Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Marile fami(g)lii. Mama SIPA şi tata DIPI (II)
Madalin Hodor - - - -
2017-06-13
Dosar
1
Ce legătură are moartea lui Gheorghe Trosca şi a uslaşilor ucişi la MApN cu SIPA şi DIPI? În mod direct, niciuna. Dacă însă ne referim la celălalt personaj principal al poveştii, Nicolae Militaru, vom vedea că ea există şi, culmea, nu e deloc neglijabilă.

 

Acum ceva vreme (februarie-aprilie 2016), am publicat în paginile revistei 22 o serie de articole cu titlul Asasinarea lui Trosca. Scopul declarat al acelei investigaţii era să ana­lizeze dovezile care stăteau la baza teo­riei uciderii premeditate a fostului şef de Stat Major de la USLA (şi, pe lângă el, a ce­lorlalţi uslaşi care au făcut parte din echi­pa­jele deplasate în noaptea de 23-24 de­cembrie 1989 la MApN) de către generalul Ni­colae Militaru. Am arătat, cred, în mod convingător şi bazat pe documente că, atât din punctul de vedere al presupusului mobil al crimei, cât şi din desfăşurarea rea­lă a evenimentelor, acest incident nu poa­te fi pus în sarcina fostului ministru al Apă­rării. Demersul meu a stârnit reacţii di­verse, unele dintre ele remarcându-se prin agresivitatea tonului şi ostilitatea ex­plicită (vezi aşa-zisa Replică a domnului Mi­halache). Cum seria de faţă nu îmi per­mite o abatere de la subiect, mă limitez la a mărturisi că tăcerea mea faţă de acuzele care mi s-au adus se datorează faptului că am continuat investigaţia în arhive, unde am descoperit noi documente relevante, pe care intenţionez să le prezint cât de cu­rând.

 

Este însă obligatoriu să explic de ce am în­ceput partea a doua a materialului despre SIPA şi DIPI referindu-mă la incidentul cu uslaşii ucişi la MApN. Ce legătură poate avea moartea lui Gheorghe Trosca cu su­bi­ec­tul? În mod direct, niciuna. Dacă însă ne re­fe­rim la celălalt personaj principal al po­veş­tii, Nicolae Militaru, vom vedea că ea exis­tă şi, culmea, nu e deloc neglijabilă. As­ta pen­tru că „asasinarea“ lui Trosca nu este alt­­ceva decât cel mai cunoscut episod din campania profesionistă de denigrare ca­re s-a purtat în ianuarie-februarie 1990 îm­potriva generalului Militaru şi care este de fapt la temelia teoriilor conspiraţioniste şi manipulărilor din zilele noastre. De că­tre cine şi cu ce scop vom vedea imediat. Pen­tru început, să ne introducem în con­text.

 

Duşmanul duşmanului meu

 

Una dintre principalele direcţii de atac pe care s-a construit imaginea de „KGB-ist răz­bunător şi însetat de sânge“ a ge­ne­ra­lului Nicolae Militaru a fost nedisimulata lui apropiere faţă de Moscova. Am arătat că, departe de a nega admiraţia şi credinţa lui în „fratele de la Răsărit“, generalul nu s-a ferit niciodată să recunoască con­tac­tele cu diverşi reprezentaţi diplomatici şi militari sovietici, contacte pe care le-a avut înainte, în timpul şi după eve­ni­mentele din decembrie 1989. Ceea ce nu în­seamnă neapărat că era „spion KGB sau GRU“, motiv pentru care am cerut, şi re­pet cererea, celor care susţin aceste lu­cruri să prezinte pretinsele dovezi ire­fu­ta­bi­le ale acestei afilieri. Măcar un document.

