Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Trădare să fie, dar s-o știm și noi!
Catalin Bogdan - - - -
2017-05-16
Cultura
1

PERFETTI SCONOSCIUTI / COMPLET STRĂINI (Italia, 2016) · Regia: Paolo Genovese · Cu: Giuseppe Battiston, Anna Foglietta, Marco Giallini, Edoardo Leo, Valerio Mastandrea, Kasia Smutniak, Alba Rohrwacher · Distribuit în România de Independenţa Film începând cu 28 aprilie.

 

Profeții distopiilor tehnologice ne-au pus deja în gardă: facilitățile de comunicare au și un revers tenebros, iar lipsa opa­ci­tății nu e neapărat o binecuvântare. Pro­vo­carea e accesul mult fa­ci­li­tat la informații care alt­fel ar fi cerut mult mai mult timp, curiozitate, pers­pi­ca­citate de­tectivistică și șan­să pentru a fi găsite. Acum un computer sau un te­le­fon mobil sunt o mină con­centrată pentru cei in­te­re­sați de secretele pro­prie­ta­rului lor. Pe vremea ve­ne­rabilelor virtuți romane se solicita celui cu ambiții morale o viață trans­parentă ca o casă fără ziduri, cu totul expusă privirilor iscoditoare ale celorlalți – mereu gata să-l surprindă în flagrant de­lict. Mai nou, de când s-a declanșat Apo­ca­lipsa după Big Brother, păcatul ne­măr­turisit a ajuns un merit, o oportunitate de salutar nonconformism, o șansă de a ne sustrage pretențiilor cu iz totalitar. După atâ­tea exigențe publice, epuizante și une­ori destructurante, intimitatea a devenit un drept apărat cu dinții, iar zidurile su­fle­te­lor și-au recăpătat prestigiul. Deși, ca să fim cinstiți, exhibiționismul post­mo­dern, ne­gustorește, a scos fără jenă in­ti­mitatea la mezat. Devenită bun de larg con­sum, ofer­ta a crescut exponențial într-o lume fer­mecată de promisiunile publicității.

 

Un astfel de context întreține o con­fuzie. Viața privată este even­tual opacizată pentru publicul larg, dar nu pentru cei părtași ace­lui cerc intim care o de­fi­neș­te. Când vrem să devină de nepătruns și pentru puținii apropiați, invocăm o in­ti­mitate și mai strictă, cea a eului. Dar de­ciziile, de cele mai multe ori, nu ne pri­vesc doar pe noi înșine – în consecință, pen­tru a ne eschiva, apelăm la ipocrizie. Inevitabil, glisăm spre minciună, mai întâi în defavoarea unuia dintre cei intimi, apoi și a altuia – ca și cum nu am fi toți im­plicați deodată. Și dacă impactul unor de­mascări ar merita o dinamică mai puțin spectaculoasă – pentru a fi mai înțelept in­teriorizate –, adevărul, în general, rămâne dureros, dar salutar. Iar a apăra minciuna în numele protejării cuiva e doar un alibi rafinat al conștiinței: l-am rănit prin com­portamentul nostru duplicitar, nu prin vreun acces de ulterioră sinceritate (și even­tuală părere de rău). Cei șapte co­me­seni din Cu totul străini sunt mai vechi – bărbații – sau mai noi – soțiile – prieteni. Una dintre femei – o terapeută, (parcă) cu gustul psihodramei – propune un joc pe­ri­culos: împărtășirea, pe durata cinei, a me­sajelor și discuțiilor telefonice. Fiind vorba de cupluri – al patrulea bărbat a amânat pro­misa prezentare a noii sale iubite –, miza sunt tocmai eventualele trădări. Cu­prinși de frenezia revoluției sexuale, prea adeseori uităm că trădarea nu-i tocmai o virtute, chiar și când e vorba de universul eroticii, atât de fluid. În cazul prietenilor din Roma nu vom descoperi nimic special, în afara unor banale adultere. Dar de­mas­carea acestora e un bun prilej pentru o ra­diografie de moravuri.

