Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Când Biblia se plimbă ca un tigru prin școli
Catalin Bogdan - - - -
2017-04-11
Cultura
0

(M)UCENICUL (Rusia, 2016) · Regia: Kirill Serebrennikov · Cu: Piotr Skvorţov, Viktoria Isakova, Iulia Aug, Aleksandr Gorcilin · Distribuit în România de Transilvania Film.

 

Împușcarea secretarului general a permis Bibliei să revină în locuri cărora le uitase gus­tul. Câteva decenii se retrăsese pe raf­turi prăfuite de biblioteci personale, do­si­tă ori neglijată, ori pe te­tra­poduri de biserică, re­zu­ma­tă selectiv în predici de pu­țini ascultate. Deși nu ni­me­rise pe lista operelor in­ter­zise, un nimb de sub­ver­siu­ne a însoțit-o în epoca ateis­mului de stat, iar de­zinteresul și prudența au fe­recat, în fond, majoritatea exemplarelor. Chiar și pro­cu­rarea ei, pentru curioși ori înverșunați, nu era cea mai la în­de­mâ­nă. În orice caz, mai vizibile erau bisericile – puține, de fapt, au sfârșit demolate ori as­cunse după blocuri – decât scrierile de la care se revendicau. E drept că Ortodoxia era mai de demult acuzată că a cam trădat Biblia în favoarea altor practici – ceea ce în­că o face vulnerabilă în fața diverselor grupări evanghelice în expansiune –, ve­nerând mai mult icoane, moaște și vlădici de­cât cuvintele fondatoare. O întreagă dez­batere teologică – mai ales de la Luther în­coace – a încercat să dezlege dilema: ce a fost mai întâi, Biblia sau Tradiția? Apariția ce­lei dintâi – de fapt, la origine, în greacă, un plural: cărțile – e pentru noi destul de tenebroasă. Nu e totdeauna clar cine sunt au­torii – într-o perioadă care adora pseu­do­nimele prestigioase –, pe ce surse – în afa­ră de inspirația divină – s-au bazat, când s-au pus pe scris, dar mai ales cum s-a făcut selecția care a lăsat pe dinafară destule evanghelii, fapte, epistole ori apo­calipse. Chiar și încorporarea cărților iu­daice a stârnit – nu doar inițial și nu doar din tentații de concurență religioasă – po­lemici, iar raportul dintre primul și al doi­lea Legământ a rămas problematic. La ce­lălalt capăt, profețiile despre sfârșit au în­flăcărat imaginația multora, unii asu­mân­du-și, în diverse contexte tulburi, opțiuni radicale.

 

Cu un asemenea trecut încărcat de necurmate dispute, Biblia a ieșit din nou pe străzile țării, liberă să-și aleagă ucenicii. Piața de carte religioasă a explodat în ultimul sfert de secol, iar apariția In­ter­netului a înmulțit considerabil opor­tu­ni­tă­țile misionare. Mass-media au deja și o di­mensiune religioasă, doar parțial de sor­gin­te confesională. Predicile sunt tele­vi­za­te, conferințele duhovnicești au săli pline, iar elevii nu mai pot sări peste ora de re­ligie decât prin opoziția părinților. Biblia a redevenit astfel nu doar concetățeanul nostru, ci chiar vecinul nostru. Cu atât mai mult în Rusia, unde autocrația lui Vladimir Putin are o din ce în ce mai ac­centuată savoare ortodoxă – la noi ar fi mai greu să condamni pe cineva doar fi­indcă a urmărit pokemoni într-o biserică. Dacă zâmbetul lui Iohannis nu-l înlo­cu­iește acum pe cel al lui Ceaușescu pe pe­reții instituțiilor publice, privirea glacială a președintelui rus, în schimb, e omni­pre­zentă în propria țară – dincolo de por­tretele oficiale, e erou de street art, obiect de împodobit brazii de Crăciun ori motiv vestimentar la sofisticate parade de modă. Nu putea lipsi – fie și doar în numele rea­lismului – din filmele rusești de azi, un­deva, în fundalul întâmplărilor derulate pe ecran. Îl întâlnim și în cancelaria li­ceului urmat de Veniamin, adolescentul din orașul bal­tic al lui Kant – cel care pre­coniza Religia în li­mi­tele rațiunii –, azi rusesc. Ca și în Leviathan-ul lui Zviaghințev, Putin e mai mult decât un reper istoric în (M)ucenicul lui Kirill Se­rebrennikov – politica sa a potențat premizele acestor drame.

