Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Ringul alienării
Catalin Bogdan - - - -
2017-06-20
Cultura
2

CEA MAI FERICITĂ ZI DIN VIAŢA LUI OLLI MÄKI / HYMYILEVÄ MIES (Finlanda, 2016) • Regia: Juho Kuosmanen • Cu: Jarkko Lahti, Oona Airola, Mika Melender, Eero Milonoff • Câştigător al premiului secţiunii Un Certain Regard la Cannes în 2016 • Distribuit în România de Voodoo Films.

 

Încă ne mai întrebăm ce putea fi în mintea unui comunist cinstit din lumea liberă în­cât să adere sincer la o cauză contrazisă flagrant de realitățile lagărului socialist. Nu întotdeauna era vorba de resentiment miop, de fantasme compensatorii, de exal­tare malignă ori de idealism autist. Un re­sort intim, dacă nu mai nobil, cel puțin mai salutar, a tot stimulat conștiințele: re­fuzul alienării. Conceptul avea deja o ve­ne­rabilă carieră printre filozofi. Rousseau îl privise cu simpatie, ca o înțeleaptă re­nunțare a cetățeanului în favoarea voinței generale – o formă seculară a mai vechii providențe, au spus, sceptici, unii. Pentru Hegel a devenit motorul dialecticii – un me­tafizic de-a v-ați ascunselea cu sine în­suși. Feuerbach l-a plasat la temelia re­li­giei, pe care vroia s-o discrediteze drept fic­țiune nocivă. Cu Marx a cunoscut un pre­lungit moment de glorie, deși mulți din­tre emulii săi i-au dosit inițiala miză mo­rală. Mai aproape de noi, Marcuse a apli­cat-o spaimei față de robotizarea în ex­pansiune, iar Heidegger a numit-o inau­ten­ticitate. Existențialiștii francezi, toto­dată scriitori, i-au conferit nuanțe mai con­crete decât angoasa nedeterminată prețuită de Kierkegaard: Camus a explorat înstrăinarea și apăsarea exilului, iar Sartre greața. Pentru amândoi, însă, era vorba de cruci mântuitoare, nu de derutante im­pa­suri. Solitudinea carcerală a celui ce re­fuză radical conformismul moral devine pre­miza solidarității, în timp ce in­con­fortabila greață poate fi – precum ulterior în Matrix – o salutară trezire la realitate. Și mai aproape de noi, conceptul și-a găsit o expresie extraterestră în Alien.

 

Dacă pentru marxiști alienarea e legată prioritar de spe­cia­li­za­rea muncii, alții au lărgit pers­pectiva spre alte mize, dar pen­tru toți în joc rămân im­pe­rativele subiectivității. Ce aș vrea să fiu nu prea corespunde cu ce sunt, iar res­pec­tiva falie are rezonanța unei crize tragice. Neîmplinirea propriului potențial echi­va­lează cu o fatală ratare – povestea e veche, dar de la Platon încoace o schimbare fun­damentală a survenit în datele problemei. Pe vremuri, ținta era să dai la o parte fal­sele identități pentru cea cu adevărat rea­lă – cam în felul eleaților, pentru care mișcarea era doar o iluzie. Modernitatea, în schimb, pare mai îndrăgostită de miș­ca­re decât de ținta ei, astfel încât alienarea a căpătat statut de virtute – chiar mai solicitantă, într-un anumit fel, decât cele vechi. Lupta cu aceasta a devenit astfel mai degrabă fundamental ambiguă, o con­fruntare din care nu putem scăpa decât nar­cotic. Ni se cere să privim monstrul în fa­ță și să nu capotăm, o cerință care pe unii i-a revoltat – pe comuniști, de pildă –, iar pe alții i-a întors din drum spre iluzorii res­taurații – după principiul: ce este este, in­di­ferent de tribulațiile subiectivității. Exis­tă însă și o a treia cale, care nu concepe alie­narea nici drept abandonul unei vo­ca­ții, nici drept un recul în fața propriei liber­tăți. Ci o asociază cu o inapetență pen­t­ru ludic – contrar inefabilului tenis cu realitatea recomandat în Blow-Up.