 

De fapt, ceea ce doreşte să ascundă aceas­tă teorie este faptul că problemele ge­ne­ra­lului Militaru nu au fost deloc determinate în zilele Revoluţiei şi imediat după aceea de motivul că ar fi fost „omul Moscovei“. Ştiu că astăzi „dă bine“ să fii rusofob „pâ­nă la Războiul de Independenţă“ dacă se poate, dar, din păcate, cine doreşte să scrie şi să citească o istorie onestă trebuie să ţină cont de contextul în care s-au pe­trecut evenimentele, şi nu de problemele prezentului. Or, în contextul respectiv, şi aici sigur se vor supăra din nou mulţi, ru­şii chiar erau băieţii buni. Nu intru în de­talii şi nu o spun în termenii mani­he­is­mului absolut (nu cred în caracterul „te­le­novelistic“ al istoriei), dar ţin să le amin­tesc specialiştilor în „lovituri de stat KGB-iste“ că Mihail Gorbaciov era în decembrie 1989 omul de la care toată suflarea ro­mâ­nească aştepta „să ne scape de nebunul ăsta!“, iar în materie de libertate, ochii erau aţintiţi spre „glasnost“ şi „peres­troi­ka“, iar nu spre democraţia nord-atlan­tică (reprezentată în primele zile ale lui 1990 de un singur şi ilustru necunoscut pen­tru poporul român, pe numele lui Ion Raţiu). Aşa că, în decembrie 1989, puteai liniştit să fii „mama spionilor KGB“ şi tot erai de preferat lui Ceauşescu. A nu se con­funda cu „patriotismul“ nostru an­ti­rusesc de dată mult mai recentă şi mai mult pe stilul „întorsul armelor“, decât pe cel al nevoii de reevaluare a istoriei.

 

Revenind la adevăratele probleme ale ge­neralului Nicolae Militaru, ele au început cu adevărat fix din momentul primei sale apariţii la televizor, în 22 decembrie, la ora 14.25. Nu este vorba despre celebra ce­re­re „Opriţi măcelul!“, în care cons­piraţioniştii au şi găsit iute o parolă pen­tru declanşarea „fenomenului terorist“ (o sumară studiere a cronologiei eveni­men­te­lor le-ar fi putut arăta că la acea oră se trăgea la Sibiu şi că la acel măcel, ca şi la cele anterioare de la Timişoara şi Bu­cu­reşti, se referea generalul). Nu. Este vorba despre următoarele afirmaţii: „dacă se dovedeşte faptul că Armata Română a tras în popor, înseamnă că... va fi rău! Şi pentru Armată în ansamblul ei, şi pen­tru fiecare comandant de subunitate şi militar în termen care a executat un asemenea ordin!“. Pentru prima dată la te­leviziunea publică, abia declarată „li­beră“, un general de armată (în retragere, cu uniforma în sacoşă, dar totuşi general) vorbea deschis despre faptul că „Armata a tras în popor“. Cum care Armată? Aia ca­re „e cu noi!“. „Va fi rău“? Cum s-or fi simţind Stănculescu, Guşă, Voinea, To­pli­ceanu şi Rus auzind asta? Dar Iulian Vlad şi Gianu Bucurescu, „invitaţi“ să ia mă­surile ce se impun „pe linia Ministerului de Interne“?

 

Dintr-un foc, Nicolae Militaru a reuşit o per­formanţă rară pentru ziua de 22 de­cembrie 1989, şi anume să se facă „in­de­zi­rabil“ atât pentru Armata şi Securitatea lui Nicolae Ceauşescu, cât şi pentru noul nu­cleu politic ce urma să se constituie în jurul lui Ion Iliescu. Pentru Armată, un general care avea „luxul“ de a nu fi implicat în represiune (să ne înţelegem, doar pentru că era în rezervă, nu pentru că nu ar fi făcut la fel, dacă situaţia ar fi fost alta) şi care se arăta gata să „ia ca­pete“ până la nivelul de soldat, pentru Securitate un inamic care sigur „va căuta să se răzbune“ pentru filajele, urmăririle şi delaţiunile, care îi aduseseră scoaterea din viaţa militară, pentru Ion Iliescu o frâ­nă în calea „consensului“ pe care îl căuta cu cele două structuri moştenitoare ale re­gimului.

