate pentru bestiarul comunist (punc­tul culminant fiind denunțarea „complo­tului medicilor evrei“).

 

Atitudinea sovietică față de Holocaust, an­tisemitism și problema criminalilor de răz­boi a fost determinată de grila de lectură ideologică. Conform doctrinei comuniste, fascismul era o expresie extremă a capi­ta­lismului, iar antisemitismul, nimic altceva de­cât o formă de diversiune pentru distra­gerea atenției de la problemele reale ale oamenilor. Cum la baza istoriei omenirii au stat, conform lui Marx și discipolilor săi, împărțirea pe clase și lupta de clasă, importanța împărțirii pe rase din ideologia nazistă era ignorată. Comunismul nu a înțeles rolul constitutiv al antisemitismului în imaginarul nazist și nici proiectul ge­nocidar care îi viza pe evrei. În discursul comunist, victimele nazismului erau „uni­versalizate“, evreii apărând ca o categorie între altele de victime; aceasta când nu erau ignorați cu totul. Ideologii comuniști reduceau viața politică internațională la confruntarea dintre comunism și fascism. Ce era diferit de comunism sau i se opu­nea putea fi denunțat ca o formă de fas­cism. Așa s-a ajuns ca inclusiv partide de­mocratice sau formațiuni evreiești să fie catalogate drept „fasciste“. Și tot ca re­zul­tat al binomului simplificator, comuniștii au fost descriși, în discursul oficial so­vie­tic și din restul blocului comunist, ca vic­time principale ale fascismului. Or, vic­timele au fost „naționalizate“ de fiecare din­tre statele devenite comuniste. În URSS, povestea Holocaustului a fost dizol­vată în metanarațiunea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei“, deși germanii și aliații au omorât mai mulți civili evrei decât civili ruși în Uniunea Sovietică. Ge­no­cidul evreilor a devenit tabu, victimele evreiești din timpul războiului fiind ra­re­ori menționate în abordările oficiale. Iar lucrările care au atins subiectul au dis­torsionat faptele și cifrele. 

TAGS : Procesul de la Nürnberg sovietici hitler criminali razboi marea britanie Churchill razboi rece Uniunea So­vietică moscova Vîșinski
Recomandari
Comentarii
Imreh Istvan 2017-07-11
O intrebare. De ce SS-istul Werner von Braun, de numele si activitatea caruia se leaga moartea in conditii extraordinar de crunte la Pennemunde (uzina subterana de rachete V1 si V2) a zeci de mii de prizonieri, nu a fost nici macar propus pentru a fi condamnat la Nurnberg.Ce coincidenta, unul cu numele de Werner von Braun a fost primul director de la NASA. Cu regret altceva nu am ce comenta.
Cristian Amarie 2017-07-17
Generalul Hans Kammler e responsabil de munca prizonierilor, nu Von Braun. Iar intratul in SS a fost la presiunea lui Himmler.
CHARLIE 2017-07-14
D-le Istvan! Citeste undeva despre OPERATION PAPERCLIP prin care SUA a adus o multime de savanti grmani-nazisti care au lucrat rachete in Germania. URSS a facut acelas lucru si au inhatat si ei savanti nazisti pe unde i-au gasit. Razboiul rece incepuse si crimele naziste nu erau un subiect prea important.
Total 3 comments.
2801
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.