 

Renunțând la obsesia răvășitoare a eu-lui, dar și la cea a ordinii imuabile – pentru care Dum­ne­zeu e un vechil fără simțul umo­rului și resentimentar după de­ro­gări –, rămâne să învățăm flirtul cu via­ța – o pricepere nu chiar la îndemână, dar nici exclusivistă. Un flirt presărat cu is­pi­te, care ne pot abate pe căi înșelătoare, de­turnați de la mize promițătoare spre ofer­te și mai promițătoare, dar destabilizante. De fapt, această destabilizare e adevărata alienare: atrași de prea mult, riscăm să rămânem cu prea puțin, dublu inadecvați față de oportunitățile dialecticii exis­ten­ția­le. Cu atât mai mult, prea hulitul echilibru aristotelic merită o nouă șansă în uni­ver­sul stridențelor specifice civilizațiilor avan­sate. Justa măsură nu e atât o chestiune de dozaj, cât de priorități.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdsadasdsaan.jpg

Imagine din filmul finlandez Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki

 

În Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki protagonistul e provincial, brutar, îndrăgostit. Olli e și un redutabil boxer, obișnuit cu ringurile de amatori. Dar con­textul e unul favorabil orgoliului național, astfel încât în capitală se aranjează pentru el un meci de un cu totul alt nivel, care i-ar putea aduce în premieră – și țării, toto­da­tă – un trofeu mondial. Această ascen­siu­ne devine pentru Olli o provocare mai so­licitantă decât pugilatul în ring. Ședințe fo­to publicitare, gesturi regizate pentru un documentar (cu potențial celebrativ), mese cu sponsorii – toate sunt departe de sensibilitatea sa morală, de mobilurile com­bativității sale, de propria Weltan­schau­ung. Începe să primească lovituri din diverse unghiuri: de la antrenor – a cărui vanitate îl obligă să slăbească pentru a se încadra la o altă categorie și care nu privește cu ochi buni însoțirea, în pe­ri­oada ultimelor pregătiri, cu iubita din pro­vincie – la capitaliști – care îi solicită pre­zen­ța la ipocrite mondenități ori îl bă­nu­iesc de comunism – și de la fotografi – ca­re îi mistifică statura cu un umilitor scău­nel pentru a nu apărea mai scund decât ma­nechinul partener de afiș – la jurnaliști – dornici de o retorică mai agresivă, pe mă­sura mizei mediatice. Simte că poate ajun­ge precum figuranta de la jocul de bâlci – mingile aruncate de spectatori răsturnau în­tr-un bazin cu apă două femei tolănite dea­­supra – la care participă într-o seară, în­­tr-o companie veselă: tristă – într-o am­bi­­valență de clovn fellinian – când își scoa­te peruca, odată rămasă singură, după ha­zul stârnit de caraghioasa scenetă.

 

Un aliat îi e iubita, la fel de stingheră prin­tre ritualurile de socializare ale capitalei. Antrenorul aproape îi sugerează cât de inoportună e – factor de neavenită dis­tor­siune – în raport cu miza victoriei, dar pen­tru el e parte indispensabilă a pro­priului echilibru. Fără ambiții de par­ve­nire, are patima de a-și trăi vârsta și profită de deliciile ludice: o baie nocturnă în pădure, zigzagul bicicletei care-i duce pe amândoi, duhul pedagogiei distractive. E discretă, nici sufocantă, nici absentă, de o cochetărie a vioiciunii împărtășite, în­vă­ță­toarea lui în ale surâsului, ceea ce pen­tru un tânăr mai mult preocupat (ori chiar încruntat) e un exercițiu de-a drep­tul salvator – titlul finlandez al filmului e Omul care zâmbește. Antrenorul – de­par­te de un rol malefic – e un prost exemplu: cu un mariaj deja problematic, dependent de bunăvoința bogaților, captiv ser­vi­tu­ților spectacolului pe (mulți) bani. Olli pa­rează greu, dar, deși învins de campionul american prin k.o., rămâne în picioare în ringul care contează.

