Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Marile fami(g)lii. Mama SIPA şi tata DIPI (III)
Madalin Hodor - - - -
2017-06-20
Dosar
2
În arhiva CNSAS am identificat 64 de foşti ofiţeri care au lucrat la Securitate şi care au ajuns după 1990 la structurile iniţiale ale SIPA şi DIPI.

 

Există, după cum bine ştiţi, numeroase po­veşti clasice despre securiştii care, după de­cembrie 1989, au reuşit să pătrundă în ce­le mai diverse cotloane ale statului şi ca­re şi-au construit reţele mafiote atât de pu­ternice şi perene, încât am ajuns să ne în­trebăm până în zilele noastre cine con­duce de fapt ţara asta. Aceste istorii pot fi rezumate succint: au scăpat de Ceauşescu, au fost preluaţi de noua putere (unii afir­mă că de fapt au preluat-o ei pe dânsa), s-au organizat şi s-au pus pe treabă. Că doar cu asta se ocupau şi până atunci. Uşor de povestit, uşor de înţeles. Această or­ganizare, care nu a fost rezultatul vre­unui plan, să fim înţeleşi, ci al unei opor­tunităţi nesperate şi al geneticii, este ex­pli­caţia deplin acoperitoare pentru eşecul în­cercărilor de a ieşi din dezastrul lăsat în ur­mă de comunism la mai bine de 27 de ani de la căderea lui. Intrarea în Uniunea Eu­ropeană şi NATO, singurul noroc ve­ri­ta­bil al acestui popor în ultima sută de ani, i-a cernut „strategic“ pe aceşti recon­ver­tiţi ideologic în ritmul întrebării puse pe­rio­dic de aliaţii noştri: „Cât la sută mai sunt activi în servicii?“. Evident, ideea era să fie uşor mai puţini la fiecare eva­luare periodică a „parteneriatului“. Nu in­tru iarăşi în detalii istorice, dar de la or­ganizarea BND-ului vest-german încoace, americanii nu au mai fost vreodată dispuşi să creadă în utopia conversiei la de­mo­cra­ţie a foştilor slujitori ai unor regimuri cri­minale. Spre deosebire de noi, mai mi­los­tivi din fire.

 

Pe de altă parte, nu-i putem acuza de lip­să de „compasiune“, dacă ne aducem amin­te de vremurile în care reprezentanţii unui stat care, chipurile, aspira la de­mo­craţia nord-atlantică veneau la negocieri avându-l în fruntea SIE pe Mihai Caraman şi consilier pe Nicolae Doicaru. Apoi a ve­nit vremea când Păltânea (a.k.a. „Pe­tro­lis­tul SRI“) şi compania (cu un oarecare tâ­năr „geniu IT“ Sebastian Ghiţă pe post de băiat de mingi) umpleau de petrol (şi de ar­me, desigur, că ţigări aveau şi ei) Serbia aflată sub embargo ONU. Nu poţi spune că n-au avut răbdare şi n-au fost în­ţe­le­gă­tori cu micile noastre probleme de adap­tare.

 

Presiunile constante pentru reformarea in­telligence-lui românesc s-au pus însă, atunci când s-au pus, exclusiv pe SRI. Fi­resc, din moment ce el era privit drept moş­tenitorul „problemei“ şi partenerul vii­tor de drum. Chinuit şi sâcâit în mod cons­tant cu imperativul înnoirii de către „fratele informativ mai mare“ (ca să-l deo­sebim de fratele devenit vitreg de la Ră­sărit), principalul nostru serviciu de si­gu­ranţă naţională a ajuns în cele din urmă să se cureţe exemplar. Ultimii tineri loco­te­nenţi (ajunşi între timp şefi de servicii judeţene) care îi însoţeau, pe post de elevi, la întâlnirile cu informatorii pe se­curiştii lui Iulian Vlad au fost trecuţi în re­zervă acum câţiva ani. Fix la timp, înainte să fie puşi în neplăcuta situaţie de a fi gă­siţi cu „poliţie politică“, cât încă erau în funcţii, ar spune gurile rele, dacă ar pu­tea. Şi iată că pot. Sigur, Iulian Vlad mai apare în clipuri de prezentare ale Brigăzii Antiteroriste, ca să ne vorbească despre „tradiţia binelui“, dar până la urmă nu e o gaură în cerul înstelat al parteneriatului nord-atlantic. Ceea ce ne aduce la su­biect.