 

Una dintre soții – nu de mult căsătorită și cu gândul la o sarcină, pentru care tocmai re­nunțase la contracepție – află de proas­păt conceputul copil al soțului cu o colegă de serviciu – la rândul ei, îngrijorată de o perspectivă atât de inoportună. Doar noi, spectatorii, aflăm și de un alt adulter al so­țului ei, chiar cu terapeuta care în­cu­ra­jase jocul, sigură că amantul nu o va chema pe neașteptate la telefon, fiind de față. Dar chiar și împroșcată brutal cu jumătate de adevăr, Bi­an­ca își pune o întrebare des­tabilizatoare: dacă chiar el (nu cu prea mult timp în urmă) a tot insistat pentru a se căsători, dacă e atât (de fără motiv) de gelos, da­că se culcă împreună zilnic – chiar noi observăm cât e de focos (și) cu ea, într-o îmbrățișare lubrică înainte de cina cu prietenii –, de ce are o amantă? O întrebare departe de a fi retorică. Chiar sunt unii bărbați inevitabil poligami? Sau, mai degrabă, e o opțiune, morală și exis­tențială? Cosimo, cu mustăcioara lui de co­coș irezistibil, nu doar își trădează soția, ci și prietenul – cel îngrijorat de propria virilitate, dispus, după ani de dispreț pen­tru profesia soției, să apeleze la psiho­terapie, chiar și fără știrea ei, și strategic dezinteresat de potențialele ei infidelități. Lovește astfel, pe la spate, un prieten vul­nerabil, care în mod evident încă își iu­bește soția și are – spre deosebire de el, ires­ponsabil cu eventualele sarcini pa­ra­lele ale celor cu care se culcă – reale ca­lități de părinte. Pentru a-i înțelege un pic mai bine comportamentul, sesizăm per­manentele sale eșecuri profesionale – mai bine zis, rateurile sale succesive, pe care nu i le putem pune în cârcă doar sorții perfide. Cu alte cuvinte, Cosimo e un instabil, gata să se arunce într-o afa­ce­re atras de câștiguri nerealiste – atât în ge­neral, cât și din prisma inadecvării sale –, și frustrat de aura sa de cvasi-ratat. Pro­babil, în conștiința sa, compensează prin diverse cuceriri, mai ales când cei încor­norați sunt ceva mai bine realizați social. Altfel e un zgârcit – se laudă cu prețul exa­gerat al vinului adus în dar –, puțin dis­pus să ofere prea mult vreuneia dintre iu­bite. Și, prins de valul atracțiilor erotice ne­cenzurate, e îngrijorat de eventuale avan­suri homosexuale – îl oripilează, re­tro­spectiv, strânsa tovărășie adolescentină cu un prieten căruia acum îi descoperă (pe nedrept) înclinații de acest tip. Dar întrebarea inițială persistă, fie sub o altă formă: de ce are nevoie de o nevastă? Poa­te tocmai pentru a gusta, chiar și în acest mod îndoielnic, beneficiile unei anumite stabilități. Chiar cu riscul de a răni o in­genuă, care credea despre colega lui (îna­inte de a afla că-i este amantă) că e de­parte de gusturile lui – deși spectatorul nu cade într-o astfel de pioasă iluzie: Co­simo are o vizibilă fațetă grobiană.

 

Dar de ce e Bianca atât de naivă? Candoarea ei pare reală – e ve­terinară, ceea ce o predispune poate la a privi ființele drept mai sincere decât sunt, în ge­neral, oamenii –, dovadă și raportul de­complexat cu fostul iubit, căruia îi e acum confidentă. De obicei, geloși sunt mai ales cei dispuși ei înșiși la trădare – se pun în pielea celor pe care îi bănuiesc (în pofida in­diciilor reale). În raportul actual cu el nu există ambiguitate, iar îngrijorările so­țului nu doar sunt ipocrite, dar denotă și foarte răspândita pretenție a multora din­tre noi de a-i controla celui cu care trăim în prezent chiar și trecutul, cel de dina­in­te de a-l fi cunoscut. Dacă vrea, ni-l poate împărtăși, dar e o jalnică meschinărie să folosim apoi astfel de confesiuni pentru a-i cere socoteală. Un fost iubit e una, iar un actual adulter e cu totul altceva.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdanasdasdsdasdas.jpg

Imagine din filmul italian Complet străini, regizat de Paolo Genovese

 

