Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Destine de militari ajunşi şefi de stat
Codrut Constantinesc - - - -
2017-04-11
Cultura
3

Cartea Sabia şi imperiul a lui Ştefan Cazimir are meritul de a prezenta, chiar dacă succint, şase portrete dinamice ale unor oameni care au marcat istoria ţărilor lor.

 

Ştefan Cazimir abordează în ultimul său vo­lum, Sabia şi imperiul. Militari la câr­ma statului (Humanitas, 2017), cu mult farmec, un subiect inedit: comparaţia des­tinelor unor militari sau oa­meni care s-au considerat militari din secolul trecut, care au migrat din planul pur militar către cel politic, ajungând să joace roluri ex­trem de importante în ţă­ri­le lor (Pétain şi de Gaulle în Franţa, Piłsudski în Po­lo­nia, Mustafa Kemal în Tur­cia, Hindenburg în Ger­ma­nia şi Mannerheim în Fin­landa). În situaţii de criză acută, militarul poate oferi această iluzie a Salvatorului. Paradoxal, uneori chiar este, cum a fost cazul cu Kemal, Piłsudski, Mannerheim sau de Gaulle. Alteori eşuează spectaculos, cum a fost cazul lui Hindenburg în Ger­mania, care nu a putut (sau nu a vrut) să stopeze ameninţarea mortală pe care o reprezenta NSDAP, al lui Pétain sau, mai aproape de Dâmboviţa, al mareşalului Ion Antonescu.

 

Cartea oferă multe detalii inedite sau mai puţin cunoscute despre traseul personalităţilor descrise înainte de a deveni actori po­li­tici de prim rang. Aflăm că de Gaulle şi-a făcut ucenicia în arta de a co­manda tocmai în regimentul condus de Philippe Pétain, că a fost rănit în timpul Pri­mului Război Mondial, când a fost pro­movat la rangul de căpitan şi apoi luat pri­zonier de nemţi. Toate cele cinci încercări de evadare ale lui de Gaulle au eşuat şi din cauza staturii sale înalte, de 1,94 m. În cea de-a şasea închisoare, cea de maximă se­curitate de la Ingolstadt (Bavaria), l-ar fi întâlnit pe locotenetul Mihail Tuhacevski, cei doi devenind inamici (când s-au în­tâlnit prima oară erau aliaţi) în Polonia, de Gaulle făcând parte din misiunea fran­ceză trimisă în sprijinul polonezilor con­duşi de abilul Piłsudski. În perioada inter­belică, de Gaulle se va mai intersecta cu Pé­tain, care-i era superior în grad, dar ca­re l-a sprijinit. Evident că toate semnalele de alarmă trase de de Gaulle în perioada interbelică au rămas fără răspuns din par­tea unei ierarhii militare franceze îm­bă­trâ­nite, dar, când a început celebra ofensivă germană din 10 mai 1940, tancurile fran­ceze, conduse de el, au repurtat singura victorie de sector, în bătălia de la Laon şi Abbeville, respingându-le pe cele ger­ma­ne, distrugând câteva şi luând 300 de pri­zonieri. Asta în condiţiile în care pe ce­le­lalte sectoare ale frontului deruta pusese stă­pânire pe anglo-francezi.

 

Puţini nu au fost maniaci ai controlului ab­solut - poate doar Mannerheim să fi stat mai bine în această privinţă, în rest, toţi cei portretizaţi de Ştefan Cazimir aveau re­flexe autoritare pe care le-au adus cu ei din experienţa lor militară. În plus, iubind puterea, nici nu au fost capabili să o aban­doneze prea uşor. Totuşi, trebuie remarcat că, în ciuda faptul că aceste regimuri au fost, mai mult sau mai puţin, autoritare (nu se poate compara, din nou, autori­ta­rismul lui Mannerheim cu cel al lui Mus­tafa Kemal Atatürk, mult mai apropiat de stilul lui Stalin), ele nu s-au transformat în unele totalitare, elementul ideologic ne­fiind atât de pregnant. Chiar dacă fiecare şi-a construit plasa de argumente, de la Pétain şi Hindenburg până la Piłsudski şi de Gaulle.

align="right" border="0" cellpadding="1" cellspacing="1" style="width:300px">

ȘTEFAN CAZIMIR - Sabia şi imperiul. Militari la cârma statului
(Editura Humanitas, Bucureşti, 2017)

