Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Tragedia poporului rus (II). Premisele cataclismului
Codrut Constantinescu - - - -
2017-06-13
Cultura
0

În 1917 însăşi inima politică a Rusiei (ţarul, consilierii, miniştrii etc.) era cangrenată printr-un amestec spectaculos de prostie, încăpăţânare şi beţie a puterii.

 

Războiul ruso-japonez din 1904-1905 a fost primul semn exterior de amploare ca­re anunţa slăbiciunea militară a Imperiului Rus ca parte a unei simptomatologii mai ample. „Pătrunderea eco­no­mică a Rusiei în Ori­en­tul Îndepărtat, posibilă prin construirea în anii 1890 a liniei ferate transsiberiene, era menită să o pună în con­flict cu Japonia, care avea interese în Coreea şi în Manciuria. Războiul ar fi putut fi evitat, dacă po­li­tica externă a Rusiei s-ar fi aflat pe mâna unor per­soane competente. Ea a fost însă lăsată pe seama unei cabale de curte (...) acest grup de lobbyiști l-a convins pe ţar să refuze oferta de compromis a ja­po­ne­zi­lor, făcând inevitabil războiul. Faptul că Nicolae a decis să se implice personal în această problemă nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile.“ Nicolae al II-ea se credea expert în Orientul Îndepărtat pen­tru că în tinereţe făcuse un turneu prin regiune. În plus, şi rasismul care dom­nea în epocă nu i-a ajutat prea mult pe ruşi să îşi ia în serios inamicii. „Afişe ale guvernului îi înfăţişau pe japonezi ca pe nişte maimuţe firave şi mici, cu ochii înguşti şi pielea galbenă, ce fugeau pa­ni­cate la vederea giganticului pumn alb al unui soldat rus.“ Eşecul usturător din Ori­entul Îndepărtat avea să zguduie în in­te­rior societatea rusă, care semăna, plastic spus, cu o căpiţă de fân uscat în aş­tep­ta­rea unei flăcări.

 

Revoluţia rusă din 1905 a fost un vast antrenament pentru ceea ce avea să se întâmple în anul 1917 şi a venit la fel ca cea de a doua, mult mai celebră, tot pe fon­dul unei înfrângeri militare ca­tas­tro­fa­le. Paradoxal este faptul că manifestaţia din 9 ianuarie 1905 din Sankt-Petersburg se dorea una paşnică, ba mai mult, una loialistă şi monarhistă, muncitorii crezând că pot să-l înduplece pe ţar să le ofere con­cesii dând mai degrabă vina pe birocraţia nobiliară care ascundea adevărul ţarului (bun, dar prost informat, vechea poveste). Represiunea trupelor a fost necruţătoare şi prostească, fiind ucişi 200 de oameni, alţi 800 de manifestanţi fiind răniţi, cifre care oferă o imagine clară a faptului că s-a tras din plin. Rusia a luat foc, iar spiritul de revoltă s-a răspândit nu numai în ma­ri­le oraşe, ci şi la ţară, unde situaţia era în­că şi mai explozivă, în perioada 1905-1906 fiind distruse aproape 3.000 de conace (15% din totalul lor). Pentru a încerca să potolească aceste mii de revolte care de multe ori degenerau în jafuri, guvernul a folosit pe scară largă armata (de 2.700 de ori!), fapt care a accelerat degradarea dis­ciplinei militare. Marea majoritate a sol­da­ţilor ruşi erau ţărani. Revolta s-a extins şi în Polonia rusească (unde au avut loc în 1905 mai multe greve decât în tot restul imperiului), precum şi în Finlanda, al că­rui guvernator general rus a fost asasinat. „Problema de bază era faptul că ţarul Ni­colae însuşi nu era câtuşi de puţin con­ştient de caracterul extrem al situaţiei. În timp ce ţara

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-as23codrut.jpg

// ORLANDO FIGES
// Revoluţia Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor
// Editura Polirom, Iaşi, 2016, 800 p.