 

Veniamin nu e doar un cititor pasionat al Bibliei, ci și un tonomat de citate – spec­ta­torul le poate identifica imediat, cu fiecare ocazie, datorită menționării scrise (pe ecran) a cărții, capitolului și versetului, o opțiune regizorală care conferă corpusului de texte o pregnantă (și amenințătoare) ma­terialitate, ca de ființă fabuloasă, ne­îmblânzită și imprevizibilă. Așa cum per­so­najele din Aferim! vorbeau în proverbe (cu substrat reacționar), liceanul din Ka­li­ningrad se exprimă făcând apel la în­țe­lepciunea biblică, cu un patos și mai re­acționar – un termen, desigur, versatil, dar cel puțin orientativ istoric. Înainte de a fi o carte de înțelepciune, Biblia e, însă, o imensă provocare. Nu e vorba doar de realismul crud al relatărilor despre vechea istorie a evreilor – chiar eroii săi exem­plari sunt figuri, pe alocuri, oripilante – ori de lanțurile dezumanizante – cel puțin din perspectiva noastră de azi – ale vechii Legi, ci chiar de gustul lui Iisus – ce i-a fost, de altfel, fatal – pentru transgresiuni (de­rutante). Cu alte cuvinte, fără ins­truc­țiuni de utilizare, Biblia ne poate exploda în față. Și precum în cazul vreunui ka­mi­kaze contemporan, victimele din preajmă pot fi multe. Cine ar trebui, însă, să de­zamorseze Biblia?

 

Desigur, nu doar ateii. Elena, pro­gresista profesoară de bio­logie, pierde con­frun­ta­rea. Nu doar fiindcă nu-și găsește ali­ați, ci mai ales pentru că nu-i mai poate com­ba­te pe ucenicii Domnului – ca în vremuri mult mai puțin de­mo­cra­ti­ce, când Bisericii fie i se permitea (aproa­pe) orice, fie nu i se per­mitea (mai) nimic – doar cu elocvența ști­in­ței. E o profană, animată de patos moral, dar implicit li­mitată de propriul ateism. Mai exact, dacă lupta sa împotriva invaziei nerușinate a religiozității e legitimă, nu are cum să pătrundă, în schimb, pe te­re­nul adver­sa­rului, pentru a-i amenda efi­cient resor­tu­rile biblice. Alții ar trebui s-o facă – pre­o­tul, în primul rând, profesor de religie la același liceu. Preotul nu-i un exaltat, pre­feră spovedaniile minimale, dis­ciplinata aghezmuire colectivă, bro­șu­relele catehe­tice pe înțelesul tuturor ori au­toritatea ba­zată pe tradiții – precum mâ­na de să­rutat a popii. E flegmatic, fără ex­cese mi­sio­nare, orientat în funcție de opor­tunități – la an­tipodul lui Veniamin, provocator, in­vaziv, intratabil. În fond, cei doi sunt cele două chipuri (dialectice) ale Bisericii: păs­torul și zelotul – o dis­tincție schematică, dar uti­lă. Unul ad­mi­nis­trează cu grijă, ce­lălalt tulbură in­cendiar. Dar unul fără celă­lalt nu rezistă. Ne putem închipui BOR con­du­să de Arse­nie Boca, Iustin Pârvu ori Va­le­riu Ga­fencu? La fel de greu ni-l pu­tem în­chipui pe patriarhul Daniel cu ade­vărat efi­cient fără milioanele de ucenici ai aces­tora. Chiar dacă zeloții și păstorii une­ori nu se prea înghit, sunt la fel de in­dis­pen­sabili Bi­sericii. O astfel de dialectică as­cun­de, însă, o derutantă „neglijență“. Atât timp cât nu provoacă dezordini sec­tare, zeloții de succes nu prea sunt luați la bani mă­runți în ce privește detaliile mesajului. Cu alte cuvinte, o aberație ieși­tă din gura lor nu va fi cenzurată oficial, urmând să su­pra­viețuiască cu un nimb de sacră în­țe­lepciune în conștiința multora, nepuși în gardă de vreo autoritate teo­logică. La fel procedează și profesorul lui Veniamin – da­că privim filmul nu ca pe por­tretul unui dezechilibrat, ci drept o parabolă a dia­lecticii sociale a religiei, per­sonajul-cheie e preotul –, care îi prețu­iește râvna și vrea s-o canalizeze eclezial. Iar când ba­lan­ța înclină în favoarea schim­bărilor so­li­citate de elev, culege roadele unei in­flu­ențe sporite. Dar nu-i denunță mistifi­că­rile hermeneutice – dimpotrivă, le în­tă­reș­te cu citate prestigioase din ope­rele unor sfinți.