În timp ce personalitățile şi vieţile lui Ata­türk, Hindenburg, Pétain sau de Gaule sunt mult mai familiare pu­blicului românesc, nu ace­laşi lucru este valabil pen­tru Piłsudski sau Manner­heim. Piłsudski a cunoscut timp de cinci ani exilul si­berian pentru că par­ti­ci­pase la activităţi subver­si­ve. Însă, la fel ca şi alţi con­damnaţi şi exilaţi socialişti, Piłsudski se recrea plim­bându-se prin păduri şi vâ­nând urşi şi elani. Surghiunul siberian ţa­rist era mai mult o vacanţă între două eva­dări. În preajma izbucnirii Primului Răz­boi Mondial, dinamicul şi neobositul lider polonez a organizat societăţi sportive sub care camufla instrucţia militară la care erau supuşi voluntarii. Ura faţă de ruşi l-a fă­cut pe Piłsudski s-o ia înaintea aus­triecilor, trecând graniţa comună cu câ­te­va ore înaintea lor, la 6 iulie 1914. Liderul polonez nici măcar nu a avut formaţia cla­sică militară, însă contribuţia sa la eli­be­rarea teritoriilor poloneze este marcantă, având în vedere forţele cu care a fost nevoit să se confrunte.

 

Mannerheim s-a născut într-o familie no­biliară de origine suedeză în sud-vestul Fin­landei, la 4 iunie 1867, şi a îmbrăţişat încă de tânăr cariera militară (a luptat în cinci războaie!), intrând în serviciul ţa­rului rus (Finlanda făcea parte din Im­pe­riul Ţarist, chiar dacă păstra un grad avan­sat de autonomie). A luat parte la ne­fe­ri­citul război ruso-japonez din 1904-1905, ca­re a marcat începutul sfârşitului re­gi­mu­lui ţarist, devenind colonel. După aceas­tă aventură, a fost trimis de ţar în Asia Cen­trală şi China pentru a spiona, iar ulterior a fost repartizat într-un regiment can­to­nat în zona Poloniei ruseşti.

 

Mannerheim a fost trimis în de­cembrie 1916 să contribuie la blocarea ofensivei Pu­te­rilor Centrale, care, după ce în­vinseseră diviziile româ­neşti, ameninţau sudul Rusiei, ceea ce s-a şi întâmplat în sudul Moldovei. Fiind un comandat priceput, a fost recompensat de partea română cu Ordinul Mihai Viteazul Clasa a III-a. Revoluţia din februarie 1917 l-a surprins la Sankt Petersburg. Obser­vând tendinţele ei anarhice şi socialiste, a scăpat de furia populară şi a revenit la unitatea sa din Moldova, unde a preluat un sector de front la vest de Suceava, în iunie 1917, fiind avansat la gradul de ge­ne­ral-colonel. Trupele sale de cavalerie (poa­te tocmai pentru că la origine erau de ca­valerie) au fost mai puţin contaminate de virusul bolşevic care măcina trupele ru­seşti din sud, înlocuite unele după altele de cele române. În decembrie 1917, a re­ve­nit în Finlanda, amenințată ea însăşi de fe­bra roşie. Pe care el a vindecat-o destul de rapid şi cu mijloace modeste, trupele sa­le de voluntari din nordul Finlandei reu­şind rapid să se impună în sudul populat. În perioada interbelică, Mannerheim nu a căutat prim-planul scenei publice, accep­tând doar să facă ceea ce ştia: a preluat funcţia de şef al Consiliului Apărării Na­ţionale şi a impulsionat ridicarea unei linii defensive la graniţa cu Uniunea Sovietică, ce va fi cunoscut, de altfel, după numele lui. Mannerheim apare în spaţiul public r­omânesc doar prin comparaţia conduitei sale cu cea a lui Ion Antonescu, mai multe as­pecte fiind, într-adevăr, comune evo­lu­ţiei României şi Finlandei în cel de al Doi­lea Război Mondial (dar şi cu o diferență majoră: dacă nordicii au ales să lupte eroic în 1939, românii au decis să se retragă strategic în iunie 1940 din teritoriile soli­citate de Stalin, cu toate că erau mai bine înarmaţi decât finicii). „Confruntarea ru­so-finlandeză din 1939-1940 a fost o luptă a cantităţii împotriva inteligenţei; prima va repurta o victorie penibilă, a doua - o înfrângere glorioasă.“ Prima re­priză se terminase, urma a doua. Situaţia de pe frontul finlandez după vara lui 1941 este totuşi diferită faţă de cea idilică pre­zentată de autor („finlandezii nu se ală­turau nemţilor decât formal şi limitat“ sau afirmaţia că trupele finlandeze nu ar fi depăşit vechile graniţe de dinainte de 1939 „pe care ar fi refuzat constant să le trea­că“). Nu, şi finlandezii au depăşit bi­nișor (atât cât au putut) vechile graniţe, blocând calea de acces spre Leningrad din­spre Lacul Onega, situat la est de Lacul La­doga, din apropierea metropolei sovietice, contribuind la blocada oraşului. De ase­me­nea, trupele finlandeze au avansat în Ka­relia de Est, care nu făcuse parte în pe­ri­oa­da interbelică din statul finlandez, având pretenţii întemeiate de anexare, având în vedere populaţia de origine fino-ugrică ce locuia în zonă. Principalul oraş al pro­vin­ciei, Petrozavodsk, a fost ocupat de fin­lan­dezi (care l-au şi redenumit Äänislinna) timp de trei ani, până când a fost re­cu­cerit de sovietici în iunie 1944. În zonă ar fi funcţionat şi şase lagăre în care autori­tăţile de ocupaţie finlandeze ar fi internat aproximativ 24.000 de civili sovietici - culmea este că finlandezii au refolosit câte­va lagăre ale Gulagului). Abia în 1944 Man­ner­heim a devenit preşedinte al Finlandei, tocmai pentru a negocia condiţiile păcii cu Stalin. Care avea alte preocupări mai ur­gente şi o altă direcţie de expansiune, căci, dacă ar fi vrut, eroica armată fin­lan­deză nu avea cum să mai respingă colo­salele forţe sovietice. Frontiera a revenit la aliniamentul din 1940, iar Mannerheim a părăsit funcţia de preşedinte în 1946, când s-a retras din motive medicale (dar poate şi pentru a nu fi prins sau „acci­dentat“ de serviciile sovietice) în Elveţia, murind la scurt timp la Lausanne, fiind înhumat la Helsinki, în mijlocul soldaţilor săi pe care i-a condus cu atâta inteligenţă.

