Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Despre oameni și case sau vârstele imperfecte ale Inocenței
Florin Oprescu - - - -
2017-07-11
Cultura
2

Ceea ce dă consistență romanului Inocenţii al Ioanei Pârvulescu nu este doar labirintul mnemonic așternut ca un covor persan în fața noastră, ci și imensul nor atomic al istoriei amenințătoare, ca o ploaie acidă și corozivă.

Ads by google

 

Efectul lecturii romanului Inocenții este ar­ticularea în jurul nostru a unui halou fotografic, o succesiune de imagini vii în for­mă inelar-centripetă, care îți dau stra­nia senzație de autenticitate a prezentului, cu toate că nu (sau nu doar!) despre el es­te vorba în povestea Ioanei Pârvulescu.

 

Inocenții nu este nici un roman des­pre copilăria trecută, scoasă din lada cu amintiri, din pliurile memoriei noastre afective și resuscitată de abila pană a prozatoarei, de abilitatea ei de a însufleți corpusuri inerte. Nu este nici măcar nostalgica trăire a maturității în func­ție de calibrările și presetările inocen­tei Copilării, într-un burg uitat și dispărut (sau nu!?), la picioarele vreunui munte vră­jit (sau nu!?), zgârie-norul „din New Yorkul nostru plin de aventură“, pe o stra­dă paradisiacă, într-o casă vie, de un­de nici gând să mai poți pleca nestig­ma­ti­zat. Vrăjirea imagistică în halouri pe care ne-o propune Ioana Pârvulescu în Ino­cenții are legătură cu sensul dintotdeauna al poveștii, acela de a preface prezentul lecturii într-un timp fără timp, într-un loc fără loc, într-o lume fără lume. Aspa­ția­litatea și atemporalitatea sunt câteva dintre efectele vrăjitoriei acestei povești fermecate și fermecătoare, care ne amin­tește că se succed în noi timpuri și spații ca­re, dacă sunt privite cu o anumită pri­cepere sau nepricepere, de ce nu, pot să ne argumenteze efectul literaturii și, ast­fel, nobila sa utilitate.

 

„Lumea strâmbă“, în care „cei mai mulți dintre oameni rămân prizonieri“ poate fi îndreptată aici doar prin SIL, adică prin „Societatea [de] Îndreptat Lumea“, deci prin eforturile perseverente ale pro­za­toa­rei, care dă sens, articulând, vrăjind și dez­vrăjind imaginile, brusc devenite vizi­bile, accesibile, plauzibile. Imaginile au funcția curativă de a reveni la poveste ca la o re­găsire și o găsire permanentă a Si­ne­lui di­si­pat altfel în prezentul prea plin de efecte pre­vizibile, caustice, amenin­ță­toa­re.

 

Acesta este unul dintre secretele autoarei Inocenților, nu doar „Secretul An­ti­ca­ru­lui“, din capitolul omonim, poate unul din­tre tâlcurile romanului regăsindu-se chiar în această misterioasă parte. Vraja le­gării scriitorului „de carte“ și a cărții „de cititori“ are ceva din funcția magică a scri­sului de a crea o lume alternativă, de a oferi o soluție la vidul imaginilor moarte ca­re ne contaminează. Imaginea este ase­mă­nătoare cu cea a caselor de pe strada „Sfântu Ioan“, după cum ne zice Me­mo­ria, sau Maiakovski, după cum o con­tra­zice Istoria. De altfel, aceasta este una din­tre luptele câștigate mereu de memoria în­suflețită, care ne face astfel martori ai întâmplărilor, ochi discreți ai casei de pe strada „Sfântu Ioan“. Este o casă care „adu­nase istorie“, adică „povești de via­ță și de moarte“, istorii personale care dau consistență zidurilor care se umplu ast­fel de trăit. În felul acesta, istoria mică învinge istoria mare, care până acum „nu menaja pe nimeni“, venind „neinvitată la masă“, năvălind peste oameni precum apele învolburate și înspăimântătoare ale râului de pe Valea Hornului. Istoria mică devine dominantă și atemporală, po­veș­ti­le-istorii fiind esența dăinuirii, armele ne­vă­zute al ființei în fața timpului, podul ima­ginar al inocenței peste istoria rămasă deseori perplexă de învolburarea pură a vieții.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-oprasdasdsaea.jpg />

Ioana Pârvulescu - Inocenții (Editura Humanitas, 2016, 348 pp.)

Casa narativă care circumscrie universul inocenței mi-a amintit cumva de casele lui Egon Schie­le, cunoscut din păcate prea puțin ca peisagist și mai mult ca portretist. Sunt casele animate care apar și dispar din tablou în funcție de unghiul pri­virii, amestecate, eclectice, cu caturi dezordonate, cu ferestre și pereți strâmbi, dar care zâmbesc într-un anumit fel, nos­talgic, familiar, familial, cu o anumită con­vivialitate secretă, doar de inocenți înțe­leasă. Mi-au mai amintit și de casa mu­zicală a Unchiului din filmul lui Jacques Tati, în care labirintul arhitectural cere curiozitatea și, mai ales, inocența copiilor pentru a fi pătruns. El se relevă finalmente ca un labirint al vârstelor, care, odată re­zolvat, promite trăirea lor simultană. Este o casă semiotică, atât de vie pe cât sunt de vii oamenii care o locuiesc, o casă cu „memorie și conștiință“, care te leagă și te scoate din vârtejul halucinant al tim­pu­lui.

