Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Impozitul global, o aventură politică
2017-04-19
1
Nicio ţară serioasă n-a îndrăznit să experimenteze peste noapte o schimbare atât de profundă a sistemului său fiscal, mai ales că aici nu vorbim de simplificare, aşa cum a fost cazul introducerii cotei unice, ci de o legislaţie stufoasă, complicată de sistemul de deduceri, şi de o birocraţie în creştere.

 

Liderii PSD vor să declanşeze un asalt asu­pra sistemului fiscal românesc, căruia îi pre­gătesc o adevărată reformă: in­tro­du­ce­rea impozitului global începând cu 1 ia­nua­rie 2018. Dacă se va apli­ca, veniturile unei gospodării vor fi globalizate, adică se vor însuma şi asupra re­zul­tatului se va aplica un im­pozit de la 0 sau 10%.

 

Mişcarea are ca raţiune res­pectarea promisiunilor elec­torale care au dus la câş­ti­garea alegerilor de către par­tidul dominat acum de un grup de lideri cu loia­li­tăţi, sensibilităţi şi interese în admi­nis­traţia locală. Filosofia lor este centrată pe transferul de resurse şi de bani către ad­mi­nistraţiile locale, aspect care se regăseşte în retorica din jurul impozitului global.

 

„Conform programului de guvernare, în zo­na de finanțare a autorităților locale, în acest moment lucrăm la modificarea Legii 273 a finanțelor publice locale și în acest sens, începând cu 1 ianuarie 2018, impozitul pe venit va deveni sursă a bu­getelor locale“, a declarat ministrul Dez­voltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Sevil Shhaideh. Liderii vremelnici ai României vor deci să transfere mai mulţi bani către oraşele şi co­munele ţării pentru a-i cheltui mai dis­cret.

 

Această adevărată revoluţie în fiscalitate, renunţarea la impozitarea în regimul cotei unice de 16% a veniturilor şi introducerea unui sistem căruia i se spune deocamdată greşit „progresiv“, în care apare o cotă ze­ro şi alta de 10%, pare o aventură haotică, nepregătită, netransparentă şi riscantă atât pentru contribuabil, cât şi pentru bu­zunarul statului.

 

Deşi guvernanţii susţin că nu se va re­nun­ţa la cota unică, aceasta fiind doar cobo­râ­tă de la 16 la 10%, noul sistem preia din fi­losofia impozitului progresiv introducerea deductibilităţii unor cheltuieli. De altfel, prin această ofertă de deduceri de chel­tu­ieli ei speră să cureţe o parte din evaziu­nea fiscală, ţinta fiind profesorii care dau meditaţii, doctorii care iau şpagă sau ins­talatorii ori constructorii, cărora li se va putea cere bon fiscal.

 

Eşec mascat

 

Presiunile pentru modificarea politicii fis­cale vin dinspre liderul PSD, Liviu Drag­nea, care are ambiţia de a i se respecta punct cu punct toate, dar toate promi­siu­nile electorale, iar mişcarea de trupe a mi­niştrilor este o demonstraţie de disciplină po­litică. Desigur, ideea inițială, expusă pu­blic în programul PSD, a neimpozitării ve­niturilor sub 2.000 lei nu a trecut testul realităţii. De altfel, atunci când a lansat pro­misiunea respectivă, nici Dragnea nu era convingător, iar economiştii au tre­să­rit de enervare, deoarece, orice calcul fă­ceai, peste 70% din salariile românilor ră­mâ­neau sub 2.000 de lei. Aşa o pomană fie era imposibilă, fie prăbuşea finanţele ţă­rii.

 

Desigur, nu ştim dacă ideea impozitului glo­bal exista în mintea strategilor eco­no­mici ai PSD, care îşi menţin anonimatul, sau a apărut ulterior, atunci când cineva, probabil ministrul Finanţelor, a încercat să-i explice lui Dragnea care este efectul asu­pra bugetului.

