Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Irina (I)
2017-05-03
1
Ceea ce i s-a oferit fetei la Tanacu nu a fost doar ocazia unui exorcism izbăvitor. Acesta a fost precedat de o mai lungă serie de acțiuni religioase, în bună măsură trecute ulterior cu vederea, datorită aparenței lor mult mai benigne.

Ads by google

 

Se vor împlini, în curând, 12 ani de la moar­tea Irinei. Ar fi rămas, probabil, o anonimă, dacă moartea sa prematură nu ar fi survenit în condiții atât de tragice și n-ar fi devenit subiect mus­tos de tabloid. Isteria me­diatică – datorată și in­cul­turii religioase – a stârnit în epocă reacția unei jur­na­liste cu mai multă probitate decât alții. Inedita ei an­che­tă a atras apoi atenția chiar avocaților celor acuzați de moartea fetei, deja serios de­zavantajați de o opinie pu­blică preponderent os­ti­lă. Un astfel de context defensiv i-a des­chis nesperat Tatianei Niculescu Bran ușa confesiunilor principalilor actori în drama de la Tanacu. A rezultat un roman non­fic­țional în două părți, al cărui succes s-a datorat în primul rând tenacității cu care autoarea și-a asumat regulile genului, cu o salutară doză de detașare și cu o in­ci­tantă lărgire a cadrului anchetei – ceea ce a implicat și reașezări ale orizontului her­meneutic.

 

Această asceză intelectuală a re­u­șit să modifice, în cele din ur­mă, percepția generală – por­tret­ul celor între timp con­dam­nați a căpătat tușe mult mai uma­ne. Cu toate acestea, rezultatul de­mer­sului, deși a potențat anumite dezbateri, pe altele le-a inhibat. Daniel Corogeanu era un tânăr ieromonah ambițios, cu totul devotat practicilor pastorale ortodoxe. Vina sa – rezultă din ancheta autoarei – ar ține mai mult de imaturitate, de trufia celui imprudent și de lipsa de pregătire, decât de vreo trădare principială a or­to­doxiei. Cu alte cuvinte, ceea ce a vrut el să facă au făcut, și vor mai face, mulți alții în Biserica noastră – vor scoate draci. Iar noi am face mai bine – ni se sugerează – să lepădăm ipocrizia de a ne revendica de la o istorie religioasă plină de exorcisme în timp ce le negăm legitimitatea și opor­tunitatea. Chiar și fără a împărtăși pers­pectiva autoarei, care consideră mal­pra­xisul psihiatric determinant nu doar pen­tru soarta fetei – bronhopneumonia re­zultată din administrarea neurolepticelor i-ar fi fost, de fapt, fatală –, dar și pentru eșecul exorcismului – o ipoteză în­drăz­neață, ce-i drept –, impresia rezultantă e că Irina era deja condamnată. Spovedania n-ar fi făcut decât să scoată la iveală un dezechilibru profund, datorat fie anilor de orfelinat, fie chiar eredității – cum sugera, en passant, și H.R. Patapievici, o remarcă departe de a rămâne inocentă –, pe po­tri­va unui tată care se spânzurase. A rezultat imaginea unui personaj profund tragic, înghițit de vârtejul unor destructurante con­tradicții existențiale, victimă, în pri­mul rând, a neputinței sale de a su­pra­vie­țui într-o astfel de lume. În cele din ur­mă, responsabilitățile celorlalți s-au îm­părțit între mult mai mulți actori, în­cepând cu Ceaușescu – care numai la con­for­tul psihologic al orfanilor nu se gândea – și sfârșind cu pedofilii drapați în filantropi occidentali.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdsadsaan.jpg

Imagine din filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, bazat pe romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu

 

