Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Interviu : MIRCEA MIHĂIEȘ: România, între daddy Dragnea și baby Grindeanu
Interviu realizat de Ramona Ursu
2017-06-27
Interviu
2

Domnule Mihăieș, cum arată România de acum față de cea la care visați la Revoluție?

 

Nu știu dacă la Revoluție visam cu adevărat la ceva. Nu aveam, cum se spune acum, un „proiect de țară“. Totul era fluid, trăiam de la o clipă la alta, de la un eveniment la altul. Singurul lucru limpede era că șleahta vinovată de dezastrul țării trebuia să plece. Activiștii, securiștii, jurnaliștii aserviți, directorii incompetenți și abuzivi nu-și mai aveau locul în lumea pe care-o voiam. Erau, așadar, idei practice, concrete, și nu un program politic, fie el și sumar articulat. Nimeni nu se putea lăuda atunci cu experiența de manipulator, de organizator al „cadrelor“, de însetat de putere a lui Ion Iliescu. El, da, avea o agendă clară: să salveze ceea ce putea fi salvat din nomenklatură și să perpetueze sistemul incompetenței și-al prostiei — singurul în care oameni de teapa lui se puteau impune. I-a reușit întru totul. Nouă, mai deloc.

 

După aproape trei decenii, suntem tot în stradă, tot împotriva unui regim politic ticălos. Cum credeți că am ajuns aici?

Formal, există diferențe notabile între momentul 1990 și momentul 2017. Clica iliesciană era, ca să zic așa, „auto-emanată“. Acum, ne aflăm în fața unei puteri care, în aparență, e rezultatul unui proces electoral normal. Dacă ne gândim o clipă, constatăm însă că e vorba de două lovituri de stat, înfăptuite cu mijloace diferite. În 1990, Iliescu s-a folosit de televiziune, armată, Securitate, de drojdia Partidului Comunist și de prostia aflată din abundență prin orașele și satele țării. Astăzi, tot despre fraudă e vorba. Una mai întristătoare chiar: deși oamenii au votat fără să li se trunchieze opțiunile, ei aveau înrădăcinată în creier preferința pentru întreaga istorie de malversațiuni, abuzuri, minciuni, comploturi, trădări și furturi. Dacă la baza acestui proces s-au aflat „pălmașii“ bolșevismului născut din resentiment și incompetență, la vârf, adică în actualitate, trăim, în 2017, în consecuția loviturii de stat din 2012. Operația a fost pusă în practică de două produse de lux ale mentalității comunistoide: Victor Ponta și Crin Antonescu. Profilul respingător al celui dintâi e accesibil oricui. Nu va întârzia, sper, clipa când vom avea și o biografie neromanțată a celui de-al doilea. M-aș bucura s-o scrie chiar el, dacă tot a șters putina după ce și-a îndeplinit cu vârf și-ndesat misiunea de a pava drumul pentru pletora de ticăloși, incompetenți, primitivi, analfabeți care au devenit stăpânii țării și ai noștri.

 

Aș zice, așadar, cu cinism, că a fost un drum ascendent - dacă destinația n-ar fi fundul de prăpastie. În 1990, românii nu știau că fac, prin opțiunea lor neocomunistă, un enorm rău țării și lor înșile. Astăzi știu și, după toate aparențele, le place. Unii ar spune că e masochism. Eu constat doar că e vorba de triumful ignoranței și al resentimentului. Un triumf care, din păcate, va dura multă vreme de acum înainte.

 

Românii au dat dovadă, în ultimii ani, de un atașament puternic față de lupta anticorupție, față de respectarea statului de drept. Cele mai ample proteste, inclusiv cele din 2017, au pornit tocmai din dorința de a apăra justiția. Totuși, cum credeți că am ajuns să ne conducă țara, din parlament, un infractor dovedit, Liviu Dragnea, și un inculpat, Călin Popescu Tăriceanu?