 

Subiectul fiind că acolo unde privirile scru­tătoare ale interesului strategic şi global nu au pătruns (pentru că nu le-a preo­cu­pat) a fost loc berechet de „interes na­ţio­nal“. Tocmai din această zonă a apărut şi a urcat în sistem generalul Dan Gheorghe.

 

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu...

 

După cum am văzut, Revoluţia l-a prins pe tânărul maior în poziţia de şef al Ser­viciului Informativ al USLA. Nu este aici locul pentru a dezbate subiectul implicării acestei uriaşe structuri (în decembrie 1989, USLA avea peste 600 de cadre) în evenimentele sângeroase de dinainte şi de după 22 decembrie. Cert este că şeful ei de atunci, colonelul Ardeleanu (fost Bulă Moise), a fost, împreună cu Iulian Vlad, una dintre cele mai enigmatice prezenţe ale acelor zile. Cum au scăpat de în­chi­soa­re Gheorghe Ardeleanu şi oamenii lui du­pă ce au participat la masacrele de la Ti­mi­şoara, Sibiu şi Bucureşti e o altă poveste, cum altă poveste este cum a scăpat fostul şef al spionajului pe spaţiul Europa de Vest din DIE (tot el, cu numele conspirativ „Sponescu Victor“) de incomodul episod cu Trosca.

 

La puţin timp însă după toate aceste sec­venţe, Gheorghe Ardeleanu a devenit inde­zirabil, ca orice om care a fost amestecat prea mult timp în chestiuni delicate, şi a fost trimis la pensie. Să stropească cul­tu­rile de cartofi din gospodăria proprie. I-a stropit până când, fie s-a electrocutat, fie s-a otrăvit, fie amândouă, după pre­fe­rin­ţele amatorilor de scenarii. În locul lui, la conducerea proaspăt înfiinţatei Brigăzi Antiteroriste a apărut, cine altul, decât Dan Gheorghe. Care între timp se făcuse ex­trem de util în timpul războiului, des­pre care am vorbit în episodul anterior, cu Nicolae Militaru. Anume, furnizând niş­te înregistrări măsluite (care se găsesc şi astăzi pe Internet) din timpul misiunii lui Trosca la MApN, din care să rezulte exact ce trebuia să rezulte.

 

Sub conducerea lui Dan Gheorghe, Bri­ga­da Antiteroristă, care a păstrat în pro­porţie de 90% cadrele provenite din fosta Securitate, a continuat „tradiţia binelui“ despre care vorbeşte Iulian Vlad, cu bătaia administrată, alături de celelalte forţe im­plicate, greviştilor din Piaţa Universităţii în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, fix în conformitate cu prevederile planurilor de intervenţie moştenite de dinainte de 1989. Şi atunci, ca şi în iunie 1990, era vorba des­pre „terorişti“. Şi cine se poate ocupa mai bine de „terorişti“ decât „anti­te­ro­riştii“? Episodul este consemnat în proas­pătul rechizitoriu al Parchetului Militar din dosarul Mineriada.

 

Nu se ştie dacă de la acest incident anume sau de la intenţia lui Dan Gheorghe de a păstra statutul de unitate independentă al Brigăzii Antiteroriste (aşa cum fusese USLA) a intrat în conflict cu Virgil Mă­gu­reanu, prospătul şef al SRI. Cum acesta din urmă era mult mai puternic în res­pec­ti­va perioadă, rezultatul a fost previzibil.

 

Cu prima ocazie, care s-a nimerit să fie aten­tatul eşuat asupra ambasadorului In­diei la Bucureşti din 19 august 1991, Virgil Mă­gureanu a tranşat problema. L-a în­de­părtat pe Dan Gheorghe din zona fierbinte a „antiterorismului“ şi a tras spre SRI în mod definitiv ceea ce avea să devină „vâr­ful de gamă“ al flotei de parteneriat stra­tegic a României. Aceleaşi guri rele au observat că, în mod ironic, „fami(g)lia“ şi-a luat în mod strălucit revanşa în 2005, atunci când un tânăr maior (da, tot ma­ior) pe nume Florian Coldea reuşea o lovi­tură de maestru şi îi elibera pe jurnaliştii români răpiţi în Irak. A fost rodul muncii sale şi al abilităţilor persoanale sau al fap­tului că era rudă cu generalul Dan Gheor­ghe şi, prin urmare, cu vastele sale cu­noştinţe antiteroriste de dinainte de 1989? Nu ştim. Ştim însă că a fost începutul unei ascensiuni fulminante, care s-a terminat cum s-a terminat.