se afunda tot mai mult în ha­os, el continua să-şi umple paginile de jur­nal cu observaţii succinte şi insig­ni­fiante despre vreme, cine i-a ţinut com­panie la ceai şi câte păsări a împuşcat în ziua respectivă.“ După al­te luni de violenţe, când Ru­sia se afla practic în pra­gul războiului civil, ţarul a acceptat, mai degrabă con­tre-coeur, unele concesii importante, dar nu re­vo­lu­ţionare (înfiinţarea unei Dume naţionale în care au fost reprezentate partide politice, eliminarea cen­zu­rii, eliberarea deţinuţilor po­litici etc.), care fuseseră adoptate în Occident cu cel puţin 100 de ani înainte şi care, dacă ar fi fost respectate de ţar, poa­te că ar fi împins Rusia spre un traseu mo­narhist constituţional. Căci în Rusia exis­tau segmente monarhiste care s-au or­ga­nizat în Uniunea Poporului Rus, pentru a apăra vechea ordine autocratică folosind la nevoie forţa. La sfârşitul anului 1906 exis­tau 1.000 de filiale ale Uniunii numă­rând 300.000 de membri. Din păcate, ţa­rul a ales o altă cale, mult mai periculoasă, încurajând Uniunea Poporului Rus şi mi­liţiile sale, Sutele Negre, care s-au dedat la 690 de pogromuri, făcând 3.000 de vic­time în rândul minorităţii evreieşti, dar şi subminând neîncetat autoritatea Dumei (pe care putea să o dizolve când îi poftea inima).

 

Probabil că cea mai mare şansă de salvare a sistemului ţarist a reprezentat-o per­so­nalitatea lui Piotr Stolîpin. Amintirea lui a dăinuit şi în regimul sovietic stalinist prin ce­lebrele vagoane cu care erau trans­por­tați deţinuţii către lagărele din Gulag (şi care nu erau totuna cu vagoanele de vite ca­re au fost utilizate când cele de tip Sto­lîpin nu mai făceau faţă, represiunea lu­ând caracter de masă). Ceea ce a fost de­sem­nat ulterior sub această sintagmă, va­gonul Stolîpin, era de fapt un vagon de cla­sa a doua căruia i s-a înlăturat com­par­ti­mentarea obişnuită, aceasta fiind în­lo­cui­tă cu una realizată prin grilaje şi sârmă, re­creând-se celule mobile, în care erau în­ghesuiţi şi câte nouă deţinuţi. La un capăt al vagonului se afla toaleta gardienilor, iar la celălalt cea a deţinuţilor (conform lui Jac­ques Rossi în Le Manuel du Goulag, Dictionnaire Historique, Documents, Le Cherche Midi Editeurs, Paris, 1997). Sto­lîpin a făcut ordine în Rusia, fiind ar­ti­za­nul unei represiuni feroce după 1906, în ca­litatea lui de ministru de Interne şi, apoi, de premier, 60.000 de deţinuţi po­li­tici fiind condamnaţi la moarte, la muncă silnică sau exilaţi în Siberia în primii săi trei ani de guvernare, ceea ce era un record pentru regimul ţarist, mai degrabă lax şi nehotărât în privinţa represiunii politice. „Stolîpin era exponentul tipic al acelui cerc de aristocraţi care au do­mi­nat birocraţia imperială. Înalt, cu o bar­bă şi o ţinută distinsă, avea foarte mult farmec.“ Dar şi curaj, căci în timpul re­be­liunilor ţărăneşti din 1905, când alţi gu­vernatori de provincie fugeau sau se în­cu­iau în fortăreţe, Stolîpin, guvernator local, cutreiera una dintre cele mai turbulente provincii, Saratov, încercând să aplaneze tensiunile. Mare minune că nu a fost asa­si­nat încă de atunci. Devenind premier, se pa­re că şi-a dat seama că nu va muri în pa­tul sau, de bătrâneţe. De numele lui St­o­lîpin se leagă totuşi o serie de reforme im­portante (obligativitatea învăţământului pri­mar, abolirea discriminărilor la adresa evreilor, dreptul de proprietate pentru ţă­rani, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în fabrici etc.), care însă au fost amânate sau anulate chiar de sistemul ţarist pe care, teoretic, Stolîpin îl conducea. Prac­tic, mulţi poli de putere i-au scăpat de sub control, astfel încât asasinarea lui în 1911, la Opera din Kiev, chiar în prezenţa ţarului, a lăsat ierarhia ţaristă fără prin­ci­palul exponent al realismului politic.

 