Carlotta și Lele sunt, în schimb, adulterini virtuali – flirtează pe Internet. Ea refuză chiar și dialogul audio, dar se supune poruncilor provocatoare – de pildă, să ple­ce de-acasă fără chiloți. Soțul primește, cu regularitate – ceea ce conferă com­pli­ci­tății o tentă de afecțiune suplimentară –, nuduri și mai provocatoare – poate nici el nu a mers mai departe de un raport, to­tuși, distant. Aparent, amândoi doar se joa­că, pentru a depăși senzația de înstrăi­nare și uscăciune erotică – nu mai au ra­porturi conjugale –, ori poate prinși de o „prospețime“ de mult uitată. Dar jocul e atractiv doar fiindcă e conspirativ – cei­lalți trebuie să-l ignore. Bărbatul e chiar îngrijorat de demascarea sa, astfel încât solicită singurului burlac un schimb dis­cret de telefoane (întâmplător identice). Consecințele sunt revelatoare – odată pri­mit un nou nud, prietenul e lăudat pentru cuceririle sale erotice. Chiar dacă știau că are mai nou o prietenă, e bine văzut, ca un don juan eficient – mai ales că e un grăsuț, pe care nu-l prea bănuiau capabil de astfel de vitejii. În comedia erorilor ca­re se iscă, Lele va fi constrâns să preia ro­lul bisexualului tăinuit – de fapt, homo­sexual era Peppe, grăsuțul prudent cu pre­zentarea noului său iubit. Homofobia bu­nilor prieteni se dezlănțuie, potențată de situația unui inedit adulter – ce e mai grav, în fond, pentru un soț ca Lele? Un iu­bit sau o iubită? Oricum, dacă Peppe l-ar fi adus, ceilalți și-ar fi „protejat“ prie­tenul, tot așa cum îl mințeau că au uitat să-l cheme la o miuță – fiind grăsuț, e doar o alternativă de avarie.

 

Flirtul (ori sexul) virtual are avantajele sa­le. E mai comod, implică responsabilități mult reduse, oferă un mai mare potențial de fantasme, e aparent mai ludic. Și per­mite o trădare doar virtuală, mai accep­ta­bilă pentru conștiințele noastre nu lipsite de o doză de imprevizibil. Cu alte cuvinte, doare mai puțin în caz de derapaj – cel puțin în raporturile cu cei trădați. Pare nu mai mult de o simulare, iar experi­men­tatorii invocă, în fond, vechea distincție dintre intenție și act – un abil argument în favoarea unor circumstanțe atenuante. Pe unii, în fața unor asemenea situații, i-ar deranja artificialul – nici măcar de un coit natural nu mai sunt în stare! Alții, ri­go­riști pripiți, ar echivala imaginarul cu rea­lul: ce mai contează că n-ai devenit – vor­ba apostolului – la propriu un trup cu ce­lălalt?! Steinhardt, în schimb, nu incri­mina nici chiar îndrăgostirea de un altul, atât timp cât nu se transformă într-un adul­ter. Problema e, de fapt, ipocrizia: nu ne asumăm criza – cu orice deznodământ –, ci preferăm să ne drogăm cu euforia mes­chină a unor pseudo-jocuri. E recon­for­tant ca o puștoaică să-ți trimită, spre de­lec­tare, imagini cu părțile ei intime, dar oa­re vârsta a doua e condamnată la o ast­fel de iresponsabilitate? Oare avocatul ma­tur chiar e incapabil să înțeleagă ade­vă­ratele mize ale exhibiționismului ei?

 

Nu e un simplu detaliu cât de mult ținem cont de efectul ac­țiunilor noastre asupra celor­lalți. La un moment dat, Rocco e sunat de fiica sa, o ado­les­cen­tă în pragul activității sexuale. Spre deo­se­bire de Eva, terapeuta cu critici inopor­tu­ne – tocmai îi găsise un pachet de pre­zervative în geantă, dăruite, de fapt, de tată –, soțul ei le dă tuturor o lecție de res­ponsabilă afecțiune. Dilema fetei viza o primă noapte singură cu iubitul ei. Tatăl, departe de cancerul ipocriziei, nuanțează termenii dilemei – o încurajează doar să se gândească dacă acela e băiatul pe care cu adevărat și l-ar dori pentru prima oa­ră. „Ai fost la înălțime“, recunoaște apoi chiar Eva – nici nu e așa de greu, trebuie doar să lași la o parte alibiurile moraliste cu care ne împăunăm frustrările. Facem pe soții, dar suntem incapabili de fide­li­tate – iar soția o valorizează și o presu­pu­ne. Facem pe mamele, dar ne oripilează un firesc debut sexual al fiicei. Facem pe prietenii, dar le taxăm ușor alteritatea – social, sexual ori doar fizionomic. Finalul alternativ – după cină, toți se comportă ca și cum nimic ieșit din comun nu s-ar fi întâmplat – ne reamintește că de cele mai multe ori persistăm, comod, în ipocrizie. În fond, dacă noile tehnologii sunt mai in­vazive, în același timp sunt și mai pro­tectoare – un mesaj compromițător poate fi șters într-o clipă, printr-o simplă apă­sa­re pe o tastă. 

TAGS : Complet străini Paolo Genovese Big Brother
Mai multe din Cultura
Comentarii
cristian sirb 2017-05-22
Ce facem aici, povestim tot filmul? Asta e critica cinematografica sau rezumat scolar?
Total 1 comments.
2060
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.