 

Iată de ce, în ciuda anunţului că Nicolae Mi­litaru „va fi noul ministru al Apă­ră­rii“, generalul a rămas fix cu aceeaşi pu­tere de comandă cu care venise la Tele­viziune în după-amiaza zilei de 22 de­cem­brie. În timp ce Stănculescu, Guşă şi Vlad îşi vedeau mai departe de conducerea Ar­matei şi Securităţii, sub privirile bine­voi­toare ale lui Ion Iliescu, care nu avea nici cea mai vagă intenţie să-i schimbe din funcţii (halal complot KGB-ist prin care nu-ţi impui din primul moment „omul“ la comanda singurei structuri de forţă exis­tente!), Nicolae Militaru a avut timp să se ocupe de ceea ce se pricepea cel mai bine. Să-şi facă noi duşmani.

 

A început cu Petre Roman, pe care îl tra­tata de sus şi pe care îl considera „un mucos“, cu Gelu Voican şi Cazimir Io­nescu, pe care îi eticheta drept „exaltaţi“, şi cam cu oricine altcineva nu purta uni­formă şi nu răspundea la ordinele şi in­dicaţiile lui. Se considera în mod evident cel mai în măsură să conducă şi să dirijeze „gloata de civili“ care erau adunaţi în fostul birou al lui Silviu Curticeanu din clă­direa CC. Toţi cei menţionaţi au început în­cet, încet să considere că generalul acela cu alură bolşevică vrea să profite de Re­voluţie pentru a se instala la putere şi că pune la cale o lovitură de stat militară cu ajutorul Moscovei. Silviu Brucan era prea ocu­pat să corecteze (a se citi, să taie punc­tele delicate) platforma program a lui Du­mitru Mazilu, care nu respecta limitele „glasnost“-ului şi aluneca spre o zonă pe­riculoasă cu capătul de linie „desfiinţarea Partidului Comunist“, iar Ion Iliescu, deşi nu-l înghiţea, nu îl contesta frontal, aş­teptând fie ca lucrurile să se rezolve de la sine, fie să le rezolve altcineva pentru el. Evenimentele i-au dat dreptate.

 

Primele rafale din Piaţa Palatului au fost o surpriză neplăcută. Cineva nu era prea mul­ţumit de modul în care se desfăşurau lucrurile şi lansa un avertisment. Dovadă că prima serie de gloanţe nu a lovit pe nimeni, deşi piaţa era plină ochi de oa­meni. Bineînţeles, nu era foarte greu de dedus că „părţile nemulţumite“ nu puteau fi reprezentate decât fie de „forţele loiale“ ale lui Ceauşescu, oricare ar fi fost ele şi orice ar fi urmărit, fie de structurile de con­ducere rămase intacte ale Armatei şi Se­curităţii. Sau de o combinaţie a aces­to­ra. Oricum ar fi fost, tot ce se negociase pen­tru o tranziţie paşnică a puterii s-a dus pe apa Sâmbetei, iar optimismul a fost înlocuit de frică.

 

În acest context, a fost extrem de simplu pen­tru Silviu Brucan, singurul din grup care insistase de la bun început ca şefii Ar­matei şi ai Securităţii lui Ceauşescu să fie imediat îndepărtaţi şi care iniţial fusese blocat de abilităţile tactice superioare ale lui Ion Iliescu (cu experienţa şi cunoş­tin­ţele sale, intuise în mod sclipitor că „un­sul“ nu va fi cel care va alege o tabără, ci acela care le va „concilia“ şi care va putea demonstra Moscovei că stăpâneşte situa­ţia) să îşi impună punctul de vedere. Cum nu părea că cei care trăgeau au de gând să renunţe şi cum a devenit din ce în ce mai clar că se trecuse la atacuri coordonate, iar Iulian Vlad, Victor Stănculescu şi Şte­fan Guşă nu puteau sau nu doreau să opreas­că măcelul (mai mult, erau sus­pec­taţi că sunt în spatele lui), nu exista decât o singură soluţie logică. Aceea de a-i în­depărta de la comanda forţelor armate şi de a-l numi în fruntea lor pe singurul om despre care puteai şti sigur că nu face parte din „gaşcă“. Înlocuirea efectivă a lui Victor Stănculescu din funcţia de ministru al Apărării cu Nicolae Militaru s-a produs în seara zilei de 23 decembrie 1989. În ace­laşi moment, lui Iulian Vlad şi Ştefan Guşă li s-a tăiat accesul direct la telefoanele operative şi au fost izolaţi în biroul aces­tuia din urmă de la MApN. În acest mod, şi nu ca rezultat al vreunui complot pre­stabilit a ajuns Nicolae Militaru ministru al Apărării. Rămâne să ne explice „cons­pi­raţioniştii“ cum a putut declanşa ge­ne­ralul „fenomenul diversionist“ cu o seară înainte (22 decembrie), dacă el nu a ajuns la comanda efectivă a Armatei decât a do­ua zi seara (23 decembrie).