 

Romanul este astfel unul al tra­seurilor inocenților principali, Di­na, Doru, Matei și Ana, ală­turi de ceilalți inocenți, din plan secund, Cici, Mari, Ică, Li­vi „și încă vreo câțiva copii“, în Pa­radisul sensurilor Copilăriei: în casa însu­fle­țită, în universul bibliotecarului, pe stra­da Maiakovsky, pe Tâmpa vrăjită, în Bu­cegi, la ARO, pe Valea Hornului, la mare etc. Universul copilăriei are și coor­do­na­tele unei lumi reale, în care se amestecă Bio­grafia, ca semn al trecutului unei vâr­ste, cu Istoria, ca stigmat al timpului do­mi­nator. Așadar, ceea ce dă consistență romanului nu este doar labirintul mne­mo­nic așternut ca un covor persan în fața noas­tră, ci și imensul nor atomic al isto­riei amenințătoare, ca o ploaie acidă și co­ro­zivă.

 

Prin aceste trasee întortocheate printre oa­meni și case, redescoperim ca într-un puzzle prezentul nostru, ascuns în ges­tu­rile mărunte, în iubirile candide, în prie­teniile fericite, printre lucruri și animale sincere, joaca vârstei inocente, jocurile adulților, cărți și hărți, cutii cu secrete, po­vești despre ființe, locuri și obiecte. Efectul lecturii este articularea treptată a celui de-al cincilea inocent sau, cel puțin, al educării ochiului cititorului, „mon sem­blable, mon frère“, adică acel mon ino­cent, ascuns și el printre cuvinte, printre obiectele domestice sau în pereții casei, precum iluzorii cocoșei de aur. Fața de atunci a Anei, una dintre proiecțiile nara­tive ale autoarei noastre, devine treptat fața cititorului în casa lecturii, „ca luna plină, ochi rotunzi, negri, și mă țineam după ei fără să pricep nimic“.

 

Pactul inocenței, în cazul roma­nului Ioanei Pârvulescu, este un mult mai complex pact al înțelegerii prezentului în funcție de o vârstă ascunsă în noi. Este un pact al re-vrăjirii, dar de un Oz care își dublează bogata experiență a copilăriei cu abila țesere a poveștii ca o borgesiană grădină a istoriilor inocente care se bi­furcă într-un labirint care se reformează me­reu, deci este fără putință de dezlegare. Imunitatea copiilor, atât în fața unor formule magice, precum „Abracadabra!“ sau „Sesam, deschide-te!“, cât și în fața crizelor adulților, mai ales atunci când acestea țin de dragoste, spre exemplu, ames­tecând în ele moartea, politica sau ba­nii, este o altă sursă a inocenței. Admirația copiilor față de Gyuri, fratele mamei-mari și al lui Tanti, care amintea de figura și spiritul anticarului, se adeverește ca o încercare de înțelegere a inocenței. Astfel, „copiii, cu totul imuni la vrajă și la for­mulele magice de tip dragoste, sunt atât de fericiți, chiar dacă, aș spune eu, încă neterminați“. Inocența este de fapt vârsta fără timp a celor „fericiți și neterminați“, adică într-o mișcare sufletească perpetuă, o predispoziție permanentă la perple­xi­ta­tea sensurilor: totul îi miră, totul îi per­plexează și îi înfiorează ca la un etern în­ceput.

 

Fiorul în fața unor sensuri neprevăzute, ieșite în calea copiilor precum bestiarul ani­malier de pe Tâmpa, Bucegi sau Valea Hor­nului, vine ca o semnificație subtilă a întrepătrunderii lumilor, a bifurcării halo­urilor. Istoria vârtejurilor Dunării din „po­vestea lui tata“ și a strategiei de salvare este o profundă alegorie a vieții. A te lăsa în voia puterii nețărmurite a vârtejului pâ­nă la fund, adică până acolo unde poți ieși cu ușurință, vârtejul nemaiavând sufi­ci­entă putere, iată miza vieții și rostul ultim al apelului permanent la inocența salva­toa­re. Memoria inocenței și, implicit, retră­i­rea ei concomitentă cu orice vârstă pre­su­pun ca „în apele dezlănțuite ale vieții, să nu dau din mâini inutil, să mă las dusă de vârtej la fund și-apoi să fac mișcarea laterală care să mă scoată din cercul nefast“.

 

Casa veselă sau în doliu, intrată „plină de de­fecte în familie“, oameni prinși sau des­prinși în/din vâltoarea timpurilor, povești cu mirări simple, dar nu naive și cu călătorii centrifuge, copilării pline de sens desprinse dintr-o vârstă interioară exu­be­rantă, iată ingredientele care compun po­țiu­nea narativă a Ioanei Pârvulescu. Po­ves­tea ei este precum casa de pe strada Para­di­sului copilăriei, adică „mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cu­sur, fără margini și fără moarte“

TAGS : Ioana Pârvulescu Inocenții Editura Humanitas copilarie brasov maiakovski
Mai multe din Cultura
Comentarii
Cititor 2017-07-11
Au dreptate aia cu boierii mintii : dupa 25 de ani spatiul public romanesc a ramas imatur intelectual, aceleasi fixatii, zero idei, stilul urlator, aceeasi oameni.....Plesu si ai lui au ucis cultura romana cu ura lor de stiinte, de idei, am ramas in minoratul gazetaresc, bla-bla-uri si politichie de duzina fara idei
Miciurin 2017-07-20
@Cititor esti un idiot!
Total 2 comments.
3421
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.