 

Revenind la anul 1991, trebuie să spun că plecarea de la Brigada Antitero nu a fost nicio problemă pentru „Tata Dan“. Foştii săi colegi îl aşteptau cu braţele deschise la adevărata fostă Securitate.

                       

Bun pentru... SIPA

 

Sunt sigur că, după atâtea poveşti şi pa­ranteze, se simte nevoia unor cifre, date şi nume, nu de alta, dar nu vreau să las impresia că am vrut să mă aflu în treabă şi că vorbesc din auzite, ca majoritatea ce­lor care s-au referit la subiectul SIPA şi DIPI. Una dintre cifrele despre care voi vorbi este 64. Aceasta reprezintă numărul foştilor ofiţeri care au lucrat la Securitate şi au ajuns după 1990 la SIPA şi DIPI (mă rog, la structurile iniţiale) pe care i-am identificat în arhiva CNSAS. Numele lor, cu câteva excepţii notabile, nu spun nimic publicului larg.

 

Îşi mai aminteşte cineva de un anume Ma­rian Desculţu, fost ofiţer de con­tra­in­for­maţii la Direcţia a IV-a înainte de 1989, mutat în anul de graţie 2002 de la UM 0926 (adică UM 0215) la SIPA, unde a ajuns adjunct al mult mai celebrului Ma­rian Ureche? Poate că da. Despre el s-a mai scris, pe ici, pe colo, dar niciodată ce­ea ce ar fi trebuit. Iată ce ar fi fost bine de ştiut: „Încălcând dreptul la libertatea cu­vântului (Art. 28 din Constituţia României din 1965), dreptul la libertatea de ex­primare şi libertatea opiniilor (Art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drep­turile civile şi politice), dreptul la dem­nitate (Art. 10 din Pactul internaţional...), dreptul la egalitate în faţa legii (Art. 26 din Pactul internaţional...) şi dreptul la viaţă privată (Art. 17 din Pactul in­ter­naţional...) (...) a propus, pentru o per­soa­nă arestată şi condamnată pentru tentativă la infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, măsuri care trebuie luate pe perioada detenţiei: izolarea sa de restul condamnatelor, re­strân­gerea la maximum a numărului de persoane cu care poate lua contact, in­fluenţarea sa pentru a renunţa la con­cepţiile retrograde“. De unde putem afla despre „faptele de arme“ ale sus-nu­mi­tului? Păi din Monitorul Oficial al Ro­mâ­niei, Partea a III-a, nr. 870/3.10.2006, unde domnul Marian Desculţu este men­ţionat ca „agent al poliţiei politice co­muniste“. A fost bun pentru SIPA? Bun.

 

Un alt coleg al domnului Desculţu, venit la SIPA tot pe filiera Direcţia a IV-a – UM 0125, este un anume Alexandru Gălăţeanu. Despre el chiar nu a auzit nimeni. Înainte de 1989 a activat ca ofiţer, cu gradul de ma­ior, în cadrul Biroului de Contrain­formaţii al Penitenciarului Chilia, nu înainte să treacă prin Serviciul 1 (In­for­maţii Interne) al Securităţii Tulcea. Cu ce s-a remarcat domnia sa? Păi să vedem: „di­rijarea informatorului Nero cu posi­bi­lităţi pe lângă suspecţi, care va fi dirijat să stabilească dacă cel în cauză, în ca­drul discuţiilor care le poartă, face re­feriri la intenţia de a pleca legal sau ile­gal din ţară (...) comentarii politice pri­vind orientarea socială din ţara noastră, cât şi a politicii statului nostru“. Şi asta în perioada când se ocupa de deţinuţii „duş­mănoşi“ din penitenciar, pentru că „afară“ se ocupa de treburi mult mai se­rioase. Ca, de exemplu, de deschiderea unui dosar de urmărire informativă (DUI) unui membru al „cultului Adventist de ziua a şaptea“, pentru „manifestări osti­le, audierea şi colportarea ştirilor trans­mise de postul de radio Europa Liberă şi intenţii de evaziune“. Activităţile respec­tive sunt descrise tot în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, doar că în nu­mărul 68/14.02.2008 şi sunt acompaniate, la fel ca în cazul domnului Desculţu, tot de un verdict de „agent al poliţiei politice comuniste“. Tot bun pentru SIPA.