Acești doi indivizi sunt, și ei, produsul unui sistem. Dincolo de identitatea lor personală, sunt exponenții multor indivizi asemănători lor. Sunt partea vizibilă, vocală și înspăimântată a mii de inși care trăiesc cu frica de închisoare. Pozițiile lor conducătoare se datoresc și promisiunilor pe care le-au făcut cadrelor de partid că-i vor scăpa de problemele cu justiția. Felul în care au acționat până în momentul de față e și ineficace, și prostesc („noaptea, ca hoții“). De ce n-au reușit, totuși, într-o jumătate de an de guvernare, să dea legile cerute de infractori e greu de înțeles, deși albirea acestora era un mandat imperativ impus coaliției PSD–ALDE. În 2012, au dovedit că sunt maeștri în executarea fără ezitare și fără greșeală a unei lovituri de stat. Cred că la nivel de guvern au intervenit anumite ezitări născute din spaima că s-ar putea ca, la un moment dat, să plătească pentru măsurile vădit antidemocratice și pentru aservirea țării intereselor unei bande de gangsteri politici. Ceea ce s-a petrecut în aceste zile, când Grindeanu a refuzat să plece din fotoliul prim-ministerial, pare să susțină o astfel de idee.

 

Cum vedeți evoluția lui Traian Băsescu? Era, în timpul mandatelor de președinte, cel care garanta statul de drept. În ultimii doi ani, pare să se fi aruncat direct în barca penalilor. Ce credeți că s-a întâmplat cu el?

Traian Băsescu a fost întotdeauna un om politic imprevizibil. De la încetarea mandatelor sale, asistăm la o, ca să spun așa, „accentuare a imprevizibilității“. Tot ce pot spera e că la un moment dat voi descifra semnificația „desenului din covor“.

 

Protestele din acest an, care doar în București au strâns 300.000 de oameni, într-o seară, în Piața Victoriei, sunt fără precedent. Niciodată, nici măcar împotriva cuplului de dictatori Nicolae și Elena Ceaușescu, nu s-au ridicat atât de mulți români. Ceva s-a schimbat puternic la nivelul societății. Despre ce credeți că este vorba?

Spectacolul străzii, în luna februarie a acestui an, a fost cu adevărat uluitor. Deși, în aparență, rezultatele protestelor au fost modeste, consecințele se simt acum, când s-a ajuns la incredibilul conflict dintre Sorin Grindeanu și Dragnea. Finalmente, a învins sistemul de partid. Dar e o victorie à la Pirus, care a dus PSD în anticamera dezastrului. Unda de șoc se va resimți din plin în toamnă, de prin octombrie-noiembrie încolo.

 

Dragnea și Tăriceanu au probleme atât de multe și de mari, încât nu le pot aborda decât prin intervenții de mână forte. Ei vor merge cu abuzurile, intimidările și ilegalitățile până la capăt, indiferent de ce se va întâmpla cu propriile partide și chiar cu țara. Faptul că oameni care în urmă cu trei-patru luni au ieșit în stradă pentru a-l alunga pe Grindeanu, iar astăzi au trecut de partea lui, sluțind lozincile pe ici, pe colo arată deruta înspăimântătoare în care se află societatea românească. Confruntarea pe viață și pe moarte între daddy Dragnea și baby Grindeanu n-a avut de-a face, absolut deloc, nici cu o mișcare în favoarea democrației și nici cu un demers în numele valorilor europene. Nu am acces la informații de culise, dar simt că PSD a intrat în faza „scapă cine poate“. Iresponsabilitatea politică și morală, promisiunile deșănțate, lipsa de viziune realistă au împins partidul în ridicol.

 

Se vorbește tot mai mult despre două Românii. Una evoluată, independentă, cu privirea spre Vest. Cea de-a doua, dependentă de stat, care a rămas subjugată unei clase politice corupte, cu „ambiții“ dictatoriale. Mai pot fi unite cele două Românii, dacă ele există, și cum?

Această diviziune nu e doar o speculație a presei. Ea a fost confirmată de către însuși Sorin Grindeanu. El a vorbit, cu subiect și predicat, despre existența unei „partide ruse“ profund nemulțumită de activitatea lui. Ceea ce înseamnă că, la nivelul elitelor politice, calea pro-Occident a României nu se bucură de unanimitate. Pentru mulți actori politici, Uniunea Europeană nu e nici măcar o opțiune între altele. Interesele lor sunt legate de zone geografice unde democrația e o chestiune opțională, iar autoritarismul un mod de existență de la sine înțeles.

