Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Trump, marele catalizator al autonomiei europene
2017-06-08
2
Brexitul și dușul rece aplicat recent de Trump aliaților din NATO au relansat dezbaterea despre direcția și viitorul apărării europene.

 

 

 

S-a scris mult pe marginea eșecului președintelui Trump de a-și asuma explicit Articolul 5 al NATO. Cert este că, dacă a dorit o punere la zid, ultimativă, a rău platnicilor din NATO, se poate să fi generat un efect de bumerang. Este foarte posibil ca prima descindere a lui Trump la NATO să constituie un moment de deșteptare pentru securitatea europeană, dar nu în sensul dorit de acesta. Se prea poate ca aliații vizați să înceapă să cheltuiască mai mult, dar cel mai probabil vor ajunge să o facă în afara NATO, investind în dimensiunea de securitate și apărare a UE. Cu alte cuvinte, exact în construcția față de care Trump s-a poziționat ostentativ împotrivă (prin susținerea platformelor profund anti-Bruxelles, precum UKIP sau Frontul Național, de exemplu). Iar tweet-urile vitriolice și impulsive la adresa Germaniei vor aprofunda această tendință. Din această perspectivă, Trump, dar și Brexit-ul devin pretexte ideale, catalizatorii unor formule alternative în spațiul securității europene, potențial în afara NATO și fără participarea Statelor Unite. Or, toate aceste tendințe agregate pot sfârși prin slăbirea NATO și polarizarea aliaților.

 

 

Proiectele naționale

 

 

Discursul din Bavaria al cancelarului Angela Merkel rămâne edificator: „vremurile în care puteam conta pe deplin pe alții au luat oarecum sfârșit. Tot ceea ce pot să spun este că noi, europenii, trebuie să ne luăm destinul în propriile noastre mâini. Sigur că trebuie să avem relații prietenoase cu SUA și Marea Britanie și cu alţi vecini, inclusiv cu Rusia. Dar pentru viitorul nostru trebuie să luptăm noi înșine“. Mesajul a creat imediat un efect de domino. A fost preluat și de alți oameni politici europeni. Președintele ALDE, Guy Verhofstadt, a răspuns imediat provocării lansate de Merkel într-un amplu comentariu pentru The New York Times: „ne-am bazat pe SUA pentru securitatea noastră colectivă. Dar amenințarea crescândă a unei Rusii expansioniste, combinată cu reticența președintelui Trump de a recunoaște această amenințare și retragerea Regatului Unit în izolaționism arată că Europa trebuie să-și asume mai multă responsabilitate pentru propria sa securitate“. În consecință el a propus o Uniune Europeană a Apărării, care să dezvolte o piață integrată pentru apărare, ținte bugetare comune și să dezvolte capacități operaționale colective.

 

Aspectul esențial al confesiunii cancelarului german ține de distanța generică pe care o afișează în raport cu anglo-sfera și în același timp apropierea pe care o arată față de Emmanuel Macron, cel care nu s-a temut să desfășoare o campanie care a pus „Europa pe primul loc“. În definitiv, și Macron este promotorul suveranismului, dar perspectiva lui este continentală. În ianuarie, într-un discurs ținut la Berlin la Universitatea Humboldt, el relua ideea unei „Europe de la puissance“, pledând pentru o „Europă a suveranității“ și care în linii mari propunea dezvoltarea unei capacități europene de acțiune autonomă (inclusiv un cartier militar european, dar și un fond comun de apărare care să finanțeze programe de cercetare, precum și capacități comune de apărare). Ulterior, Macron publica în Financial Times un amplu manifest despre emanciparea Europei: „lumea de ieri a dispărut. (...) În lumea de ieri, securitatea europeană era responsabilitatea Americii. (...) Dar acum noi, europenii, suntem pe cont propriu. Putem închide ochii și pretinde că încă trăim în lumea de ieri. (...) A venit timpul ca europenii să devină suverani“. Iar pentru Macron în construcția unei Europe suverane, cu atât mai mult pe dimensiunea de apărare, axa franco-germană este forța gravitațională. Este o mutație fundamentală față de anii ’90, când motorul dezvoltării dimensiunii de securitate a UE era binomul franco-britanic, realitate care asigura și ancorarea într-o logică atlantistă a efortului. Nu trebuie ignorat nici simbolismul momentului. Mesajele de emancipare apar într-un moment sensibil pentru relațiile euroatlantice, precum împlinirea a 70 de ani de la avansarea Planului Marshall (cel care ancorează SUA ca putere europeană) și a 65 de ani de la Tratatul de la Paris privind instituirea Comunității Europene de Apărare.

 

Desigur, Franței și Germaniei li se mai adaugă și alți pretendenți. În septembrie anul trecut, ministrul de Externe al Italiei (țară care pare să vrea să ocupe locul Marii Britanii), Paolo Gentiloni, propunea sub umbrela Tratatului de la Lisabona ideea unui „Schengen pentru Apărare“. Se dorea instituirea unei forțe europene multinaționale, de dimensiunea unei divizii, cu un buget comun pentru desfășurarea eventualelor operațiuni, aflată sub coordonarea unei infrastructuri permanente de comandă și control.

