Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Marile fami(g)lii. Mama SIPA şi tata DIPI (I)
Madalin Hodor - - - -
2017-06-06
Dosar
1
„Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.“ (Metamorfoza, Franz Kafka)

Recapitulare

 

Arhiva SIPA. Scandalul a năvălit în spaţiul public aparent de nicăieri. Pentru început a plouat cu acuzaţii. Cei care au declanşat campania de presă ar fi făcut-o, se spune, pentru că au probleme cu dosarele din instanţă, deci vorbim despre un alt episod al bătăliei epice dintre „Mafie“ şi „Jus­ti­ţie“. Războiul pare că a ajuns la „faza pe ar­hive“ şi a pornit de la acuzaţia că din ele s-ar fi „sustras“ (copiat, xeroxat etc.) do­cumente sensibile, se înţelege că în fol­o­sul unor persoane sau al unor grupuri de interese. Asociaţiile profesionale ale ma­gistraţilor şi procurorilor au reacţionat, indignate că informaţii legate de viaţa pri­vată a membrilor (boli, relaţii sen­ti­men­tale, episoade mai puţin plăcute) se pot „scurge“ în presă şi de aici pot genera efec­te greu de anticipat. Politicienii s-au gră­bit, în stilul cunoscut, să capitalizeze în interes propriu atenţia publicului, lan­sându-se în declaraţii, care mai de care mai „incendiare“. S-au făcut, bineînţeles, propuneri: de la „declasificarea in­te­gra­lă“, la gestionarea „după modelul CNSAS“. Unii afirmă că ar fi de dorit publicarea arhivei pentru a şti cum, de ce şi mai ales de către cine au fost şantajaţi, influenţaţi sau manipulaţi magistraţii (dacă au fost), alţii consideră că documentele trebuie dis­truse, pentru a împiedica „răul“ să pro­ducă daune şi mai mari.

 

Aparent pentru a pune capăt speculaţiilor, scandalului şi acuzelor, guvernul a adop­tat o ordonanţă a cărei singură certitudine este hotărârea de a amâna deznodământul timp de trei ani. Şi eventual de a-l lăsa pe seama altora. Până atunci va exista o co­misie care va analiza, desecretiza şi sem­nala eventualele fapte de natură penală, la cele privind viața privată urmând să aibă acces doar persoanele în cauză. Apoi se înţelege că totul se va termina cu predarea documentelor, în funcţie de conţinutul acestora şi regimul lor de clasificare, către instituţiile abilitate. Alt subiect de dis­pută.

 

Între timp, după aproape două săptămâni de la debutul „bombei de presă“, s-a ob­servat că aceasta nu este niciun fel de „bom­bă“, ci mai degrabă ceea ce în ter­meni plastici se poate numi o „ciorbă re­încălzită“. Asta pentru că subiectul de­se­cretizării arhivei SIPA a fost lansat în spa­ţiul public în urmă cu aproximativ un an (25 iulie 2016) nu de către vreun ziarist pre­ocupat de soarta respectivelor do­cu­men­te, ci chiar de către fostul ministru al Jus­tiţiei, Raluca Prună. De altfel, proiectul de hotărâre „privind unele măsuri re­fe­ritoare la arhiva fostei Direcţii Generale de Protecţie şi Anticorupţie“, se află pe site-ul Ministerului Justiţiei fix din data menţionată şi conţine (cu anumite mo­di­ficări, cum au remarcat zilele acestea re­prezentanţi ai asociaţiilor profesionale ale magistraţilor) în linii mari aceleaşi pro­pu­neri ca şi cele care se regăsesc în proaspăt promovata ordonanţă a guvernului. Ca lucrurile să fie şi mai clare, oricine poate găsi la o căutare sumară pe Internet, chiar în paginile ziarului care a detonat „bom­ba“, ştirea respectivă, publicată pe 26 iu­lie 2016, împreună cu un interviu din oc­tombrie 2015, al lui Cristi Danileţ, care, culmea, spune exact lucrurile care au fost „descoperite“ zilele acestea. Inclusiv fap­tul că au existat comisii de inventariere, că unele dintre documentele respective au fost citite de acestea şi că se cam ştie ce con­ţin. Tocmai de aceea SIPA a fost des­fi­inţat şi s-au făcut demersuri pentru de­cla­sificarea arhivei. La data respectivă, Cris­ti Danileţ nu făcea parte, se pare, din „re­ţeaua celor care au furat docu­mente“.