Toţi istoricii serioşi (Martin Six­smith, Miranda Carter etc.) con­cordă asupra tezei că Imperiul Ţa­­rist nu era deloc pregătit pen­tru Primul Război Mondial (cum nu era nicio mare putere, însă unele au făcut faţă mai bine). Rusia era cu atât mai puţin pregătită pentru un război de uzură, chiar dacă atunci când a intrat în război nimeni nu credea că acesta avea să se prelungească mai mult de Crăciunul anului 1914. Probabil că semnalul de alar­mă tras de înfrângerea zdrobitoare din 1904-1905 se estompase mult prea de­vre­me în amintirea elitei politice ruseşti (căci pe ţărani nu-i întreba oricum nimeni). „În vreme ce restul puterilor europene au reuşit să se adapteze şi să im­pro­vi­ze­ze, sistemul ţarist s-a dovedit a fi mult prea rigid şi greoi, prea inflexibil şi în­cre­menit în propria rutină, prea au­to­ri­tar şi ineficient pentru a se adapta schim­bărilor de situaţie.“ Orlando Fi­ges, chiar dacă nu analizează în amănunt perioada 1914-1917, menţionează multe dintre cau­ze­le care au dus la sucombarea totală din anul 1917. De la incompetenţa abisală a comandanţilor militari, toţi no­bili fără ex­pe­rienţă pe câmpul de luptă, dar agreaţi de Curte, lipsa unei structuri de comandă clare, proasta, dacă nu ine­xistenta co­mu­nicare între ele, stocurile de armament ca­re s-au terminat după câteva săp­tămâni, haosul dotării infanteriei (mi­li­tarii ruşi erau înarmaţi cu zece tipuri di­fe­rite de puşti, care aveau nevoie de zece ti­puri diferite de gloanţe, având alte ca­li­bre), necu­noaş­te­rea tacticilor moderne, pâ­nă la des­con­si­derarea săpării de tranşee adevărate, me­nite a-i proteja pe militarii din prima şi a doua linie de tirul artileriei grele, pier­de­rile mari pe care le-a suferit corpul ofi­ţe­resc de profesie (60.000) şi ca­re nu mai pu­­teau fi înlocuite, continuarea atitudinii su­perioare a ofiţerilor faţă de subordonaţi în vechea tradiţie, conflictul intern social în­tre ofiţerii nobili şi soldaţii-ţărani, care, de cele mai multe ori, nu în­ţe­legeau de ce şi pen­tru cine luptă, mo­ti­va­ţia lor na­ţio­na­lis­tă fiind mai degrabă inexistentă. Acest cock­tail exploziv poate că nu ar fi sărit în aer dacă războiul s-ar fi sfârşit mai re­pe­de.

 

Frontul s-a stabilizat, în ciuda în­frângerilor usturătoare din Prusia Orientală în faţa trupelor ger­ma­ne, ceea ce dovedea în mod clar că ruşii nu aveau cum să facă faţă militar Germaniei. Rusia se retrăsese câ­te­va sute de kilometri, pierzând şi câş­ti­gu­rile iniţiale pe care le înregistrase în vara anu­lui 1914 în faţa Austro-Ungariei (Ga­li­ţia şi oraşul Lvov). Abia în vara anului 1916 generalul Brusilov, probabil cel mai capabil militar ţarist, a iniţiat o ofensivă pe Frontul de Sud-Vest care avea să in­flu­enţeze decizia guvernului român şi a Re­ge­lui Ferdinand de a forţa intrarea în război a României împotriva Puterilor Centrale, tocmai pentru că ofensiva lui Brusilov a repurtat un succes iniţial important, din nou, împotriva trupelor austro-ungare, ve­ri­ga slabă a forţelor centrale (însă toată lumea ştia acest lucru, inclusiv germanii). În 48 de ore, ruşii trecuseră de liniile de­fen­sive austriece pe 80 de kilometri de front, luând 40.000 de prizonieri, cifră ce avea să ajungă până la remarcabilul număr de 200.000, jumătate din forţele habs­bur­gice de pe Frontul de Est (şi mulţi români tran­silvăneni, bineînţeles, care vor alege să facă parte din unităţile de voluntari care au ajuns pe frontul din Moldova). Din păcate, invidia pe succesul lui Brusilov, dar şi temerile comandanţilor de pe Fron­tul de Nord, care aveau în faţă trupe ger­ma­ne, au împiedicat declanşarea unei ofen­sive generalizate, permiţând coman­da­mentului german să mute pe calea ferată trupe germane în sud, pentru a împiedica prăbuşirea frontului austriac. Poate că reluarea ofensivei de către trupele ruse ar fi amânat sau chiar împiedicat re­vo­lu­ţio­na­rul an 1917. Ceea ce ţine de domeniul evi­denţei (istorice) este faptul că însăşi inima politică a Rusiei (ţarul, consilierii săi, mi­niştrii etc.) era profund cangrenată prin­tr-un amestec spectaculos de prostie, au­tism, încăpăţânare şi beţie a puterii.

 

(Va urma)

 

Prima parte a acestui text poate fi citită aici.

TAGS : rusia japonia razboi orlando figes revolutia rusa editura polirom iasi orientul indepartat coreea sankt petersburg st­o­lipin moldova
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1202
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.