 

Volumul lui Ştefan Cazimir are meritul de a prezenta, chiar da­că succint, şase portrete di­na­mice, şase oameni care au mar­cat istoria ţărilor lor. Greu de crezut că în secolul nostru mai pot apărea astfel de migrări, din planul militar către cel politic, dictatorul secolului al XXI-lea fi­ind mult mai însetat de putere, mai ci­nic, corupt şi desprins de realitate, in­ca­pa­bil să mai şi părăsească puterea, odată do­bân­dită. O epidemie în plină expan­siune. 

TAGS : Ştefan Cazimir Sabia Editura Humanitas Bucureşti 2017
Mai multe din Cultura
Comentarii
ion 2017-04-12
cripto-fascistii din Romania iubesc figurile astea autoritare; in Romania orice semianafabet cu 8 clase si liceu la seral de politist de cartier merge pe strada cu pistolul la brau fumand tigara, se cred un Ion Antonescu in persoana, desi cand te fura cineva ii ia o sapatamana numai sa faca procesul verbal si nici pe ala nu-l scrie bine, iar daca e de la circulatie nu iti da un permis auto fara doua sute de euro
profesoru 2017-04-12
"multe as­pecte fiind, într-adevăr, comune evo­lu­ţiei României şi Finlandei în cel de al Doi­lea Război Mondial (dar şi cu o diferență majoră: dacă nordicii au ales să lupte eroic în 1939, românii au decis să se retragă strategic în iunie 1940 din teritoriile soli­citate de Stalin, cu toate că erau mai bine înarmaţi decât finicii)." - România şi Finlanda nu se aflau în aceeaşi situaţie:
1. Finlanda se bucura de simpatia celorlalţi vecini (Suedia şi Norvegia), în timp ce România ar fi fost atacată din spate de Ungaria, Bulgaria, şi probabil de Germania.
2. În cazul Finlandei exista speranţa unui ajutor din Franţa şi Marea Britanie, şi chiar a fot proiectată o operaţiune în acest sens. În cazul României, această speranţă nu exista: Franţa fusese cucerită de germani, iar Marea Britanie lupta pentru propria supravieţuire.
3. Un atac sovietic cu şanse de reuşită împotriva Finlandei putea avea loc doar pe un front îngust, prin istmul Kareliei, care fusese fortificat de finlandezi (linia Mannerheim). Un atac împotriva României s-ar fi desfăşurat pe o frontieră întinsă de la Marea Neagră la Carpaţi (în sept. 1939 sovieticii ocupaseră Estul Poloniei).
Romţnia nu avea nici o şansă.
profesoru 2017-04-12
Situaţia României nu semăna deci cu a Finlandei, ci cu a Cehoslovaciei.
Înconjurată de inamici, abandonată de prieteni (acordul de la Munchen), Cehoslovacia a trebuit să cedeze, fără luptă, teritorii atât Germaniei, cât şi Ungariei şi Poloniei.
Iar Cehoslovacia chiar avea o armată modernă (uzinele Skoda).
Total 3 comments.
2974
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.