Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Ultimii „gitani“dintr-o lume de turişti
2017-06-13
1
În fiecare an, la Saintes-Maries-de-la-Mer, în sudul Franţei, are loc în perioada 24-26 mai un pelerinaj aparte, care atrage o mulţime extraordinar de diversă de pelerini catolici, gitani şi romi, plus turişti.

 

20 mai 2017. L-am remarcat imediat de cum m-am apropiat de intrarea bisericii din Saintes-Maries-de-la-Mer. Un bărbat trecut bine de 60 de ani, stând pe treptele acesteia, ca pe un fotoliu de piatră. Are în faţă un pahar de carton, cafea de automat, umplut cu câteva monede galbene. Intru în interiorul răcoros, schim­băm câteva priviri, dar nu ne vorbim. La ieşire, îmi fac grăbit semnul crucii, vreau să plec, dar o voce mă opreş­te. Ne aşezăm amân­doi la umbra bă­trâ­nelor zi­duri, este toropitor de cald. „Eşti român, român şi ortodox, copilul meu... nu fugi, vino să stăm puţin de vorbă.“

 

Este originar dintr-un oraş din Mol­­dova, a venit aici de tim­pu­riu, încă din anii 1990, cu toată familia. „Pari proaspăt pe aici, co­pilul meu, cu ce treburi în Franța?“ Îi răspund că am venit şi eu să-mi fac un rost, ca orice român, am fugit de sărăcie. Cred că par destul de credibil, aşa cum sunt îmbrăcat cu nişte pantaloni scurţi de Piaţa Obor şi tricou uzat, de la second-hand. Și dacă mai ţin cont de fabulosul meu salariu de „cercetător“ din România, nu cred că sunt chiar aşa de­par­te de ade­văr. „Copilul meu, orice vei face în viitor aici în Sud, să te fereşti de un lucru: de otrăvuri [droguri, n.m.]. Vezi, vor veni la tine să-ţi spună... cară şi tu pun­ga as­ta cu trenul în Marsilia şi Lyon. Punga-i plină de otrăvuri, scapi de ea, apoi te ba­gă ei pe pistoale, urmează fe­meile şi tot aşa. Ajungi pe fundul mării cu piatra de gât, copilul meu, ca afri­canii ăştia amă­râţi de trec cu barca. Mai bine ia paharul la început, copilule, faci un 20-30 de eu­ro pe zi, dar eşti liniştit. Văd că ai şi ve­ri­ghetă, face şi nevasta 10-20 de euro. Nu trăiţi în lux, mâncaţi un corn de pâine, dar dormiţi liniştiţi, co­pi­lul meu. Acesta-i sfatul pe care ţi-l dau, drum bun şi no­roc în viaţă.“ Îi pro­mit că voi ţine seama de sfaturile sale şi mă întreb când se va scrie (dacă se va scrie vreo­da­tă...) o istorie a uriaşului exil ro­mânesc de după 1990.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Foto-Mirel-1s.jpg

Barca celor două Marii

Saintes-Maries-de-la-Mer a fost până în anii 1960 un mic sat de pescari, aşezat în extremitatea sudică a re­giunii Camargue, acolo un­de Rhonul se aruncă în Ma­rea Mediterană, prin mul­tiple canale şi bălţi. La fel ca multe alte locuri din su­dul Franţei, combinaţia de soa­re, plajă cu nisip fin, plus turism de masă l-a schimbat com­plet, şi nu tocmai în bine. Dar ceea ce-l dis­tinge cu adevărat de alte localităţi de acest tip este prezenţa unei biserici for­ti­ficate de secol XIII, care adăposteşte unele dintre cele mai im­por­tante relicve ale creştinătăţii, şi anume părţi din scheletul Sfintei Maria a lui Iacob şi al Sfintei Maria Salomeea. Altfel spus, două dintre femeile mironosiţe, ajunse aici în jurul anului 40, de la Ierusalim. Plus o mare necunoscută, Sfân­ta Sara, „ser­vanta“ celor două sfinte, considerată a fi protectoarea „gitanilor“ şi a „gens du voyage“ din Franţa, Italia, Ger­mania, Belgia... şi mult dincolo de ele. Nu este o sfântă recunoscută oficial de Bi­se­ri­ca Ca­to­lică, dar este tolerată datorită fer­vo­rii populare care o înconjoară. În fiecare an, aici are loc în perioada 24-26 mai un pe­le­rinaj aparte, dedicat celor trei sfinte, care atrage o mulţime extraordinar de diversă de pelerini catolici, gitani şi romi şi tu­rişti. Mulţi turişti. Am fost prezent acolo în acest an. Cercetarea de teren am în­tre­prins-o pentru nevoile studiului la care lu­crez în acest moment, dedicat religiei şi re­ligiozităţii roma, ce se va materializa în­tr-un volum ce va apărea anul viitor. Ce veţi citi mai departe sunt câteva frag­men­te din carnetul de teren în care am notat aspectele cele mai importante pe care le-am putu observa la acest pelerinaj.