 

 

Proiecția Comisiei Europene

 

 

Este important să suprapunem toate aceste pledoarii politice naționale peste cele trei scenarii prospective (orizontul de timp fiind 2025) care tocmai au ieșit din laboratoarele Comisiei Europene. Demersul ne poate ajuta să deslușim direcțiile viitoare, ingredientele unui potențial consens, cel puțin la nivelul nucleului dur. Documentul de poziție al Comisiei Europene despre viitorul apărării europene pornește de la constatarea că „natura relației transatlantice evoluează. Mai mult ca niciodată, europenii trebuie să-și asume mai multă responsabilitate pentru propria lor securitate.

 

În primul scenariu se conturează o Uniune a Apărării „light” în care statele membre nu au obligativitatea politică și legală de a merge în aceeași direcție. Solidaritatea rămâne în mare măsură voluntară, contextualizată și la latitudinea fiecărui stat membru. În linii mari, pe dimensiunea de securitate, Uniunea rămâne un actor care va „complementa” eforturile partenerilor (NATO și ONU). Iar atunci când atât NATO cât si UE sunt implicate, Uniunea ar prelua responsabilitățile soft, în timp ce NATO s-ar ocupa preponderent de componenta de hard power.

 

Scenariul intermediar arată o Uniune care are capabilitatea operațională și voința politică de a desfășura operațiuni de gestiune a crizelor (inclusiv stabilizare post-conflict) și de a se implica în misiuni de capacity building (consolidare instituțională, reforma sectorului de securitate) în imediata proximitate a Europei. Meniul operațional pe care îl va împărți cu NATO este foarte divers: operațiuni de mare intensitate împotriva terorismului și a amenințărilor hibride, operațiuni de supraveghere, misiuni de asigurare a securității maritime și de protecție a frontierelor. Totodată Uniunea se va implica direct în protejarea infrastructurilor critice ale statelor membre inclusiv în eventualitatea unor atacuri disruptive.  În acest sens, Uniunea va folosi resursele Fondului European de Apărare pentru a investi în capabilități multinaționale în sfera transportului strategic, a platformelor UAV, a infrastructurii de supraveghere maritimă, dar și a capabilităților ofensive. Este și contextul în care Uniunea la acel moment va avea propria infrastructură de comandă și control și desigur o planificare comună.

 

Al treilea scenariu este și cel mai interesant pentru că în esență vorbim de maturizarea unui NATO european fără anglo-sferă. „Solidaritatea și asistența mutuală ar deveni norma”, se spune în documentul de poziție al Comisiei Europene. Obiectivul este acela de a avea o Uniune de Securitate și Apărare capabilă să acopere întreg spectrul articolului 42, ceea ce include inclusiv dimensiunea de apărare colectivă (fiind o moștenire rămasă de la defuncta UEO-Uniunea Europei Occidentale) și care pe hârtie este un angajament mai amplu decât articolul 5 al NATO. Este stadiul la care protecția Europei în fața diverselor forme de agresiune nu mai este atributul exclusiv al NATO, ci și responsabilitatea („mutual ranforsabilă”) UE. În detaliile sale, profilul Uniunii tinde spre o clonare a Alianței de astăzi: planuri de contingență, elemente pre-poziționate, forțe de reacție rapidă, exerciții militare regulate, inclusiv infrastructura logistică prin care se poate face transferul rapid de echipamente militare pe cuprinsul Europei. Foarte semnificativ este și faptul ca prioritățile naționale vor reflecta prioritățile „europene”.

 

 

Marea tentație

 

 

În toată această efervescență a inițiativelor si scenariilor este foarte ușor să pierzi controlul asupra spiridușului emancipării. Iluzia „armatei europene”(care bântuie difuz prin diverse cancelarii europene), dar și tentația balcanizării resurselor si a priorităților, a dublării unor capacități instituționale deja existente, de a nu investi serios în hardpower sau de a clona gradual portofoliul NATO au existat mereu și cu siguranță nu vor ocoli nici procesul de integrare în jurul unui nucleu dur dominat de binomul franco-german. Ar fi, desigur, o mare eroare. Miza rămâne aceea a dezvoltării unui pilon european în interiorul NATO (eventual prin creionarea unor soluții care să permită recursul la infrastructura NATO, atunci când state non-membre UE nu sunt implicate). Alternativele riscă să tulbure, să fragmenteze și mai mult ecuația de securitate în Europa.

TAGS : trump NATO articolul 5 securitate UE brexit merkel macron
Recomandari
Comentarii
julius001 2017-06-10
"S-a scris mult pe marginea eșecului președintelui Trump de a-și asuma explicit Articolul 5 al NATO. "...s-a rezolvat ... ne-a adus veste buna Ramona Avramescu...
Liviu 2017-06-09
1. Nimeni nu poate explica rational de ce trebuie americanii sas-si toace banii pentru a-i apara pe europenii care nu se mai gasesc in mizeria de dupa razboi.
2. Europenii nu vor face nici un fel de aparare comuna, sint incompetenti, orgoliosi si veleitari.
3. Norocul Europei e ca rusii n-au nici un fel de interes sau intentie de expansiune spre Vest - pericolul este creat de invazia migrationista.
Total 2 comments.
1657
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.