 

Nu văd cum s-ar putea pune punct dihotomiei menționate. Ea nu cuprinde doar duetul avansați/înapoiați, ci multe altele, subsumate categoriei mai largi fraieri/șmecheri. Avem o vastă tradiție a furtișagului și a lenii. La noi, cuvintele lui Kennedy, „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă ce poți tu face pentru ea“, ar fi luate, în cel mai bun caz, în zeflemea, dacă nu cumva ar fi interzise. Țara are toate obligațiile față de tine, tu n-ai niciuna. Ți se cuvine totul: subvenții, ajutoare, facilități, reduceri și ștergeri de datorii. Cu o astfel de mentalitate nu construiești nimic bun. Construiești, în cel mai bun caz, un sistem mafiotic, un tărâm al fărădelegii și abuzului. Cam pe aici ne aflăm și în anul de grație 2017.

 

Cu o clasă politică aflată la putere care ne-a obișnuit cu atacuri aproape zilnice la statul de drept, cu o „armată“ de baroni locali penali, cu jafuri publice de sute de milioane de euro demascate în ultimii ani, ceva pare să nu fi învățat, la nivel de țară, în trei decenii de democrație? Ce ne-a scăpat, unde am rămas în urmă?

Noi n-am rămas în urmă, suntem mereu înainte! Evident, democrația se învață. Dar mai presus de asta, există un instinct al democrației. Așa se explică eșecul dramatic al „Primăverii arabe“, care ne-a demonstrat că apetența pentru „egalitate, libertate, fraternitate“ nu e distribuită uniform pe planetă. Unele popoare și populații sunt mai înclinate spre democrație, altele mai puțin. Situația devine dramatică atunci când o clasă politică, în întregul ei, decide să adopte abuzul, înșelătoria, criminalitatea drept forme de existență cotidiană. Cu instituții fantomatice, cu un sentiment al dreptății deficitar, cu o tradiție nu tocmai nobilă a „cumetriei“ și cu o lejeritate ieșită din comun când e vorba de furtișag, e greu să te lupți cu perfecțiunea dobândită în secole de exersare a abuzului și jafului. Ați observat virulența protestelor față de orice constrângere? La prima vedere, s-ar spune că avem un înnăscut simț al libertății. În realitate, e vorba de o infirmitate. Iar atunci când coerciția e provocată din afară, de „străini“, e jale: de ce să ne învețe „ăia“? Ce, noi suntem mai proști? Să ne lase în pace cu ifosele lor!

 

De unde credeți că vine, și chiar pare să prindă în rândul unei anumite părți a populației, un naționalism speculat la maximum de PSD, dar nu numai? Nimic pare să nu mai fie în regulă în țară, dacă nu „suntem mândri că suntem români“. Care credeți că e scopul politicienilor folosind un astfel de discurs? Nu ascunde asta un plan de izolare a țării?

N-am nimic împotriva sentimentelor naționale. Nu văd nimic rău — dimpotrivă — în a-ți iubi țara. Ca și iubirea de părinți, ea trebuie însă rostită în sotto-voce. Ține de intimitatea individului, nu de partea lui exhibiționistă. Mai trist e că „mândriile“ de acest fel au devenit marfă politică de cea mai joasă speță. Cei care-și clamează cu glas tunător patriotismul sunt, fără excepție, demagogi, profitori și escroci. Patriotismul este, pentru ei, un instrument de eliminare a adversarilor, de parvenire socială și politică, de exersare a urii, de dominare cu orice preț. Spre deosebire de alte forme de autopromovare, cea prin patriotism nu cere nici competență, nici efort, nici dovezi. Sunt suficienți plămânii puternici și o nerușinare mai mare decât țara. La greu, cei care dispar primii, fugind ca potârnichile, sunt tocmai acești exaltați ai iubirii de neam. N-ai să-i găsești niciodată în primele rânduri la război, n-ai să-i auzi protestând împotriva împilării și nedreptăților, oricât ar fi ele de strigătoare la cer. Ei sunt patrioți și gata. N-au opinii politice (în afară, firește, de „țară“), dar votează și sprijină întotdeauna forțele retrograde și distructive. De unde se poate deduce că ei iubesc o abstracțiune plasată undeva în trecut (care e întotdeauna „măreț“), în lateral (sunt indiferenți la provocările modernizării, atunci când nu sunt adversari feroci ai acesteia) și în adâncime — în „suflețelul“ sensibil al unor brute.

