Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Comèdia zilelor noastre
Doina Papp - - - -
2017-05-30
Cultura
0

La ediţia din acest an a Festivalului comediei româneşti sentimentul dominant e ironia, ca distanțare terapeutică care, de la adolescenți la bătrâni și de la politicieni la artiști, face adevărurile mai ingurgitabile.

 

„E de râs, dacă n-ar fi de plâns“ - aceas­tă sintagmă de notorietate în spațiul pu­blic, nu doar printre spectatorii de teatru, sintetizează excelent mutațiile produse în societate în privința valorii comicului. Nu mai e pentru nimeni o noutate că, ase­menea altor specii dramatice sau categorii ale esteticului, comedia și-a pierdut în post­modern puritatea, nu mai răspunde definiției aristotelice, incluzând aici și catharsisul venit pe calea râsului coercitiv, și nici celebrelor contribuții moderne ale lui Bergson privind valoarea și funcția râ­sului, a umorului produs prin valorizarea maximă a inteligenței.

 

Ceea ce este nou și din ce în ce mai vizibil este însă vul­ne­ra­bi­li­zarea măștii comice prin in­tro­ducerea în situația comică a pre­mizei amenințării sau chiar a pericolului tragediei. Ca în mai toată viața omului contemporan minată de incer­ti­tudine, de ambiguitate și mai nou de fal­surile manipulatoare din mediile de infor­mare, și în ceea ce ni se vinde drept co­medie este, care va să zică, adeseori, o pă­căleală sinistră, fiindcă oamenii și-au pier­dut candoarea în societatea pragmatică în care trăim, nemaiavând motive prea mul­te de veselie, râsete și speranțe de în­drep­tare. Mai toți clasicii genului, dar și come­diografi contemporani ne sunt livrați în spectacole astăzi mai degrabă drept au­tori tragicomici, minați de o gândire bă­nui­toare în care suveran pare a fi jumătate din dictonul cartezian (dubito ergo co­gito). Comediile shakespeareane (cum le vede un regizor ca László Boczárdi, de pil­dă) au devenit melancolice și încruntate (ce suflu de Petrarca avea Noaptea de la spartul târgului, respectiv A două­spre­ze­cea noapte de Shakespeare, în spec­ta­colul antologic al lui Silviu Purcărete!), Ma­ri­vaux e, de la Strehler citire (Insula scla­vilor), un reflexiv și un moralist diferit de ceea ce credeam că e inofensivul mari­vo­daj, procedeu inventat de autorul francez pentru a se amuza de infinitele capcane ale iubirii la oameni. Molière s-a mutat și el în curtea unor mafioți periculoși, dând ridicolul pe brutalitate feroce ș.a.m.d. Nu demult, la un teatru din afara Bucu­reș­tiului, un regizor tânăr și îndrăzneț a schim­bat nonșalant chiar finalul unei co­medii de Jean Giraudoux, Amphitrion 38, trimițând la moarte eroina și forțând ast­fel sensul poetic al comediei. Când scriu aces­te rânduri am la îndemână și expe­ri­ența recentă a unui festival timișorean regional, unde o mică trupă independentă olandeză ne-a adresat în tonuri vesele in­vitația unei restructurări à rebours a exis­tenței, dintr-o perspectivă... cioraniană. Adică după o rememorare amuzată a unui parcurs alcătuit din clasice momente clișeizate, naștere, copilărie, adolescență cu fiori, școală cu vitregii, însurătoare cu ratare, copii ș.a.m.d... făcând o sală în­trea­gă să râdă de naivitatea speranțelor omu­lui aruncat în convenție și automa­tis­me, vi­ne și întrebarea: la ce bun toate astea?, la pachet cu bătrânețea și cimitirul pe ca­re-l sugerează încă de la început inter­preții. Cortina imaginară cade așadar pes­te un sentiment de deznădejde care se in­stalează, schimbând râsul în tăcere grea. La ieșirea de la spectacol, lângă mine ci­ne­va comunica telefonic impresii: „Da, bă, viața e un c...!“. Cinismul care a con­ta­mi­nat lumea și scena ca o armă de apărare sau reflex al unui defetism periculos a deter­minat treptat această atitudine aproa­pe stereotipă când vine vorba de comedie, printr-o răsucire de sens adesea cu semn contrar în final. Da, omul contemporan e tot mai tarat de scepticism și, chiar dacă unii mai caută entertainmentul pur, res­pectiv comedia eliberată de capcanele ze­flemelei caragialiene și subtextelor filo­so­fice, putem conchide că la nivelul poeticii și al stilisticii genul comic s-a remixat, in­cluzând lirismul melancolic și chiar drama într-o formulă concentrată în deloc aca­demicul râsu’-plânsu’. Unde e buna mă­sură? De vreme ce Cehov însuși, meditând ca nimeni altul la condiția omului mo­dern, și-a numit piesele comedii, nu e cazul să mai teoretizăm inutil pe tema separării genurilor, ci, dimpotrivă, pe sea­ma amestecului lor. În fond, „comèdiile“ pe care le căuta Zița la grădina Union nu erau diferite de comedia în care avea să fie protagonistă în celebra noapte furtunoasă, în care Caragiale încurca intenționat nu numai numerele de la case, ci și în­tâm­plările care treceau din stradă pe scenă și... „vițăvercea“, confuzându-ne cu privire la comèdia vieții și a teatrului.