 

Că presa din România „redescoperă“ pe­rio­dic subiecte şi le aruncă pe piaţă cu ti­tluri de o şchioapă pentru a atrage citi­tori, care nu prea au timp să-şi aducă amin­te ce au parcurs acum o lună, dară­mite acum un an, sau pentru a servi in­teresele de moment ale patronilor nu este vreo noutate. Oricum, investigaţiile jur­na­listice relevante, adică esenţa muncii unui ziarist, s-au refugiat de mult pe bloguri. Chiar şi aşa, tot ar fi trebuit ca presa să remarce că în respectiva perioadă izbuc­nea, în urma unor cercetări ale DNA, un scan­dal de proporţii care privea un alt „ser­viciu secret“ de aceeaşi factură ca şi SIPA, şi anume DIPI (Departamentul de In­formaţii şi Protecţie Internă al Mi­nis­terului de Interne). Poate vă mai amintiţi că şase ofiţeri de rang înalt au fost acuzaţi de „infracţiuni de delapidare, fals inte­lec­tual, uz de fals şi abuz în serviciu“ şi că ancheta a ajuns până la fostul ministru Ga­briel Oprea, trimis între timp şi el în ju­decată.

 

Ce legătură este între scandalul de corup­ţie de la DIPI şi arhiva SIPA? De ce au tot apărut periodic probleme în zona celor două „servicii secrete“ în ultimii 27 de ani, indiferent de conjunctură, coloratura politică a celor care au condus ţara sau încercările numeroase de a le reforma? De ce nu a reuşit nimeni să tranşeze această ches­tiune, care, iată, continuă să influen­ţeze în modul cel mai direct agenda pu­blică?

 

Răspunsul ar fi povestea cu provenienţa lor din fosta Securitate, pe care mai toată lumea o cunoaşte, o vântură şi o lasă în coadă de peşte cu subînţeles, mai ales pen­tru că, deşi o intuiesc corect, nu prea cunosc întreaga poveste, ci doar finalul ei. Ori sunt chestiuni de mult mai mare pro­funzime şi mai vechi în povestea „mamei SIPA“ şi a „tatălui DIPI“. Ca orice poveste de familie ea începe cu...

 

 „Bunicuţii“. Ce naşte din pisică...

 

Cum avea să anticipeze, în martie 1949, şeful Direcţiei Generale a Securităţii Po­po­rului, Gheorghe Pintilie, unde va ajun­ge „frumoasa fami(g)lie“ pe care a în­temeiat-o pe lângă Direcţia Generală a Pe­nitenciarelor? Căci Serviciul Operativ, care avea să fie condus pînă prin 1951 de te­mutul torţionar Iosif Nemeş, a fost crea­ţia lui. Alcătuit din „tovarăşi de nădejde“ deplin conspiraţi, care nu se aflau nici în subordinea conducerii penitenciarelor, nici în subordinea regionalelor de Se­cu­ritate şi care răspundeau doar în faţa lui şi a lui Teohari Georgescu, serviciul se ocupa de anchetarea, recrutarea şi dirijarea „în interes operativ“ a periculoşilor deţinuţi „contrarevoluţionari“ din închisori. Era perioada când „fabricile de cadavre“ lu­crau la turaţie maximă şi în care „duş­manii poporului“ dispăreau în masă.