 

La mulţi ani, tovarăşe Roosevelt!

 

Nici nu se liniştiseră bine apele după exe­cutarea lui Nicolae Ceauşescu, că noua pu­tere instalată s-a trezit confruntată cu noi probleme. Cea mai delicată era re­pre­zen­tată, aţi ghicit, de Nicolae Militaru. Insta­lat în fieful său de la Ministerul Apărării, beneficiind de ascendentul moral al „sal­va­torului puterii“, comandând dis­po­zi­ti­vele militare prezente încă în punctele che­ie ale Bucureştiului şi şef al Securităţii (trecută în subordinea Armatei, chiar da­că formal, pe 22 decembrie), generalul Mi­litaru era, de facto, liderul militar al Ro­mâ­niei. Se şi comporta ca atare, refuzând tranşant să participe la reuniunile em­brio­nului guvernamental constituit pe 27 de­cembrie, motivând că nu poate să fie sub­ordonatul „imberbului“ Petre Roman.

 

Pentru a nu crea şi mai multe probleme şi a nu lăsa să se înţeleagă că lucrurile sunt în pragul conflictului deschis, mai ales la Moscova (care tocmai fusese asigurată că situaţia este sub control, că se păstrează linia ideologică şi că vom fi „pururea“ în Pactul de la Varşovia), juriştii ad-hoc din anturajul noilor lideri au venit cu un concept de o originalitate (un trend care va deveni regulă a democraţiei româneşti) colosală: Ministerul Apărării avea să fie con­siderat „minister extraguver­na­men­tal“. Între timp, Nicolae Militaru a con­ti­nuat să-şi consolideze puterea prin reche­marea în activitate şi numirea în funcţii importante, pe 28 decembrie 1989, a mai multor generali din „garda veche“, care fu­seseră, sub diferite motive, trecuţi în re­zervă. Mişcarea nu avea cum să nu-i ne­mul­ţumească pe militarii în activitate, mai ales pe cei tineri, şi le-a adus aminte foş­tilor generali ai lui Ceauşescu de de­claraţia din 22 decembrie. Stănculescu, de care depindeau contractele de vânzări de ar­mament şi care fusese desemnat să pre­ia ICE Dunărea (ceea ce s-a făcut prin în­globarea în Romtehnica), îşi dovedise loia­li­tatea predându-l pe dictator şi apoi exe­cutându-l cu sânge rece, dar Ştefan Guşă, mai onest faţă de carnetul roşu de partid, a fost exilat la Cluj, iar ceilalţi şefi ai Ar­matei au fost schimbaţi. Pe la cabinetele din Palatul Victoria au început să fie reîn­călzite zvonurile legate de pregătirea unei lovituri de stat militare, zvonuri lansate de diverşi proaspeţi „consilieri“ şi „per­soa­ne de încredere“ ale noii puteri, pro­veniţi, întâmplător sau nu, din fosta Secu­ri­tate. Prin Armată a început să se vor­beas­că cu voce tare despre „KGB-istul“ de Militaru şi despre „greşelile tactice“ pe care le-a făcut în timpul Revoluţiei.