 

Dar să nu considerăm facil că opoziția vizată este între na­tură și civilizație ori între rural și urban. Peisajul finlandez în­suși cunoaște falii mai puțin abrupte în acest sens – nu întâmplător, Alvar Aalto e unul dintre părinții ar­hi­tecturii organice. Nu tradiționalismul e so­luția lui Olli (și a iubitei sale), nici re­fuzul rafinamentelor civilizației ori al popularității, ci jocul: a arunca pietre razant pe suprafața apei se poate face și la Kokkola, și pe cheiurile din Helsinki. Să te zbengui cu un zmeu prin grădini nu ține de o societate anume. Să te pretezi la poze de circumstanță cu băbuțe din lumea bu­nă are, în schimb, un ușor gust de alie­nare. Adevăratul Olli Mäkki chiar apare în finalul filmului, alături de soția sa, în postura unui anonim cuplu de bătrâni afectuoși – dovada unei opțiuni inspirate a tânărului boxer, învins doar în ringul vi­zibil – cu care se intersectează întâmplător cel al protagoniștilor. Prețul faimei s-a dovedit nu o dată, pentru vedete de orice fel, excesiv. Între adulația fanilor și o sin­gurătate pentru care uitaseră să se pre­gătească s-a iscat pentru mulți un hău ce le-a înghițit fatal sufletele. Într-un re­gis­tru mai discret, e și experiența fiecăruia din­tre noi: prea ușor ne lăsăm furați de reflectoarele vieții, în cel mai bun caz treziți brutal de revelațiile orei 3 a.m. – vorba lui Steinhardt. Unii au scăpat de această turmentată pendulare ori de și mai funesta alienare prin exercițiul po­trivitei căi de mijloc. În fond, realitatea poa­te fi transfigurată fie prin siluire – pre­cum grăbita scădere în greutate solicitată în vederea meciului –, fie prin adaptare – precum pantofii de nuntaș de ocazie, în­desați la vârf pentru a fixa un picior mai scurt.

 

Filmul lui Juho Kuosmanen datorează mult opțiunilor imagistice: un contrast alb-negru versatil, cu mize mai degrabă neorealiste decât expresioniste, cu un lu­ciu al obscurității dincolo de noir; o (spe­cific nordică) luminozitate paradoxală; o complexitate formală discret fluidă – abu­rii saunei, picăturile de transpirație, aver­sele de ploaie, ochiurile frunzișului, suc­ce­siunea trunchiurilor, băltoacele drumului, jocul umbrelor; un sfumato dialectic între spațiile deschise și cele închise. Coerența suplimentară oferită de reducția bicoloră reflectă un cadru existențial mereu lo­cui­bil – precum cazarea în patul suprapus de copii nu inhibă joaca amoroasă a cuplului, ci o adaptează. //

TAGS : olli mäki finlanda 2016 jarkko lahti ona airola alien matrix
Mai multe din Cultura
Comentarii
ion 2017-06-29
Din pacate , pseudointelectualitatea artistica din Romania e varza : e suficient sa te uiti pe asa-numita revista Scena 9, ca sa intelegi asta : oamenii astia cu teatrul, cu jurnalismul hipsterist, plin de truisme si fraze la misto, n-au nimic de zi despre lume ain care traiesc, toti sunt speciali, au niste prezentari de facebook, toti unici si la fel, fara nimic de zis intelectual. Sunt asa de la moda ca au resit sa publice ca contributie externa un negru din Washington care tipa ca e discriminat, desi n-are nicio relevanta pentru Romania, nici nu stiu sa aleaga ce e relevant din lumea asta : oameni tipici care traiesc pe internet, dar nici macar internetul la care se uita romanii sau din care pot invata ceva romanii...Nu inteleg de ce n-au publicat un maori discriminat din Noua Zeelanda, de fapt inteleg pur si simplu internetul neozeerlandez e mai putin vizibil, cam asa sunt ei de relevanti...
S Pescariu 2017-06-26
Rar așa beție de cuvinte!!!! Iar ultima frază este cireașa de pe acest megabombasticsupercalifragilisticexpialidocius tort!
Total 2 comments.
1509
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.