 

Acest fel dubios de patriotism face ravagii. Promotorii lui nu sunt conștienți — sau nu le pasă — de răul pe care-l fac prin îngustimea de minte. În ultimii ani, a renăscut, ca o pasăre Phoenix oloagă, o pletoră de „istorici“ ce au misiunea să dovedească excepționalismul românesc. Mint de îngheață apele, măsluiesc documente și probe, propun o istorie edulcorată, în râsul și disprețul adevăraților profesioniști. Suferinzi de o grandoare — cum să-i spun? — retrospectivă, nu acceptăm că trecutul nu diferă prea mult de prezent. Trecutul „glorios“ e aidoma prezentului pe care aceiași specialiști întru cădelnițare naționalistă îl exultă, deși e plin de poltroni și curviștine politice, doldora de escroci și nătângi, mustind de venalitate și ticăloșie.

 

Apropo de izolare, se vorbește tot mai mult în spațiul public despre intenția actualei clase politice de a scoate România din UE. Credeți că este posibil un astfel de plan și ce ar însemna asta pentru noi?

Că există astfel de intenții și chiar planuri e dincolo de orice dubiu. Legislația și cutumele Uniunii Europene sunt resimțite de mulți politicieni și oameni de afaceri, ba chiar și de unii intelectuali, drept călușe care-i împiedică să respire natural. Un paradox ce merită studiat e acela că forțele antieuropene se află mai ales la stânga eșichierului politic. Adică printre cei care sunt, prin definiție, „progresiști“. În cazul intelectualilor, lucrurile se înfățișează de-a dreptul grotesc. Criticii proiectului european sunt, în fapt, agenți reali sau involuntari ai eternei dependențe mentale de comunism și sovietism. Atunci când depășește bariera sindicalismului, stânga se metamorfozează într-un animal feroce care detestă libertatea, valoarea, meritocrația, elitele și „odiosul capital“. Nu le doresc acestora decât să trăiască în lumea pe care-o visează. Dar să nu ne-o impună și nouă. Își pot împlini visele (și cruța eforturile) emigrând frumușel în Coreea de Nord. Sau chiar în Rusia.

 

Ați fost pe lista „fasciștilor“ lui Victor Ponta, alături de Horia-Roman Patapievici. Nu a fost nici primul, nici ultimul atac al politicienilor la adresa intelectualilor. Nu mai departe de luna martie a acestui an, Gabriel Liiceanu ajungea pe „lista neagră“ a lui Liviu Dragnea. „Moarte intelectualilor!“ pare a fi ceva de care țara pare să nu mai scape. Cât simțiți că valorează cuvântul intelectualilor în România de acum și de ce se tem politicienii? De unde izvorăște această ură a lor?

Înaintea lui Ponta, un alt șef de partid, tot roșu, mă învinuia că folosesc „cuvinte fascistoide“. Despre Geoană e vorba. Atunci, prin 2006, a cerut să fiu dat afară de la ICR și să fiu „izolat“ (nu știu dacă se referea la un lagăr, la închisoare, exil sau doar la domiciliul forțat!). N-am aflat nici până în ziua de azi care sunt cuvintele „fascistoide“ întrebuințate de mine și ce dicționare folosesc pesedeii. Am descoperit însă că există o linie directă ce-i leagă pe toți cei care ajung în fruntea PSD. Sunt oameni crescuți în cultul conspirațiilor și al „cetății asediate“. În drumul spre putere, trăiesc în frenezia intrigăraielor de partid. După ce s-au aburcat în șa, îi apucă angoasa că vor deveni victimele inevitabilelor comploturi. Ei nu sunt niciodată liberi.

 

În plus, habar n-au despre ce vorbesc. Fascismul este doar una dintre patologiile stângii (așa cum e și nazismul). Nefiind de stânga, n-am cum să ader nici la corporatismul de stat, la cultul liderului, la naționalismul deșănțat pe baza căruia au ajuns la putere (ironia ironiilor: i-au crucificat pe Soros și pe unguri, iar astăzi soarta PSD depinde de UDMR!), nici la obsesia de a căuta țapi ispășitori pentru vasta lor incompetență, ori la gogorița „securității naționale“, nici la credința stupidă că propaganda rezolvă toate problemele, nici la disprețul față de intelectuali, nici la cinismul și corupția care au devenit, sub ei, endemice; nici la frica față de diversitate și nici la populismul nerușinat cu care-și flatează votanții. Fascismul e doar denumirea conjuncturală a socialismului ajuns în faza de putrefacție. Ei, nu eu, au obsesia „partidului de mase“, conduse când prin răspândirea fricii, când prin haosul promisiunilor deșănțate.