 

În aceeaşi perioadă au apărut unele infor­maţii şi zvonuri cum că foştii ofiţeri de Se­curitate, despre a cărei organizare, reţele şi mod de lucru nu se ştia absolut nimic, ar pregăti o „contralovitură“. „Crăciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nos­tru!“ O ameninţare care va fi pusă în prac­tică în mod concret, de o manieră la care nu s-a gândit nimeni. Cum abia se ter­mi­nase cu „teroriştii“, iar oamenii din zilele respective încă mai aveau suficientă legă­tură cu realitatea încât să considere că în spatele măcelului nu putea sta decât Se­cu­ritatea, lucrurile au fost luate foarte în se­ri­­os. Drept urmare, în cadrul unei şedinţe re­strânse a CFSN, s-a luat hotărârea ca, sub formă de măsură preventivă, membrii ră­maşi în activitate ai Biroului Executiv al CSS să fie arestaţi. „Indisponibilizaţi“, mai pre­­cis, pentru că nu a existat niciun fel de man­­dat de arestare şi nici vreo acuzaţie formală.

 

În consecinţă, pe 31 decembrie 1989, Gelu Voican-Voiculescu, vicepreşedinte al CFSN, şi generalul Vasile Ionel, proaspăt reac­tivat şi numit şef al Marelui Stat Major al Armatei, i-au convocat pe Iulian Vlad, Gia­nu Bucurescu şi Aristotel Stamatoiu la se­diul MApN. Din nou sunt nevoit să-i de­za­măgesc pe fanii „complotului KGB-ist îm­potriva Securităţii“, precizând că gene­ralul Militaru nu a fost de faţă la acest epi­sod (e adevărat că a fost informat despre ce urmează să se întâmple), limuzina am­basadorului Tiajelnikov nu era trasă pe o alee a ministerului, iar cei menţionaţi nu au fost scoşi afară în cătuşe sub privirile sa­tisfăcute ale „duşmanilor de la Mos­co­va“. Ei au fost arestaţi de către generalul Hortopan, însoţit de gărzi înarmate, şi in­troduşi iniţial într-o cameră cu hărţi mi­li­tare. Au fost reţinuţi în sediul MApN până pe 19 martie 1990, când s-a constatat, ab­solut întâmplător legat tot de posibilitatea „pierderii Ardealului“ (ce coincidenţă cu de­cembrie 1989!), că statul român are ne­voie totuşi de „patrioţi“ care să ne pro­tejeze de constantele ameninţări terito­ria­le din afară.

 

Ce poate fi considerat un episod pe placul amatorilor de conspiraţii este anunţarea la televiziune a arestării şefilor Securităţii în­că înainte ca aceştia să ajungă la sediul MApN. Iulian Vlad va afirma că a auzit ştirea la radioul din maşină şi că a crezut că e vreun fel de glumă. Tocmai când se gândea că scăpase şi când avea şi nişte pla­nuri de „reorganizare“. Într-adevăr, tre­bu­ie să recunoaştem că să fii arestat pen­tru o presupusă „lovitură de stat“, când ar trebui să fii în închisoare cel puţin 25 de ani, numai pentru masacrul din decem­brie 1989, este ironic. O glumă a fost şi sosirea la minister a lui Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Mi­litare, care a venit neanunţat şi neaş­teptat de nimeni, fără să se ştie cum a aflat de convocare. Oricum, dacă tot ve­ni­se, a fost „indisponibilizat“ şi el.

 

Arestarea celor patru a avut drept con­secinţă prima şi ultima numire ilegală a unui şef al Securităţii după decembrie 1989: Gelu Voican-Voiculescu. Înainte de a primi respectiva însărcinare (de la Petre Roman, prin telefon), ezotericul re­vo­lu­ţio­nar a încercat un joc de cuvinte la adresa lui Iulian Vlad, comparându-l cu Franklin Roosevelt şi urându-i „La mulţi ani!“.

 

Se pare că fostul şef al Securităţii nu a gus­tat gluma şi a înţeles că i se urează mulţi ani de închisoare. Deşi, cam asta era regula casei, nu a fost cazul.