Dar de la apelul final al învinuiților s-a sus­tras, totuși, un actor semnificativ, care a scăpat ușor, tocmai fiindcă acuzele ini­țiale erau inadecvate și grosiere. Orto­do­xia – cu practicile, interpretările și va­lo­rile sale – n-a ieșit chiar rău din această po­veste. Cei care nu știau deja au aflat acum că există oameni dispuși să ofere ajutor, fără preget, celor refuzați de toți cei­lalți, prea speriați de cazurile imposibile. Și care dispun de resurse (harice), de cei mai mulți ignorate. Dar ceea ce i s-a oferit fe­tei la Tanacu nu a fost doar ocazia unui exorcism iz­bă­vitor. Acesta a fost pre­ce­dat de o mai lungă serie de acțiuni religioase, în bună măsură trecute ulterior cu ve­derea – cu excepția spo­ve­daniei, care a și dat titlul primei cărți –, datorită aparenței lor mult mai benigne. Poate s-ar cuveni să-i acordăm Irinei un credit pe care mai degrabă am ajuns să i-l negăm: apărarea ei disperată (și haotică) în fața unor pretinse șarje ostile era doar un jalnic simptom psihotic? Sau era și ex­presia, oricât de deformată, a unor agre­si­u­ni reale, nu atât din partea dracilor, cât a oamenilor? Înainte de a fi legată cu lan­țuri de câine, fata a fost introdusă rapid într-un circuit de experiențe religioase, iar acestea merită a fi analizate mai în­dea­proape. Nu este cazul s-o transformăm în­tr-o muceniță, victimă a obscurantismului Bisericii, dar nici nu putem privi moartea ei doar ca pe un tragic accident, dis­pensați de întrebări mai serioase asupra cul­turii noastre ortodoxe – nu un simplu fun­dal, ca într-un noir plasat la mă­năs­tire, ci o încrengătură de forțe extrem de vii. Ar trebui să pornim de la o concluzie simplă a anchetei jurnalistice: inculpații au avut intenții bune. Dar două milenii de teologie creștină, mai ales cu pretenții duhovnicești, au încercat să ne învețe că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Și să ne atenționeze că ceea ce pare bun și luminos poate ascunde ceva profund rău și tenebros. Cu alte cuvinte, locașul pre­di­lect al diavolului e intenția bună. Și ce intenții pot fi mai bune decât cea de a mân­tui un om?

 

Să încercăm să refacem traseul du­hovnicesc al Irinei la Tanacu. Pas cu pas, urmând cronologia sta­bilită de autoarea cărților.

 

1. Spovedanie pentru toți

 