 

Și Geoană, și Ponta se descriu, de fapt, pe sine. Așa se întâmplă când viața de partid nu le mai îngăduie răgazul să pună mâna pe-o carte. Ar fi aflat că fascismul e „de dreapta“ doar în fantasmele sângeroase ale lui Stalin. Măcelarul gruzin urmărea prin această etichetare să-și lichideze inamicii din partid care „deraiaseră“ de la linia stabilită de el. În rest, de la Mussolini la dictaturile din America de Sud (acestea din urmă și cu o accentuată nuanță militaristă) și până la Ceaușescu, fascismul e o monstruoasă expresie a dorinței de exterminare a diferitului, a celuilalt, o expresie contondentă a ranchiunii și revanșismului de clasă conținut în toate doctrinele de stânga.

 

De unde, totuși, obsesia politicienilor din familia PSD pentru fasciști? Să nu uităm de discursurile lui Ion Iliescu, de după Revoluție. Pentru el, „golanii“ din Piața Universității erau „elemente fasciste“. Astfel de teorii au însă rădăcini mai vechi în istoria noastră.

Așa cum sugeram mai sus, e vorba de preluarea mecanică a unor definiții livrate de ideologii stângii. Incapabili de polemici de idei, recurg la etichetări. Pentru mințile nedotate pentru confruntare intelectuală, răspunsurile se găsesc în câteva pagini ale geniului mistificării numit Karl Marx. Dincolo de șfichiuirile lui încărcate de ură se întinde un vast teritoriu al abuzului, nerușinării și incompetenței. În această direcție, avem, într-adevăr, o tradiție consistentă. Și în interbelic, ca și astăzi, mintea înfierbântată ținea loc de rațiune, iar slugărnicia grețosă de competență și eficacitate socială.

 

Ca să încheiem cu lucruri mai plăcute: cum a pornit povestea romanului care v-a adus titlul de „Scriitorul anului“, în 2016, dar și, în mai 2017, Premiul Special la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor? De ce Ulysses? De ce James Joyce?

Inițial, a fost vorba mai degrabă de o „obligație de serviciu“. Ca profesor universitar, îmi consacru mare parte din timp studiind și scriind despre literatura anglo-saxonă. O exegeză a romanului lui Joyce a existat în mintea mea încă de pe la 18-19 ani. Am încercat să-l citesc și am constatat că nu înțeleg mare lucru. Cu trufia tâmpă a vârstei, nu acceptam că problema e la mine, nu la Joyce. Nu știam atunci că nu te poți apropia de o astfel de carte decât după ce ai dat multe ocoluri prin nenumărate alte cărți și culturi și după ce ai avut suficiente experiențe de viață pentru a nu fi copleșit de enorma vitalitate a acestei capodopere.

 

Inițial, voiam să scriu un text de 300-350 de pagini, în care să adun reflecțiile câtorva decenii de când predau studenților modernismul britanic. Planul era să ofer, pe trei niveluri, câteva chei de lectură, în funcție de pregătirea cititorilor: un nivel simplu, pentru „începători“, unul ceva mai complex, pentru „avansați“ și, în fine, unul pentru „inițiați“. După ce am scris câteva sute de pagini, mi-am dat seama că produsesem un text care, departe de a contribui la limpezirea sensurilor din Ulysses, era un detestabil exemplu de participare la corul celor care contribuie la „obscurizarea“ acestei creații magnifice. Așa încât am rescris totul. Apoi am rescris din nou, până am ajuns la formula actuală. Sper că este una, cât de cât, prietenoasă, în ciuda celor peste 1200 de pagini!

 

Romanul dumneavoastră are un succes uriaș. Anul trecut, de exemplu, când ați fost desemnat „Scriitorul anului“, ați concurat cu nume grele ale literaturii române. Să ne amintim doar de Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Ana Blandiana, Andrei Oişteanu, dar au mai fost și alții. Vă așteptați la o asemenea recunoaștere, cu ce credeți că v-ați cucerit cititorii, criticii?

 

Cum să mă aștept?! Nu e genul de carte pe care, în mod normal, s-o citească publicul larg. Nu aveam, când am scris-o, niciun fel de proiecție despre eventualul ei destin. Eram atât de copleșit de mormanul bibliografic, de propriile mele note de lectură, idei și intuiții, încât singura mea obsesie era să scap teafăr de sub construcția monstruoasă care mă împresura de pretudindeni. Au fost clipe îngrozitoare, când mi-am imaginat — și chiar am perceput fizic — ce trebuia să fi simțit și îndurat Ana lui Manole...