 

Oricum ar fi apărut ideea impozitului pe venitul global, ea are o în­căr­cătură de perversitate fis­cală. Aceasta deoarece, din perspectivă ma­cro­eco­nomică, va creşte numărul contribuabililor. Socoteala macro este simplă: în Ro­mânia existau, la finalul anu­lui trecut, potrivit da­telor Institutului de Sta­tis­tică, 7,1 milioane de gos­po­dării, cu un venit mediu lu­nar de 3.085 de lei pe gospodărie şi 1.168 lei pe persoană.

 

Acest joc al cifrelor arată singur că PSD îşi putea ține promisiunea introducerii cotei zero de impozit pe venit doar dacă im­po­zita la grămadă o gospodărie. Astfel, se poate ajunge la situaţia în care în viitorul global doi pensionari (sau salariați) care nu plăteau impozit pe veniturile din pensii să fie taxaţi, pentru că împreună vor de­păși 2.000 de lei. „De la 1 februarie 2017, la o pensie de 890+1.450, soția și cu mine nu plătim nimic. Înainte dădeam eu pen­tru CASS și impozit circa 30+60 lei. Din 2018 înțeleg că o să plătim 234 lei pe lu­nă. Halal gândire, dai înapoi 90 și iei 234“, comenta un cititor al HotNews pe pa­gina site-ului de ştiri.

 

Probabil, pentru a nu simţi cu brutalitate acest efect al impozitării globale, gu­ver­nan­ţii desfăşoară în faţa publicului con­tribuabil o altă promisiune: posibilitatea de­ducerilor fiscale. Ei speră să ţină oa­me­nii ocupaţi cu colectarea bonurilor fiscale, însă deocamdată nu este clar ce anume se va deduce şi cât.

 

Haosul

 

Guvernanţii nu au reușit să evite haosul în chestiunea reformei fiscale pe care o ti­clu­iesc. Informaţiile au fost lansate pe mai mul­te voci, incomplete, presărate de pro­misiuni, unele dintre ele de-a dreptul haz­lii. Reforma fiscală pregătită de politicienii social-democraţi a fost lansată în public de către povestitori, aşa, ca în basmele ara­be. Fiecare a spus cât s-a priceput și a evitat să intre în detalii. Singurul care a riscat explicaţii a fost ministrul Finanţelor, care, de altfel, a lămurit necesitatea dedu­cerilor fiscale, acolo intrând şi contri­bu­ţiile la asigurările de sănătate sau de pen­sii private, idee care ar putea stimula industriile financiare respective. Dar, în an­samblu, impresia oamenilor este ne­ga­tivă, lumea e buimăcită de enunţurile vagi ale politicienilor. Totul arată o pregătire superficială şi, mai ales, devoalează po­si­bilitatea presiunilor politice exercitate de ambiţiosul lider al PSD.

 

O reformă de magnitudinea acesteia nu se face în grabă, în şase luni. Ba chiar mai pu­țin, căci, pentru a avea bugetul anului viitor pe masa parlamentului cu şase luni înainte, ar cam trebui ca toată legislaţia fis­cală să fie finalizată până în luna iunie. Nicio ţară serioasă n-a îndrăznit să ex­pe­ri­menteze peste noapte o schimbare atât de profundă a sistemului său fiscal, mai ales că aici nu vorbim de simplificare, aşa cum a fost cazul introducerii cotei unice, ci de o legislaţie stufoasă, complicată de sis­te­mul de deduceri, şi de o birocraţie în creş­tere.

 

Riscurile globalizării

 

Desigur, cel mai mare risc al reformei fis­cale e scăderea veniturilor statului. Pro­ba­bil că trucul globalizării ar putea com­pen­sa pierderile inițial estimate ale bu­ge­tului, dar, atenţie, toţi banii se vor vira că­tre au­torităţile locale de unde s-au colec­tat.

 

Dacă toţi contrbuabilii se vor contamina de la febra colectării bonurilor fiscale, atunci ne putem aştepta la scumpirea unor servicii, astăzi practicate la negru, prestate de profesori, de instalatori sau de constructori. Am putea vedea deci pusee inflaţioniste apărute ca efect imediat al globalizării veniturilor.

