Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Marine Le Pen, o amazoană călare pe mătură
2017-04-25
2
Mass-media nu au putut ocoli prezența energică, disponibilitatea și accesibilitatea „la minut“ a politicienei, care a boicotat adesea emisiunile TV obținând o audiență uriașă.

 

Aflată într-o perpetuă relație de ostilitate și vrajă cu mass-media, candidata Frontului Na­țional la prezidențialele din Franța a reușit să spargă orice convenție și să intre în turul 2. Paradoxal, Marine Le Pen își da­torează performanța unuia dintre cei trei inamici de­cla­rați în campanie: presa (cei­lalți doi fiind justiția și, evi­dent, Emmanuel Macron). Pre­zența sa impetuoasă de „ma­re blondă“ și moștenirea po­litică paternă au menținut-o în atenția publică încă din ado­lescență, dar ascensiunea sa ca imagine publică a început din 2002, când a decis să ia în serios nu doar politica, dar și contactele cu presa, renunțând o vre­me la persiflările cu care îi întâmpina pe jur­na­liști. Nu pentru multă vreme, însă. Ins­tinc­tul politic și instruirea profesionistă de PR și marketing politic au orientat-o spre un profil ofensiv, în căutarea unui inamic pentru a se pune în valoare. O soluție eficientă contra ba­nalizării. Alegerile prezidențiale au fost scena ideală pentru a-și desfășura arsenalul, pe fon­dul schimbărilor din politica globală care au permis ascensiunea populismului, a extre­mis­me­lor și a mișcărilor „anti“. Atacul la pu­bli­ca­țiile, televiziunile, emisiunile sau, mai ales, atacul la per­soană țintit pe jurnaliștii cu autoritate sau pe patronii lor a constituit o strategie per­manentă de campanie pentru Madame Le Pen. I-a numit pe ziariștii de la Le Monde, Le Nouvel Observateur, BFM TV „bo­bo gauchos“, adică bur­ghezi stângiști, evident, o stân­gă de caviar, uitând, atunci când deplânge situația celor mulți și se proclamă „candidata poporului“, că ea însăși a crescut în cartierul elitelor. La primul mare miting de campanie or­ganizat la Nantes, califica prestația presei, ară­tând cu indexul către L’Express, Libération, NextRadio TV (BFM TV, RMC), ca „isterică“, în beneficiul patronilor, dușmanii ei: „Vorbesc des­pre morală, pretind că fac analiză fac­tua­lă și clamează libertatea presei când sunt cri­ticați. Apoi se plâng că au pierdut încrederea publicului care se întoarce în mod legitim că­tre Internet, pentru a se informa“. Disprețul coboară până la a nega rolul de contraputere al presei, jurnaliștii ajungând niște „mărunți slujitori ai sistemului“. A mers până la a in­ter­zice reporterilor de la Le Petit Journal și Me­diapart să relateze de la convențiile partidului său. Frecvent, discursurile fac loc ame­nin­ță­ri­lor la adresa instituțiilor franceze și europene, pe care promite să le dinamiteze: justiția, ad­ministrația, Parlamentul European, a cărui mem­bră este, Comisia Europeană etc. Ame­nin­ța la Nantes să revizuiască formarea ma­gis­traților pentru a contracara „guvernarea judecătorilor“.

 

Din 2002, când mass-media au început să dea atenție mesajelor și prezenței doamnei Le Pen, imaginea sa a primit consistență, cons­truită inițial pe stereotipul de femeie-po­li­ti­cian, care este, înainte de toate, fiică, soție și mamă. Avea toate elementele pentru a se vic­timiza, făcând din viața personală subiect mediatic: suferința alături de un tată notoriu și stigmatizat, divorțul părinților, propriile eșe­curi în căsnicie, la care se adaugă speciala sa „virilitate“ în a depăși obstacolele. „Po­li­ti­za­rea intimității“, cum o numește într-un stu­diu Julie Boudillon de la Universitatea Paris, nu este singura explicație a ascensiunii sale, ci mai ales legătura paradoxală între ideologia populistă emanată de un partid antifeminist, idealul politic masculin și gramatica suferinței pe care Marine Le Pen a învățat-o și a util­i­zat-o ca argument. Mass-media nu au putut ocoli prezența energică, disponibilitatea și ac­cesibilitatea „la minut“ a politicienei, care a boi­cotat adesea emisiunile TV obținând o au­diență uriașă. Întrebată, neagă vehement că ar fi extremistă de dreapta. „Sunt pa­trioa­tă“, i-a replicat iritată jurnalistei Digi 24, Alice Ia­co­bescu, acuzată că pune întrebări de „tri­bu­nal“. Presa n-a iertat-o pe Marine Le Pen, iar portretele livrate publicului sunt dintre cele mai inclemente, de la „nici femeie, nici bărbat“ (Huf­fington Post), la „agenta rusă a Frontului Na­țio­nal“ (Mediapart), conținând însă și o do­ză de admirație, cum este des­crie­rea lui Yann Bar­thès, prezentator Canal+ și TF 1: „Im­po­zan­tă, gură mare, râs de 6 grade pe Scara Richter“

TAGS : Canal+ TF 1 Alice Ia­co­bescu Le Pen
Recomandari
Comentarii
AlinaP 2017-05-01
Nu inteleg acest articol nici scopul lui. Informatia prezentata nu e sufiecienta sa iti faci o parere despre Marine Le Pen nici despre importanta acestor alegeri in Franta. Ar fi fost mult mai util sa fie discutata conexiunea Marine Le Pen si Rusia a carei scop e destramarea Uniunii Europene. Rusia a reusit cu Brexit, daca reusesc cu Frexit, Uniunea Europeana, ce poate reprezenta o forta in fata Rusiei, e aproape de a fi desfiintata, drum liber pentru ei.
Arpad 2017-05-01
Cata vorbarie si zel de sefa de cadre in apararea acestei bresle in deriva care de mult nu mai informeaza ci numai militeaza.
Privitor la echitatia pe matura, chapeau, ati cedat cu generozitate doamnei Le Pen un rol care va statea atat de bine...
Total 2 comments.
3126
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.