 

Cine îşi imaginează însă că regimul co­munist se mulţumea să-i trimită pe opo­zanţi la închisoare şi să-i lase să moară aco­lo se înşală. Tocmai aici interveneau to­varăşii mai înainte menţionaţi. Dirijaţi de Pantiuşa, Nicolschi şi Dulgheru, „aleşii“ (22 iniţial) s-au apucat temeinic de „des­tructurarea“ deţinuţilor. Poate vă gândiţi că este vorba despre o sintagmă apar­ţi­nând limbajului de lemn. Nu este. „Con­trarevoluţionarii“ erau întorşi lite­ral­men­te „pe dos“ prin metode cu denumiri su­gestive: „spargerea unităţii“, „învrăj­bi­rea“, „ruperea în două tabere“. Că, une­ori, „taberele“ erau reprezentate de pro­pria conştiinţă a individului era un fapt curent şi ăsta era chiar obiectivul suprem. Rezultatele? S-au văzut la Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna. „Reeducarea“?. „Ope­ra“ lor cea mai cunoscută.

 

„Bunicuţii“ au scris istorie şi au intrat în legendă. Erau urâţi şi temuţi nu numai de către deţinuţi, ci chiar şi de cadrele din pe­nitenciare, pe care le spionau şi cărora le urmăreau posibilele „scăderi în com­bativitate“ sau „deviaţii“. Cine nu a auzit de Tudor Sepeanu (ironic nu?), şeful Ser­viciului Inspecţii, cum s-a numit ulterior unitatea? Dar de un anume Alexandru Vişi­nescu? A pus şi el umărul la propăşirea „fami(g)liei“, o scurtă bucată de timp, e ade­vărat, pentru că „talentele“ l-au re­co­mandat pentru un alt gen de muncă. Ge­nul care i-a adus recent condamnarea pen­tru „crime împotriva umanităţii“.

 

La sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, ascunşi sub denumiri enigmatice de ti­pul Serviciul „D“ sau Serviciul „K“, to­varăşii reuşiseră să creeze în penitenciare o reţea de informatori care număra sute de persoane dintre deţinuţii politici, de drept comun şi din rândul cadrelor. Pu­te­rea lor a crescut exponenţial, ajungând să asigure munca „contrainformativă“ chiar şi în ceea ce privea cadrele de Securitate. Securiştii securiştilor. A urmat al doilea val, mult perfecţionat, al „reeducării“.

 

După 1964, când deţinuţii politici, sau ce mai rămăsese din ei, au fost eliberaţi, „bu­nicuţii“ au fost folosiţi tot la ce se pri­ce­peau ei mai bine, majoritatea fiind vărsaţi în Serviciul „B“ (Contrainformaţii în apa­ratul de Securitate). Aici i-a surprins fai­moasa anchetă privind „abuzurile orga­nelor MAI“ din 1968, atunci când Partidul s-a hotărât să dea vina pe Securitate pen­tru a scăpa de „arma crimei“ şi a poza în victimă. Unii au fost, chipurile, judecaţi şi condamnaţi pentru torturarea şi uciderea a sute de deţinuţi, dar au fost graţiaţi în secret şi reintegraţi în structurile călduţe ale sistemului. Erau, între altele, singurii deţinători ai unor secrete sensibile privind complicitatea la crime a unor lideri co­mu­nişti. Şi vorba aia: „cine n-are bătrâni, să-i cumpere!“. Şi i-au cumpărat. În anii ’70 te puteai întâlni cu ei pe holurile di­verselor clădiri administrative ale regi­mului şi nu aveai cum să ghiceşti cine fu­seseră aceşti simpatici directori de între­prinderi socialiste sau gospodării agricole ale Partidului.

 

Apoi vremurile s-au schimbat şi epoca „bu­nicuţilor“ a trecut. A venit timpul unei noi generaţii a „fami(g)liei“.