 

Un alt risc este suprapunerea a două miş­cări tectonice care afectează direct buge­tul statului: reforma salariilor şi cea fis­cală. Logica economică ar impune tem­po­rizarea reformei fiscale şi aplicarea ei după ce s-a aşezat clar socoteala cheltuielilor cu salariile şi pensiile mărite. Doar dacă nu cumva această impozitare globală este gândită clar pentru a mări veniturile sta­tului, identificând toate veniturile gospo­dăriilor, cărora o armată de 35.000 de con­sultanți fiscali le vor alcătui o ra­diografie cât de cât exactă.

 

În sine, alcătuirea unei armate de consul­tanți fiscali care vor fi plătiţi din buzu­na­rul statului, aşa, ca medicii de familie, este un risc fiscal, deoarece măreşte chel­tuielile bugetului. Însă nu trebuie exclusă şi o grilă de performanţă care se va ataşa profesiei, prin care consultanţii fiscali să fie răsplătiţi pentru că aduc bani în plus la bugetele locale.

 

Nu în ultimul rând, pluteşte în aer riscul renunţării la cota unică, e drept, cel mai probabil din 2019, după ce colectarea nu va da satisfacţia dorită de autorităţi. Re­venirea la impozitarea progresivă ar putea limita veniturile ceva mai mari. Deo­cam­dată, însă, harta salariilor româneşti des­crie o aglomerare masivă în zona salariilor mici, doar un sfert de milion de români (cam 5%) câştigând peste 4.000 de lei net pe lună. Impozitarea acestora cu mai mult de 10% ar fi un gest pe care bugetul nici nu l-ar simţi.

 

Guvernul renunţă la miliardele de lei care rămâneau la dispoziţia administraţiei cen­trale, ceea ce poate influenţa negativ chel­tu­ielile statului. Anul trecut, guvernul a rămas cu 9,4 miliarde de lei după ce a trans­ferat peste 18 miliarde de lei admi­nis­traţiilor locale. Acest transfer masiv de finanţe către primării şi consilii judeţene poate stimula investiţiile în zonele res­pec­tive, dar, totodată, poate accentua dispa­ri­tăţile existente, deoarece judeţe ca Teleor­ma­nul, de pildă, au gospodării cu venituri mici, iar sumele alocate în plus din jocul noii legislaţii fiscale nu vor face vreo di­ferenţă semnificativă în viaţa oamenilor şi în afacerile publice ale judeţului.

 

O reformă opacă

 

Lansarea la apă a ideii de impozit global a fost marcată de opacitate. Nimeni nu ştie ce tratament fiscal vor avea bonurile de masă, alocaţiile pentru copii sau bonurile de vacanţă. Nu este clar nici care va fi tratamentul fiscal al unei gospodării unde saltul peste 2.000 de lei este provocat de un venit din prestaţii sociale, adică pentru o persoană cu handicap, de pildă. Ce face statul, poate impozita un venit social di­zolvat în venit global?

 

Acum, social-democraţii încearcă să aco­modeze o promisiune deşănţată a campa­niei electorale, anume neimpozitarea ve­ni­turilor mai mici de 2.000 de lei, cu reali­ta­tea terenului fiscal, care arată că, în cazul în care s-ar fi trecut la fapte, încasările bugetului de stat s-ar fi subţiat masiv.

 

Un lucru este clar: birocraţia va creşte, în ciuda impresiei pe care încearcă gu­ver­nanţii să o lase, cum că acei consultanți fis­cali se vor ocupa de tot. Se va ajunge pro­babil ca odinioară, când ţăranii se as­cun­deau prin poduri de frica percep­to­ru­lui, căci este aproape limpede că sub de­nu­mirea elegantă, de consultant, se va as­cun­de un inspector fiscal cu un chip mai prie­tenos. De aici şi bancul celebru cu Bulă: „eu sunt mic, nu ştiu nimic, tata e-n pod, beleşte oaia“

TAGS : Impozit global dragnea fiscal buget cota unica venituri salarii pensii Fonduri Europene
Recomandari
Comentarii
Eugen 2017-04-20
Teribilism sau inconștiență? rezultatul va fi un dezastrul național..
Total 1 comments.
14011
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.