 

La ce lucrați acum? Ne pregătiți o altă carte despre o carte”, așa cum anunțați „Ulysses, 732. Romanul romanului” când încă lucrați la ea, sau cu ce urmează să ne bucurați?

N-am reușit să mă eliberez cu totul de complicata geografie joyceană. Am scris deja aproape 200 de pagini dintr-o posibilă „biografie ficțională” a personajului feminin al lui Ulysses, Molly Bloom. Încerc să aflu, pornind de la „viața și faptele” soției lui Leopold Bloom, cum arată și ce se petrece în mintea unei femei. Știu, e o misiune imposibilă. Dar dacă n-ar fi atât de greu, de ce-aș mai încerca?

 

Interviu realizat de RAMONA URSU

TAGS : mircea mihaies psd pnl liviu dragnea sorin grindeanu calin popescu tariceanu victor ponta premier crin antonescu ion iliescu revolutie proteste piata victoriei fascist gabriel liiceanu
Mai multe din Interviu
Comentarii
toma necredinciosu' 2017-07-12
Clasa politica nu poate sa fie mai grozava decit poporul alegator. O democratie solida are nevoie de un electorat educat , informat si dispus sa-si foloseasca facultatile critice. Asemenea electora nu prea exista nicaieri. La noi nici nu poate fi vorba de asa ceva.

Este interesant de observat ca, cam peste tot electoratul educat inclina spre stinga. La noi nu. Intelectualitatea noastra isi declara de cite ori are ocazia repulsia fata de ideile de stinga. Mihaies nu face exceptie. Pentru el, Marx este un mistificator incompetent si plin de ura. Sa intelegem ca, capitalismul de tip Manchester de la mijlocul sec. XIX era ok si ca analiza lui Marx a fost doar un pamflet plin de ura oarba? Sa intelegem ca fascismul/nazismul si stinga sint acelasi lucru? Or fi , dar numai in dimensiunea lor milenarista, iar atunci intelectualul roman ar trebui sa adauge in aceasi suflare si crestinismul. Da, dar intelectuaslul roman e de dreapta si crestin ortodox. Prin definitie. Chiar nu mai este nici un intelectual de stinga in spatiul carpato-dunarean. Spatiul asta trebuie sa fie guvernat de supranatural. Alta explicatie nu-i. Acum 27 de ani toata intelectualitea era membra PCR universitarii , dascalii, academicienii, uniunea scriitorilor, artistii plastici. Cine nu era membru punea si el umarul la faurirea comunismului prin turnatorie. Eu stiu intelectuali romani dati afara din partid si care cereau cu disperare reprimirea. Ei traiesc si sint astazi apologeti crestini si isi profeseaza crezurile de dreapta. Unul dintre apostolii intelectualitatii dimbovitene, Octavian Paler, a fost pina pe 22.Dec. in Comitetul Central al PCR.

Mai avem si intelectuali care au suportat greu tranzitia. HR Patapievici este un asemenea caz. Cel in care ne-am pus mari sperante, cel asteptat de V. Ierunca, acum da cu flit democratiei liberale cot la cot cu Traian Ungureanu. Si el il vede pe Soros vinovat de toate culpele posibile. Acelasi Patapievici scria chiar in 22 depre anii '30 ca despre o perioade de inoire morala si sociala( in Elogiul adus lui N. Djuvara la implinirea a 100 de ani).

Imi fac mari griji pentru intelectualitatea romaneasca. Mai bine zis mi-as dori una cuna intelectuali de dreapta, de stinga, cu intelectuali crestini dar si atei. In orice caz o intelectualitate cu facultati critice.

Dupa acest inteviu, pe Mihaies l-as baga la categoria intelectualitate tehnica. Adica, probabil mare savant in literatura dar fara facultati critice. Iar fara facultati critice nu esti poti fi un om valoros, poti fi cumsecade, dar nu si intelectual.
cristi 2017-06-30
mai lasati-o cu lovitura de stat din 2012 : un PDL mai putin corupt, un presedinte mai putin guraliv si un premier mai putin fudul si neindemanatic ca Mihai Razvan Ungureanu au contat si ele, ca era o perioada dificila in toata lumea, cu salarii taiate si altele
Total 2 comments.
18648
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.