 

Doriţi puţină „Securitate“, Boss?

 

Însoţit de unul dintre consilierii („con­sigliere“ ar fi mai potrivit) săi, Viorel Ta­che, fost ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe (cu numele conspirative „Sorin Teodorescu“ şi „Tatu Viorel“), şi până pe 22 decembrie 1989, maior la Securitatea Municipiului Bucureşti (trecut în rezervă strategic chiar în ziua de 31 decembrie), ultimul şef al Securităţii, Gelu Voican-Voi­culescu, i-a convocat pe toţi comandanţii de direcţii centrale şi servicii la o întru­nire organizată la sediul DSS, chiar în ace­eaşi seară. A fost surprins că majoritatea au apărut cu sacoşe şi geamantane con­ţi­nând pijamale, săpun, pastă de dinţi şi pe­riuţe. Vestea despre arestarea „tătucului“ Vlad se răspândise ca fulgerul şi, ca tot omul care ştie ce are pe suflet, se pare că tovarăşii se aşteptau şi ei la un drum spre penitenciarele unde trimiseseră atâţia „duşmani ai poporului“.

 

S-a petrecut exact opusul. După un dis­curs electrizant în care i-a asigurat că nu vor păţi absolut nimic şi că vor continua să facă exact ce au făcut până atunci („să apere ţara“), Voican le-a urat „La mulţi ani!“ (fără să mai glumească) şi l-a îm­bră­ţişat demonstrativ pe Gheorghe Goran, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, nimeni altul decât fostul său anchetator. Simbolism, analiză psihologică? Irelevante. Întrunirea s-a încheiat în aplauzele şi ura­lele asistenţei. A urmat o scurtă vizită la sediul CIE (Centrul de Informaţii Externe) unde, pe post de comandă, după arestarea lui Stamatoiu, se afla fostul şef al ICE Du­nărea, Epifanie Amohnoaie. Şi aici lu­cru­rile s-au petrecut frumos, cu aceleaşi asi­gurări şi urări calde. În plus, „spionii“ noş­tri de pe toate meridianele, cei care nu făcuseră încă prostia să creadă că se va schimba ceva şi fugiseră, au primit şi ei aceleaşi promisiuni liniştitoare. Singura victimă colaterală a serii a fost colonelul Ga­vrilă Vălean (conspirativ, „Predescu Vic­tor“), şeful spionajului pe spaţiul America de Nord (UM 0102), care, văzându-l pe Vio­rel Tache lângă Voican, s-a temut că acesta se va răzbuna (el îl înlăturase din DIE) şi şi-a înaintat imediat demisia. În rest, succes pe toată linia.

 

Tocmai când fosta Securitate fusese „liniş­tită“ şi se împăcase cu gândul că s-a schim­bat doar şeful, Nicolae Militaru, cu obişnuitul său talent de a crea probleme, a intrat din nou cu tancul în sufragerie. Pe nepusă masă, după primele „sărbători libere“, ministrul Apărării i-a anunţat pe cei 236 de ofiţeri din fosta Securitate a Mu­nicipiului Bucureşti şi pe 450 de ofi­ţeri ai fostei Direcţii a IV-a (Contra­in­for­maţii Militare) că pot să înceapă să-şi caute de lucru pentru că sunt concediaţi. Cum formal ei se aflau în subordinea Mi­nisterului Apărării, mai precis a ge­ne­ralului Gheorghe Logofătu, erau cam pu­ţine lucruri pe care le puteau face pentru a contesta ordinul.