 

Un alt exemplu, la fel de necunoscut, de dragul argumentului. Domnul Silviu Ne­gri­lă, da, aţi ghicit, transferat la SIPA tot de la UM 0125 cu gradul de maior în ianuarie 1991, după ce, bineînţeles, a lucrat înainte de 1989 la Direcţia a IV-a. Ce a lucrat? Păi a dispus măsura „izolării complete de restul deţinuţilor condamnaţi CSS [crime contra securităţii statului n.n.] ca urmare a intenţiei obiectivului de a intra în gre­va foamei pe timpul Congresului PCR şi de a contacta organizaţiile pentru apă­ra­rea drepturilor omului, după punerea în liberate“ a unei persoane condamnate la şase ani de închisoare pentru „complot“ (nu vă grăbiţi să credeţi că era vorba des­pre vreo chestiune de siguranţă naţională, nu, omul fusese arestat pentru că vroia să înfiinţeze un sindicat). Domnul Negrilă poate fi declarat detaşat campionul abuzu­rilor, ceea ce este destul de greu, având în vedere competiţia, pentru următoarea ini­ţiativă: „introducerea într-o cameră se­pa­rată, în izolatorul de pedeapsă, cu un deţinut de drept comun, bolnav psihic, având în vedere că mai are de executat doar 10 luni din pedeapsă“. Monitorul Ofi­cial, Partea a III-a, numărul 328/18.05.2007. Foarte bun pentru SIPA.

 

Am folosit aceste exemple (mai sunt şi al­tele) tocmai pentru a arăta că SIPA, ca şi DIPI, s-a construit de la bun început pe ba­zele solide ale poliţiei politice şi că nu era nevoie să se speculeze asupra naturii documentelor din arhivă, atât timp cât era destul de clar cine erau cei care le-au pro­dus. În plus, povestea nu se leagă ex­clusiv de ultramediatizatul Marian Ureche (pe care, apropo, îl găsiţi tot în Monitorul Oficial, partea a III-a, numărul 261/19.04.2007), ci de o întreagă în­cren­gătură de complicităţi şi subterfugii, care au dus la scandalul din zilele noastre.

 

Ar mai fi, vă asigur, de spus şi povestit extrem de multe. Printre altele, ca să nu-l lă­săm pe „Tata Dan“ în aer, cum şi-a făcut datoria patriotică ca adjunct al lui M­arian Ureche la SIPA, cum a fost plimbat pe la SIE, cum s-a întors în calitate de consilier al lui Radu Timofte la SRI (după ce fusese „retras“ strategic ca şef al Di­recţiei Generale de Paşapoarte şi al Po­li­ţiei de Frontieră), cum i s-a dat pe mână securitatea Aeroportului „Henri Coandă“, cum a intrat apoi în „mediul de afaceri“ cu celebrul Nicolae Dumitru, ca director general al SC Niro ’95 Impex SRL. Despre asta însă, s-a tot scris şi, având în vedere ac­tivitatea „urmaşilor“ (vezi afacerile Ni­ro-Cocoş-Udrea), se va mai scrie.

 

Înainte de a încheia, este cred important să aflăm, de exemplu, dacă tot am deschis subiectul şi vrem să vorbim despre SIPA, cum a funcţionat o operaţiune de folosire a „tehnicilor securiste“ în justiţie. Cum ar veni, dovada.

 

Săriţi, că moare Mamiţica!

                       

Dacă pe generalul Dan Gheorghe l-am gra­tulat cu rolul de „Tată“ al fami(g)liei, re­cunosc, mai degrabă pentru fulminanta lui ascensiune ulterioară decât pentru con­tribuţia lui iniţială, pentru rolul „Mamei“ nu poate să existe decât o singură alegere: Rodica Stănoiu.

 

Nu o să prezint aici întreaga poveste a de­conspirării şi luptei pentru dovedirea în instanţă a realităţii că informatoarea „San­da“ a fost nimeni alta decât numita fost ministru al Justiţiei, lucru pe care sper să-l fac într-o serie separată. Pentru subiectul de faţă este important un singur episod al acestei bătălii epice.