 

Dominique face parte din fai­mo­sul „clan al catalanilor“, unul dintre cele mai importante gru­puri de gitani de la acest pe­le­rinaj. L-am întâlnit la punctul de ajutor şi de orientare al pelerinilor, alături de alţi voluntari. Este în continuă mişcare, are o vorbă bună şi o glumă pen­tru fiecare dintre cei din jur. Vine la acest pelerinaj de când era mic copil şi a de­ve­nit una dintre „piesele de bază“ ale co­re­gr­afiei pelerine – el este unul dintre cei care duce pe umeri, spre apa Mării Me­diterane, statuia Sfintei Sara, o mare onoa­re şi bucurie pentru orice. Dominique are o istorie de familie destul de complicată, îmi spune că este botezat ortodox de o bunică ce a venit din Armenia şi Grecia în Franţa, dar nu are nicio problemă în a veni aici, la Sfânta Sara, ba din contră... Cu­noaşte pelerinajul de la Iaşi, a auzit de „Sfânta Balcanilor“, Parascheva, şi-ar dori şi el să ajungă într-o bună zi să o va­dă, pentru că este „foarte respectată“. Îl întreb de unde ştie toate aceste lucruri, îmi spune că de la românii, grecii şi bul­garii ce se găsesc în număr din ce în ce mai mare în sudul Franţei, acolo unde şi familia sa locuieşte. Mă invită spontan să-i văd „verii“ (les cousins) şi să bem o cafea împreună. Accept, ieşim din sat şi iată-ne după câteva minute de mers în faimoasa tabără de caravane şi rulote ale pelerinilor „gitani“ de la Saintes-Maries-de-la-Mer. Mi-ar trebui cuvinte multe să o descriu, mă voi mărgini la a spune că ici şi colo sunt şi căpriţe legate de copacii cu umbra rară, unele rulote şi maşini depăşesc ca va­loare zeci de mii de euro; papagali şi ca­nari în colivii cântă vesel de dimineaţă, în colivii expuse direct pe capota maşinilor. Iată-mă deci în mijlocul acţiunii, sunt în­conjurat rapid de „verii“ lui Dominique, care mă întreabă dacă sunt ziarist şi do­resc să fac fotografii. „Te lăsăm să ne faci fotografii“, îmi spun aceştia, pe un ton indiferent. Toţi sunt îmbrăcaţi în cămăşi al­be, scrobite, impecabile şi poartă oche­lari de soare. Le spun că nu am venit să fac fotografii, ci sunt un pelerin ca şi ei. Brusc, atmosfera se destinde, sunt invitat să iau loc şi să beau o cafea, conversaţia se leagă uşor. „Catalanii“ vorbesc o franceză guturală şi aspră. Verific încă o dată, dacă mai era nevoie, tot ceea ce au afirmat an­tropologii serioşi care s-au ocupat de-a lungul vremii de romi: cu aceştia nu merg jumătăţile de măsură, ori te laşi complet absorbit de lumea lor, ori mai bine pleci acasă. Sunt întrebat unde locuiesc şi spun că la Arles, oraşul cel mai apropiat (circa 40 de km); din păcate, mi-ar fi fost im­po­sibil să-mi permit o cameră la hotel în Saintes-Maries-de-la-Mer în această pe­ri­oadă de pelerinaj. Dominique îmi arată o bu­cată de sol acoperit cu o iarbă rară, chiar în spatele caravanei sale, şi mă sfă­tuieşte să cumpăr repede un cort ieftin, la 20 de euro, pentru a mă instala împreună cu ei. „Cu noi nu păţeşti nimic“, îmi spu­ne el, în timp ce verii săi dau aprobator din cap...