 

...face poliţie politică. „Legaliştii“

 

Generaţie nouă, provocări noi. Marea pro­blemă a tinerilor membri ai „fami(g)liei“ din anii ’70-’80 era că, în ipocrizia lui ab­solută, dar şi forţat de actele inter­na­ţio­nale pe care le semnase ca să poată îm­prumuta valută, Partidul hotărâse că nu mai existau „deţinuţi politici“ şi nici „duş­mani ai poporului“. Perioada de aur când îl săltai pe „agentul puterilor imperialiste“ de pe stradă, îl băteai şi-l omorai în peni­tenciar, aşa cum merita, apusese. Dar asta nu însemna că cei care contestau „mă­re­ţele realizări“ puteau fi lăsaţi chiar aşa de capul lor. Nu. Trebuiau puţin adaptate me­todele şi găsite altele noi. Până la urmă munca era aceeaşi.

 

Înarmaţi cu diplomele de absolvenţi ai Fa­cultăţii de Drept (pe care o făceau pe re­pede înainte în clase speciale) şi cu ma­nualul de Baze ale muncii de Securitate (scris, între alţii, de un anume colonel Iu­lian Vlad) la subţioară, tinerii „con­tra­in­for­matori“ ai Direcţiei a IV-a (Serviciul 8 se ocupa de penitenciare) şi anchetatorii pe­nali ai Direcţiei a VI-a s-au pus pe trea­bă. În scurtă vreme penitenciarele „fără abuzuri“ din România Socialistă au în­ce­put să se umple din nou de deţinuţi.

 

Bineînţeles, aşa cum am arătat, aceşti de­ţinuţi nu erau deloc „politici“. Nu. Erau in­fractori de drept comun. Deţinători ile­gali de valută, fugari ilegali peste graniţă, delapidatori, homosexuali etc. Că ei ajun­geau de fapt în atenţia Securităţii pentru că aveau ceva de spus împotriva lui Ni­co­lae Ceauşescu şi a regimului său era, de­sigur, o coincidenţă. Toată chestiunea asta cu „dizidenţa“ era de fapt un truc pentru a masca adevăratele lor intenţii criminale şi bineînţeles faptul că erau agenţi ai ser­viciilor secrete occidentale şi ai Europei Libere.

 

Metodele de anchetă s-au schimbat şi ele, dar au păstrat elementul de bază brevetat de „bunicuţi“: conspirativitatea. Dacă, în anii ’50-’60, Securitatea ancheta, tortura şi omora sub acoperirea uniformei de gar­dian de penitenciar, în anii ’70-’80, da­torită naturii „penale“ a infracţiunilor, a adoptat uniforma de miliţian. Şi, bine­în­ţeles, „legalitatea socialistă“ era pe deplin respectată prin contribuţia lină şi lipsită de asperităţi a procurorilor şi judecă­to­ri­lor, care înţelegeau pe deplin necesitatea de a camufla sentinţele politice în con­dam­nări pentru fapte penale. Atunci s-a năs­cut, în forma modernă, pentru că ea a exi­s­­tat de la bun început, acea „frumoasă prie­tenie“ (în termenii clasicului film) în­tre „braţul înarmat cu bâta“ şi „braţul înar­mat cu legea“, care a realizat pro­ducţii celebre precum „Ursu“ sau „Braşov 1987“. Celulele de detenţie din peni­ten­ciare au fost înţesate cu microfoane, ca­mere de luat vederi şi aceiaşi veşnici tur­nători şi agenţi provocatori. Care, fiind în ma­jo­ritatea lor chiar infractori de drept co­mun, erau mult mai uşor de cointeresat. Din nefericire, în decembrie 1989, tot mai ră­măseseră suficienţi „infractori“, „hu­li­gani“ şi „agenţi ai puterilor imperia­lis­te“, cât să-l răstoarne pe Nicolae Ceau­şes­cu şi să producă o angoasă puternică între membrii „fami(g)liei“. Au răsuflat uşuraţi după câteva zile, când au constatat că ni­meni nu i-a întrebat de sănătate. Şi atunci, ca şi acum, erau alte probleme ar­zătoare.