 

In fiecare început de vară, un teatru bucureștean care și-a făcut un titlu de glorie din a celebra comedia - Teatrul de Comedie - repune în ches­tiune multe dintre temele de mai îna­inte. La ediția jubiliară din acest an, afișul cuprinde un capitol dedicat clasicizării genului (Comedii de colecție), dar și unul competitiv (fiindcă e vorba și de un con­curs) în care se pun probleme și se caută soluții. Umane și estetice, updatate tim­pului prezent. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce spectacolele au fost alese din re­pertoriul curent al teatrelor care, la rân­du-le, caută comedii spre satisfacerea pu­blicului, dar și a nevoii de redefinire sti­listică subordonată noilor viziuni ale crea­torilor. Sentimentul dominant e ironia, ca dis­tanțare terapeutică care, de la ado­les­cenți la bătrâni și de la politicieni la artiști, face adevărurile mai ingurgitabile. Un spec­tacol în care Gigi Căciuleanu, de pil­dă, coregrafiază delicat relațiile de iubire, prietenie ale generației emoji devine astfel la fel de semnificativ pentru înțe­le­gerea actuală a comicului ca și melan­co­licul Suntrack, spectacolul lui Radu Afrim despre nostalgiile sale brăilene, sau Pa­să­rea retro se lovește de bloc și cade pe as­faltul fierbinte, care merge și mai adânc în biografia extinsă a autorului, evocând cutumele unei mici comunități urbane de unde au plecat visele sale convertite într-o metaforă. Lirismul intrinsec din aceste spec­tacole înrudite atitudinal cu vi­ziunile inadaptatului Mihail Se­bastian, de care același Afrim s-a arătat atașat într-un spec­tacol cu Jocul de-a vacanța, dintr-o frază în care regizorul era mult mai cinic, înmoaie sa­ti­ra pe care alte piese, precum Artists Talk de Gianina Cărbunariu, o apli­că autocritic chiar comunității de artiști. Se mai află re­prezentat pe afișul acestei ediții a Fes­ti­va­lului de Comedie un autor de limbă ma­ghiară, Székely Csaba, care ilus­trează stră­lucit grotescul prezent de ase­menea în co­media contemporană, po­tri­vit pentru a trata mai ales subiecte cu sem­nificație po­li­tică. Patru piesuțe poli­ti­ce despre duș­mani, recenta sa creație, evi­dențiază un mod inteligent de a produce ilaritate pe seama unor realități substanțial per­ni­cioa­se.

 

Dacă, odinioară, pe vremea cen­zurii, pentru a critica stări de fapt din so­cietate sau oameni ai zilei era nevoie ca autorii să se refugieze într-un stil esopic, aluziv, as­tăzi, în deplină libertate, luc­ru­rile pot fi spu­se pe nume, ceea ce contează fiind fil­trul personal și talentul crea­to­ru­lui, in­stan­țe poate mai severe, care fac din comedia bună un gen subtil, ferit de gro­solăniile comèdiilor vremii care teoretic o inspiră. 

TAGS : Teatrul de Comedie Amphitrion Jean Giraudoux
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
783
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.