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Foto-Mirel-2s.jpg

Muzică şi dans pe străzile oraşului

 

După cafea şi o discuţie sim­pa­tică, în care am fost avertizat direct să nu fac confuzia dintre gitani şi romii „veniţi din Est“, merg împreună cu Dominique spre biserica fortificată din centrul satului. S-a oferit să o facă pe ghidul pentru mine. O construcţie destul de curioasă, care a su­fe­rit nenumărate modificări de-a lungul se­colelor, dar care a răspuns nevoii de apă­ra­re a locuitorilor, des încercaţi de incur­siu­­nile pe mare ale piraţilor sarazini (arabi). La etajul superior al bisericii se găseşte la chapelle haute, unde sunt găzduite raclele celor două sfinte Marii, Salomeea şi a lui Iacob. De acolo, de sus, ele sunt coborâte cu ajutorul unui sistem de scripeţi destul de complicat în nava bisericii propriu-zise, de două ori pe an, în mai şi oc­tom­brie. În fine, sub biserică, într-o criptă săpată în calcar, se află expusă statuia Sfintei Sara şi o raclă mică ce mai conţine o parte doar din moaştele acesteia, restul fiind furate de necunoscuţi în luna iulie a anului 2009 şi niciodată regăsite după ace­ea. Statuia Sfintei Sara este destul de mică de înălţime, să aibă circa un metru şi ju­mă­tate cel mult, fiind împodobită cu ne­numărate rochii colorate pe care pelerinii le aşază delicat pe umerii acesteia. Observ de la distanţă felul în care se închină „gi­tanii“ prezenţi acolo în criptă: îmbră­ţi­şează statuia, ating cu vârfurile degetelor ca­pul şi diadema pe care o poartă pe creş­tet, ca şi cum ar culege roua sacrului de pe ea, pentru a o răspândi mai apoi pe pro­priul corp şi haine. O credinţă cât se poate de materială, ca să spun astfel, ma­nifestată prin gesturi aproape identice cu acelea pe care le-am văzut de-a lungul timpului la marile pelerinaje ortodoxe din România.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Foto-Mirel-3s.jpg

Sfânta Sara, statuia din criptă

 

Gitanii, romii, romanicheli, ie­nişi, romi din Est, manouches... ei sunt sarea şi piperul acestui pelerinaj. Sunt îmbrăcaţi în cu­lori tari, mai strălucitoare parcă în această lumină atât de pură şi de curată din sudul Franţei, care i-a inspirat pe atât de mulţi pictori şi artişti. Aflaţi în con­ti­nuă mişcare, între cripta Sfintei Sara, îm­prejurimile bisericii şi caravanele unde sunt adăpostiţi, sunt urmăriţi peste tot de zeci, sute de aparate de fotografiat ale tu­riştilor, dar şi ale diverselor „şcoli de fo­tografie“, venite aici cu elevi stângaci, dar dotaţi cu scule foto pretenţioase, în cău­ta­rea ultimelor urme de „pitoresc“ dintr-o societate obosită, epuizată. Scriu poate ca un Cioran de mâna a treia, dar eu aşa am perceput lucrurile: societatea noastră nu mai are resurse de bucurie şi de sacru, iar acolo unde ele există, sunt exploatate la ma­ximum de cei care au rămas. Orice gest religios al gitanilor (am menţionat de­ja felul lor aparte, zgomotos şi direct de a lua contact cu statuia şi relicvele Sfintei Sara), orice detaliu vestimentar care se în­scrie în stereotipurile noastre culturale despre ei era sancţionat prompt, cu mâna pe declanşatorul aparatului foto. Ce să mai vorbim despre sesiunile de „rumba gi­tana“, desfăşurate ad-hoc pe străzile din Saintes-Maries-de-la-Mer, dansatorii şi muzicanţii fiind înconjuraţi de un arici de obiective foto. Cu toate acestea, ei con­ti­nuau să se producă imperturbabili, indi­ferenţi şi mândri, aşa cum au făcut de se­cole, cu acea superbă indiferenţă specifică „gitanilor“, unul dintre secretele lor de su­pravieţuire, la urma urmei.

 