 

După ce au dat rapid jos portretele „bu­nicuţilor“ de pe peretele din sufragerie şi au ascuns certificatele de naştere şi al­bu­mele cu poze de la botezuri şi cumetrii, au aşteptat cu toţii semnalul că „va fi bi­ne“. Acest semnal a venit de unde se aş­teptau mai puţin.

 

Tata Dan. Tinereţea

 

Despre generalul Gheorghe Dan s-a scris câte ceva în presa din România. Ma­jo­ri­ta­tea celor care s-au aplecat asupra bio­grafiei personajului l-au descris ca fiind „controversat“, o caracterizare cu mult sub importanța și realizările sale pro­fe­sionale. Mult mai discret decât foștii săi camarazi, care şi-au dat în petec şi nu au rezistat până nu au făcut un pic de poliţie politică, generalul a apărut meteoric în atenția publicului, deşi de fiecare dată numele i-a fost asociat cu un scandal din zo­na intelligence-lui postdecembrist. Ni­mic însă dovedit.

 

Fără să aibă anvergura unui Iulian Vlad, Mi­hai Caraman, Nicolae Doicaru, Virgil Mă­gureanu sau a altor câtorva „eminențe cenușii“ ale supraviețuirii Securității în societatea postdecembristă, el a făcut mai mult pentru „fami(g)lie“ decât toți la un loc. Astăzi se știe că generalul a fost crea­to­rul celebrei UM 0215, „Doi şi-un sfert“ (împreună cu Gelu Voican, al cărui con­si­lier personal era, omul însărcinat de con­ducerea CFSN cu gestionarea „problemelor fostei Securităţi“), și că a fost implicat şi în conducerea SIPA împreună cu fostul său coleg de la Securitatea Municipiului Bu­curești, Marian Ureche. Acesta din ur­mă a fost ceea ce îi sugerează numele pen­tru informatoarea „Sanda“, adică real și olograf (dovedit în urma unei poveşti de film, pe care nu o pot dezvălui fără acor­dul persoanei care a trăit-o și care și-a ris­cat viața, nu e un eufemism, pentru asta) Rodica Stănoiu. Când te gândești că actul de înființare a fost semnat de un alt co­la­borator notoriu al Securității (notoriu pen­tru toată lumea, mai puțin pentru cei care nu știu sau se prefac că nu știu cum a fost el spălat printr-un proces în care a contat doar că „seniorul“ nu a fost corect citat, și nu sutele de note informative din mapa anexă), pe nume Mircea Ionescu Quin­tus, ministru pe atunci (1991) al Jus­tiției, parcă lucrurile încep să se lege. Iar ideea de „fa­mi(g)lie“ nu mai pare aşa de­plasată.

 

Revenind la Gheorghe Dan, se pune în­tre­barea cum a ajuns un maior de la USLA (asta era în decembrie 1989) cheia me­ta­morfozei și canalul prin care s-a scurs spre cele două servicii, înființate cu grijă să rămână în afara oricărui control, cu ex­cepţia celui politic al stăpânilor de mo­ment, floarea SMB-ului și a contrain­for­mațiilor militare ale fostei Securități?