Irina ajunge întâmplător la mănăstire. Vine să-și viziteze o fostă tovarășă de orfelinat, una dintre cele mai apropiate, între timp în prag de călugărire. Nu intenționează să stea decât câteva zile. Acceptă să se spo­ve­dească tot îmboldită de cealaltă. Ca orice neofit, prietena încearcă s-o atragă și pe ea pe calea nu de mult aleasă, vrând s-o facă părtașă unui univers izbăvitor. Nu nea­părat pe cea a monahismului, dar cel puțin pe cea a unei opțiuni în direcția mân­tuirii – în cazul ortodoxiei: prin asu­ma­rea practicilor sacramentale. Iar ușa de intrare e, pentru toți (după şapte ani), spo­vedania. Putem deduce că Irina a ac­ceptat prea puțin conștientă de impli­ca­țiile acesteia – în fond, nu avea nici măcar rudimente de educație religioasă. A ac­cep­tat cum accepți să faci o baie dacă ni­merești la mare – guști din specificul lo­cului, împins de curiozitate. Și ispitită, pro­babil, de anumite beneficii mira­cu­loa­se. Preotul nu a refuzat-o. Ni se sugerează chiar că era destul de apreciat ca duho­v­nic de către fete tinere ca ea – a fost, în ochii lui, un nou prilej de a-și exersa priceperea pastorală, aflat încă la început de carieră. Ar fi putut s-o refuze – ca să fim mai clari: ar fi trebuit s-o refuze! Dar probabil prea puțini duhovnici – de mă­năs­tire sau de parohie – ar fi refuzat-o, fie fi­indcă își privesc vocația drept o dis­ponibilitate permanentă pentru orice om, fără excepție, fie bucuroși că o persoană în plus se întoarce, oricât de confuz, spre Dumnezeu. Dar problema oportunității unei spovedanii nu are de-a face cu astfel de înșelătoare argumente pioase. În pri­mul rând, oricine intenționează să se spo­vedească trebuie mai întâi să fie inițiat în mizele acestei practici. Trebuie să înțe­lea­gă și să accepte regulile jocului. Trebuie să nu-și facă iluzii cu privire la rezultate – ți se împlinesc dorințele, s-o fi gândit Irina –, să evite confuziile între diferite planuri exis­tențiale – ceea ce poate avea și con­se­cin­țe catastrofale –, să nu se înșele pe sine – prin angajamente contradictorii ori renun­țări pripite. Iar preotul trebuie să dove­deas­că suficient curaj și onestitate încât să-i întoarcă pe mulți din drum de la ușa spovedaniei. Și nu doar fiindcă nu sunt cu adevărat pregătiți. Ci, mai ales – iar în acest caz responsabilitatea preotului e cu atât mai mare –, fiindcă multe dintre pro­blemele cu care vin la duhovnic țin, de fapt, de alte registre ale vieții. Iar du­hov­nicul s-ar cuveni să nu profite de crizele acestuia pentru a-l prinde cu orice preț pe om în plasa unei abuzive teologizări. Ar trebui să discearnă între o problemă cu real potențial religios și multele altele menite unor cu totul alte abordări. Nu în sensul ghetoizării unui domeniu pur re­li­gios – condamnat, în acest fel, la steri­li­ta­te. Planurile existenței nu sunt fără le­gături între ele, iar parțialele suprapuneri pot fi mereu surprinzătoare. Dar de aici până la a vedea în orice o teologie mascată e cale lungă. De fapt, de vină este men­talitatea noastră totalitară în privința reli­giei. Dacă Dumnezeu poate fi întâlnit ori­unde, premizele nu sunt decât câteodată strict religioase – legate de harul sa­cra­men­tal. Cu alte cuvinte, cu Dumnezeu nu interacționăm doar religios, ci în multe alte chipuri. Duhovnicul uită deseori acest adevăr simplu și se străduiește să teo­lo­gizeze orice aspect din viața penitentului. Rezultă, inevitabil, multiple abuzuri – ini­țial de interpretare, ulterior morale. Du­hul nu poate fi legat, nici măcar cu lanțuri teologice – s-ar cuveni, în consecință, ca nici omul să nu fie astfel legat.

 

Pentru a fi cu adevărat eficient, duhovnicul ar trebui să facă un pas înapoi. Modernitatea oricum l-a obligat să-l facă, dar el îl ac­ceptă, à contrecoeur, doar ca o retragere impusă. Când cineva se prezintă la ușa spovedaniei, preotul – generic vor­bind – îl privește ca pe un rătăcit care tre­buie atras în teritoriul mântuitor al reli­giei. Și pentru aceasta pune în practică o întreagă strategie de reinterpretare – când nu spoiește strident realități banale cu tu­șe teologice improvizate, practică o am­biguă arheologie a sacrului. Încearcă să-i întărească penitentului o nouă identitate, una fundamental religioasă. În spatele acestui patos pastoral de neoprit se află și pretenția că Dumnezeu se adresează cu precădere omului prin intermediul du­hov­nicului. De la puterea de a ierta păcatele și până la premiza de mai sus, calea e, încă o dată, tare lungă. Un om poate avea multiple revelații existențiale (care să-l vizeze și pe Dumnezeu) fără a fi in­ter­mediate de Tainele Bisericii. Și, în același timp, se poate bucura de resursa (mai strict) religioasă a acestora – a spo­ve­da­niei, de pildă. Cu o vocație astfel reca­li­brată, preotul poate învăța asceza de a-și tria penitenții. Iar multora le poate spune, cu responsabilă înțelepciune, că – cel puțin deocamdată – au greșit ghișeul. Că problemele lor nu sunt (încă) de com­pe­ten­ța sa. Irina n-ar fi trebuit să intre la spovedit. Era nu doar nepregătită, dar și profund nepotrivită pentru accepțiunea to­talitară a religiei.

 

(Va urma)

TAGS : Tanacu Tatiana Niculescu Bran Cristian Mungiu După dealuri Irina ortodoxie spovedanie patapievici biserica
Recomandari
Comentarii
Florin 2017-05-03
Astept promisul dvs. eseu pe tema obscurantismului iudaismului.Sunteti un deliciu!
Total 1 comments.
5626
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.