Schimbăm puţin cadrul. O fostă parcare din Saintes-Maries-de-la-Mer a fost transformată pen­tru ocazie în piaţă, şi nu una oarecare, ci faimoasa „marche des gitans“. Oricine a participat la un pelerinaj ştie că acesta posedă două inimi: una bate pentru religie şi sacru, alta este mai „lumească“, legată de existenţa co­ti­diană, de bucuriile acesteia. Această „pia­ţă a gitanilor“ este o bucurie pentru orice etnolog, pentru că aici poţi înţelege mai bine decât oriunde modul de viaţă al aces­tor eterni călători, prin intermediul obiec­telor de vânzare. Tot ce ţine de logistică şi camping: butelii, arzătoare, protecţie de vânt, o varietate incredibilă de oale de toa­te dimensiunile şi formele, dar de bună ca­litate, nu „chinezăriile“ ucigaşe pe care ne-am obişnuit să le vedem noi în Ro­mâ­nia, grătare din inox, cu proţap acţionat de un mic motor electric. În proţap erau înfipţi, demonstrativ, fazani şi crapi uriaşi din plastic, copie după natură. Nu ştiu de ce, pe mine m-a dus gândul şi la copilăria mea din anii 1980 şi la miile de polonezi ve­niţi pe litoralul românesc. Vindeau in­confundabilele şi increvabilele butelii roşii de voiaj, corturi şi alte articole de cam­ping inexistente pe atunci în paradisul lui Nicolae Ceauşescu. Dar să revenim la piaţa gitanilor. Uriaşe pilote cu puf de gâscă ve­ritabil, care ţin cald chiar şi atunci când ca­ravanele nu sunt încălzite, iarna. Stan­duri întregi cu cuţite, bricege, răzuitoare, perforatoare şi... praştie de tras cu piatra după păsări. Recunosc că în faţa ultimului articol nu am rezistat şi am cumpărat şi eu două bucăţi pentru copiii mei, mai aple­caţi mai degrabă către tabletă şi Internet decât spre natură, ca majoritatea celor din generaţia lor. În fine, aş mai dori să re­marc numeroasele standuri ce propuneau produse de curăţenie şi de întreţinere a curăţeniei, cu cele mai perfecţionate dis­po­zitive şi gadgeturi din domeniu. Expli­ca­ţia este una simplă: curăţenia este un lu­cru sfânt pentru gitani, rulotele trebuie să strălucească, totul se înscrie în mai vechea preocupare a romilor faţă de separaţia pur/impur, lumea din exterior şi cea din in­teriorul comunităţii. Și saboţi, grămezi uriaşe de saboţi de plastic, piele, chiar şi din lemn, pentru că în caravană/rulotă/cam­ping-car nu se urcă cu încălţămintea din exterior.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Foto-Mirel-4s.jpg

Biserica din Saintes-Maries-de-la-Mer

 

Pelerinajul de la Saintes-Maries-de-la-Mer este unul exuberant, la prima vedere. Pelerini ca­to­lici, „gitani“, romi, turişti, foar­te mulţi turişti. Două procesiuni foarte spectaculoase. În prima dintre ele, statuia Sfintei Sara este scoasă din criptă şi dusă pe umeri pe străzile oraşului. Apoi se intră în apa Mediteranei, până la ge­nunchi, într-un uragan de cântece, culori, emoţie şi flori. A doua procesiune, în ziua următoare, este dedicată celor „două Ma­rii“; de data aceasta, statuile lor, aşezate în­tr-o mică barcă din lemn ce o aminteşte pe aceea cu care au sosit aici acum aproa­pe 2000 de ani, sunt scoase în procesiune şi conduse şi ele spre mare. Când se intră mai în adâncul lucrurilor, se renunţă la op­timism. Toţi cei cu care am discutat mi-au mărturisit faptul că de la an la an numărul de caravane şi de pelerini rromi este mai redus: locurile de staţionare sunt scumpe, combustibilul la fel, plus avansul inexorabil al convertirii la bisericile evan­gheliste şi penticostale, care nu agreează de­loc astfel de forme de religiozitate po­pu­lară. Pelerinajul catolic este şi el suferind, secularizarea ambiantă a redus drastic numărul de „adevăraţi“ pelerini. Am par­ticipat efectiv în cortegiul ce urma racla celor două Marii spre imersiunea în apa Mediteranei. Nu cred că erau mai mult de 100 de pelerini care se comportau ca ata­re. Restul - turişti, mulţi turişti, veniţi la vâ­nătoare de „pitoresc“, spontaneitate „gi­tane“ şi consumul ultimelor resturi de ritualitate religioasă. Doar că, dacă se con­ti­nuă astfel, în câțiva ani nu vor mai avea ce fotografia. Lumea va fi mai tristă fără aceste forme de religiozitate populară. //

TAGS : saintes maries de la mer franta barca celor două marii sfânta sara statuia din criptă biserica marea mediterana sfanta balcanilor italia germania belgia biserica catolica piata obor marsillia lyon grecia gitan
Recomandari
Comentarii
Stefan cel Mic 2017-06-17
Am ajuns si gitanii un subiect la moda.
Total 1 comments.
1562
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.