 

Păi să vedem. Erau puține semne prin anul 1969, când tânărul locotenent Gheor­ghe Dan termina Școala de Ofițeri a MAI și era repartizat la Securitatea Munici­piului București, privind ascensiunea sa ulterioară atât de spectaculoasă. Serviciul 140, în care lucra, se ocupa între altele de „problema studenți“ și avea în vizor în mod evident inclusiv căminele unde lo­cu­iau aceștia. Soarta, sau cum doriți să-i spuneți, a intervenit radical în cariera lui Gheorghe Dan sub chipul lui Nicolae Ceau­șescu. „Liderul nostru maxim“ tocmai se apucase de mediat conflictul israeliano-arab sub privirea blândă și înțelegătoare, ca în august 1968, a Moscovei. Nu că „ma­rele diplomat de talie mondială“ nu avea propriile lui interese cât rezolva sarcinile trasate de fratele de la Răsărit. Mai avea de vândut niște evrei (nu la bucată ca pâ­nă atunci, ci en gros) și de obținut cre­dite și contracte pentru marea lui lovitură eco­nomică. Să obţină petrol din țările arabe cât mai ieftin, să-l prelucreze în su­per ra­fi­năriile și combinatele petrochimice pe care urma să le construiască și să-l vândă ca produs finit pe piața occidentală. Ceva de genul comerţului cu prune pentru țui­că, cum văzuse el pe la țărani. Șmecher foc.

 

A intervenit desigur criza mondială a pe­trolului, căderea şahului Iranului, apoi a început războiul irakiano-iranian și Ceau­șescu a rămas cu marea lui industrie pe­trochimică în brațe. Nu numai că nu avea ce să rafineze şi să vândă, dar nu mai avea nici cu ce s-o întrețină, uriaşul ei consum energetic depinzând eminamente de im­por­turi. Când tovarășii de la Moscova îi băgaseră în cap ce mare diplomat este ui­taseră să-i spună că intră în cea mai volatilă zonă din lume şi ar fi bine să nu-şi facă socoteli care să depăşească limitele cronologice ale unei luni. În fine, să nu-i tulburăm prea tare pe cei care fac apologia diplomației românești dinainte de 1989.

 

Pentru tânărul nostru locotenent toată si­tuația internaţională a acelor ani s-a tra­dus prin apariția în căminele studențești din Bucureşti a unui număr fără precedent de studenți arabi. Odată cu ei au intrat în „nevinovata“ Republică Socialistă Ro­mâ­nia și absolut toate grupările teroriste exis­tente în Orientul Mijlociu. Ba şi unele care se înfiinţau ad-hoc prin căminele din Re­gie. Ca de obicei, Nicolae Ceaușescu se gân­dise doar la valută și nu luase în calcul problemele conexe. Pentru astea ar fi avut nevoie de specialiști. Cum nu exista încă USLA, iar Colectivul „ARTA“ (un fel de em­brion antiterorist) se ocupa cu dec­u­pa­tul știrilor despre atentate din presa in­ter­națională și cu desenul tehnic, greul ob­ținerii de informații cădea tot pe umerii cla­sicilor securiști de poliție politică. Ori­cum, ideea generală era că ce funcționa pentru români funcționa și pentru străini.

 

Mobilizat de necesităţile patriotice, Dan Gheor­ghe s-a pus pe treabă şi a reuşit în decurs de câţiva ani să-şi creeze o reţea atât de extinsă de informatori şi colabo­ratori printre studenţii arabi, încât a de­ve­nit specialist în probleme de terorism. După câteva acţiuni reuşite, a intrat în atenţia şefilor USLA, care l-au transferat în anul 1988 direct în funcţia de şef al Serviciului Informativ (creierul unităţii). În această funcţie l-a găsit Revoluţia din decembrie 1989, când nişte evenimente mai speciale şi încă neelucidate pe deplin l-au propulsat în cercul de încredere al noii puteri, de unde a putut să-şi salveze fami(g)lia...

 

(Va urma)

TAGS : SIPA arhiva magistrati CNSAS penal cristi danilet DNA DIPI gabriel oprea securitate Gheorghe pintilie nicolschi
Recomandari
Comentarii
Marius Nicolescu 2017-06-10
Frumos. Minunat. De povestit copiilor si nepotilor nostri despre teroarea in care au fost nevoiti sa traiasca bunicii, dar mai ales strabunicii lor. Felicitari, domnule Hodor.
Total 1 comments.
2874
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.