 

Puteau însă să se plângă noului lor şef. Du­pă o scurtă „grevă spontană“ în timpul că­re­ia au ameninţat că nu-şi vor părăsi bi­ro­urile, „persecutaţilor“ li s-a oferit so­luţia sub denumirea pompoasă de Con­siliul Si­gu­ranţei Naţionale. Noua struc­tu­ră ar fi tre­buit să „rezolve“ problemele „nu­cleului dur“ al fostului DSS, şi anume Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Mi­li­tare), Direcţia a V-a (Securitate şi Gar­dă, UM 0666), Di­recţia a VI-a (Anchete Penale), SMB (Se­curitatea Municipiului Bucureşti) şi pu­ţin cunoscutul, dar ex­trem de importantul SICÎOM (Serviciul In­dependent Cadre, În­văţământ şi Or­ga­ni­za­re Mobilizare). Re­levant pentru su­biec­tul nostru este, de exem­plu, că ofiţerii de anchete penale ai Direcţiei a VI-a trecuţi în rezervă urmau să fie înlocuiţi de „pro­cu­rori“ (Dan Voinea a fost detaşat în aceas­tă unitate embrio­na­ră pentru o scurtă perioadă înainte să „se ocupe“ de Dosarul Revoluţiei), iar din Di­recţia a V-a şi a IV-a urmau să fie păstraţi doar cei care „s-au dovedit loiali prin mi­siunile îndeplinite“.

 

Furios la culme, după ce a aflat despre exis­­tenţa respectivului plan, Nicolae Mili­taru i-a comunicat lui Gelu Voican-Voi­cu­lescu interdicţia de a se mai amesteca în tre­bu­ri­le interne ale Armatei, mai ales în re­or­ga­ni­zarea fostului DSS. Conflictul la­tent a de­venit făţiş. Deznodământul aces­tui război subteran pentru putere este as­tăzi cu­nos­cut. Generalul Militaru şi-a dat demisia din funcţia de ministru al Apărării la 16 fe­bruarie 1990, în urma unei revolte fără pre­cedent a corpului ofiţeresc con­dusă de CADA (Comitetul de Acţiune pen­tru De­mo­cratizarea A­rmatei), mişcare cu obiec­ti­ve generoase, care însă a fost ma­nipulată de către Gelu Voican Voiculescu cu aju­to­rul foştilor ofiţeri de contra­in­for­maţii din Direcţia a IV-a. Campania de de­nigrare a lui Nicolae Militaru, care a acom­paniat răz­bo­iul, a fost demarată şi spri­jinită intens din direcţia fostei Securităţi, acesta fiind con­textul şi explicaţia apariţiei primelor ar­ti­cole de presă şi „dezvăluiri“ care îl acu­zau între altele de „asasinarea“ lui Trosca.

 

Cât despre „oropsiţii“ securişti de la SMB, Di­recţia a IV-a, Anchete Penale etc., care erau cât pe ce să fie lăsaţi pe drumuri de „tră­dătorul“ Militaru, ei şi-au găsit sal­va­rea în cadrul unei unităţi care s-a numit în mod profetic Direcţia de Pază a Obiec­ti­velor Politice. Vom vedea cine erau cei ca­re s-au „scurs“ prin intermediul ei spre DIPI şi SIPA, vom reveni la generalul Dan Gheorghe (care nu a stat chiar degeaba cât timp s-a desfăşurat povestea cu Mi­li­ta­ru) şi la Marian Ureche. Vom avea timp să vorbim chiar şi despre modul în care s-a folosit Rodica Stănoiu de SIPA şi de rela­ţii­le ei „de serviciu“ în procesul cu CNSAS...

 

(Va urma)

 

Prima parte a articolului poate fi citită aici.

TAGS : sipa dna cnsas gavrila valean mapn dipi gheorghe trosca kgb gru moscova ion ratiu timisoara bucuresti nicolae militaru iulian vlad stanculescu romania gusa topliceanu sibiu revolutie 22 ecembrie gelu voi
Recomandari
Comentarii
Marius Nicolescu 2017-06-17
Exceptional articol. Felicitari, domnule Hodor. Astfel de destainuiri sunt memorabile. Intotdeauna am crezut ca "patriotii", "conspirationistii" nu sunt altii decat maestrii diversiunilor. Si anume: securistii. Mici sau marri au facut si fac numai rau acestei nefericite natiuni. Va multumesc, domnule Hodor.
Total 1 comments.
1120
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.