 

Se întâmpla cam pe vremea când, după ce epuizase toate tertipurile prin care a încercat să mistifice probele de scris, după ce toate încercările de intimidare şi influ­enţă nu avuseseră efect, după ce nici ale­gerea „cu mâna“ a unui complet de ju­decători favorabili nu îi garanta soluţia, „mama Sanda“ a ajuns la concluzia că e groasă. Presa (cea pe care nu o controla ea şi fami(g)lia) urla la fiecare nou tertip şi atenţia nedorită asupra procesului era maximă. În consecinţă, planul „B“ a fost mutarea procesului de la Bucureşti la Ora­dea, ştiut fiind faptul că în provincie pâr­ghiile de putere sunt mai puternice, iar presa nu urmăreşte la fel de atent detaliile la sute de kilometri. Zis şi făcut.

 

Surpriza nu a venit însă de la vreun tertip avocăţesc, ci de la două instituţii ale sta­tului. SRI şi ORNISS. Care, atenţie, fără să fie parte în proces, fără să li se solicite de că­tre instanţă, fără să fie chemate de vre­una dintre părţi depun, uite aşa, pe ne­pusă masă, documente la dosar. Ce do­cu­mente? Păi de unde să ştim, din moment ce sunt clasificate şi nu pot fi citite decât de un judecător posesor de ORNISS?

 

Nici măcar completul de judecată nu se poate pronunţa asupra admisibilităţii lor, din moment ce nu are dreptul să le citeas­că. Pe scurt, dosarul trebuie mutat la sin­gurul judecător cu ORNISS disponibil (!!!). Fru­mos, fără scandal. Dar lucrurile nu se opresc aici. Chipurile, inoportunată de acest demers inexplicabil şi acuzând „presiuni ale presei“ (şi relaţii de concubinaj între judecători şi ziarişti, în cel mai pur stil securist), doamna Stă­no­iu solicită mutarea procesului la Ora­dea.

 

Şi abia aici vine partea interesantă. Unul dintre cele trei motive invocate (le-am arătat pe primele două) era că domnia sa aflase „o chestiune de culise“. Judecă­toa­rea de la instanţa de fond care urma să in­tre în dosar le confesase unor prietene că nu intenţionează să se recuze din cauză (cum se pare că i se sugerase) pentru că spe­ţa i se părea interesantă. În ce fel con­si­dera „mama Sanda“ că această confesiune ar putea avea vreo motivaţie conspi­ra­ţionistă nu se poate şti, dar ceea ce este relevant este că domnia sa aflase „prin mij­loace specifice“ ce anume discuta res­pectiva judecătoare cu prietenele sale, se înţelege că nu în biroul său. Or, dacă asta nu miroase a SIPA, poliţie politică, şantaj, influenţă sau ce mai vreţi dumneavoastră, nu ştiu ce anume ar putea. Nu cred că mai trebuie să amintesc ce legături (şi natura lor) erau între dânsa şi Marian Ureche.

 

A, şi ca să nu „rămâie repetent şi anul acesta” subiectul, trebuie să spun că între timp am aflat şi ce secrete atât de importante conţineau documentele depuse de cele două instituiţii menţionate şi care necesitau musai certificat ORNISS. Absolut nimic relevant pentru caz. Ceea ce dovedeşte pe deplin încercarea de a o salva pe „Mamiţa” cu orice preţ. Ghinion. N-a mers.

Nu ştiu însă în câte alte cazuri şi dosare „manevrele de tip SIPA” au reuşit. Poate vom afla atunci când se va declasifica arhiva în chestiune, ceea ce, având în vedere ultimele desfăşurări, nu pare să fie prea curând. 

 

Primele două părţi ale acestui articol pot fi citite aici şi aici.

TAGS : sipa dipi arhiva orniss monitorul oficial cnsas securitate dan gheorghe nicolae ceausescu sri trosca onu serbia uniunea europeana nato
Recomandari
Comentarii
Radu Aurel 2017-07-21
Felicitari autorului !!!
Dragos Marcu 2017-06-20
Magnific. Ca să nu rămâna zero comentarii...
Țară mică Coane Fănică, câteva mese.
Apropo Mădălin, te-a contactat/felicitat cineva din "liderii de opinie" sau marile personalități ale culturii româneşti pentru calitatea şi cuprinderea excepțională ale istoriei scrise de tine? Vreun profesor de istorie "de la Iaşi"?
Total 2 comments.
7880
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.