 

Sfinții cei mai prizați sunt, în ge­neral, o combinație (rară) de păs­tori și zeloți – poate tocmai fi­indcă unesc în sine cele două chi­puri determinante ale Bisericii. În fond, care e diferența – cel puțin din perspectiva unei redutabile critici a mo­ra­vurilor – dintre Veniamin și Ioan Gură de Aur? Sunt deopotrivă fascinați de Biblie, biciuie la fel de aspru impudoarea con­tem­poranilor, atacă ateismul și nu exclud vio­lența propovăduirii – Ioan își îndemna as­cultătorii din Antiohia să-i lovească fără re­țineri pe opozanții Bisericii întâlniți pe stra­dă. A schimba mintea cuiva e, în sine, un gest violent – dar într-o astfel de optică orice gest uman poate fi privit drept violent. Într-o accepțiune mai stric­tă, însă, putem stabili o linie de de­mar­cație – a făcut-o și Iisus, când și-a com­pa­rat propovăduirea cu un ciocănit în ușă. Unii, în schimb, dau fără jenă buzna – iar istoria creștinismului pare deseori mai degrabă o colecție de abuzuri și intruziuni. E drept că profeții mai și strigă, iar exor­tațiile lui Iisus par deseori să treacă prea impetuos peste zidurile sufletelor, dar res­pectul resorturilor interioare ale seme­nului rămâne un titlu de glorie al filozofiei evanghelice. A interzice înotul în bikini, a fixa cruci impozante pe pereți, a bloca orele de educație sexuală, a impune ore de creaționism – sunt, toate acestea, ges­turi de legitimă recuperare a reperelor unei culturi creștine sau doar terorism re­li­gios? Atât timp cât autoritatea eclezială nu-și propune să discearnă, cu orice preț (pastoral), adevărul (moral) de mistifi­ca­rea sa, noul Kulturkampf va fi și mai aprig. Dar chiar și într-o Biserică renu­mi­tă pentru belicoasa sa arguție teologică nu vom găsi un singur adevăr. Ce legătură are, de pildă, teoria lui Arsenie Boca des­pre transmiterea genetică a păcatelor cu ceea ce învață profesorii de dogmatică în facultăți? Cu toate acestea, nici un ierarh nu-i va intenta zelotului (taumaturg) vre­un proces de erezie. Cel mult, unul de ca­nonizare.

 

Dacă exaltații (precum Ve­nia­min) rămân astfel necorectați, ce se întâmplă cu ceilalți, care asistă aproape pasivi la schim­bările de cadru? Nu se pre­gă­tesc de luptă pentru bikini, nici pentru pre­zervative, nici pentru evoluționism. Iar în fața unei cruci improvizate, (paz­nicii școlii) se închină spontan – prestigiul simbolurilor (și normelor) religioase para­lizează nu puține conștiințe. Cultura orto­doxă nu este una responsabil autocritică – adevărul e deja bine stabilit, trebuie doar respectat. Veniamin, de altfel, nu vrea să inoveze – el doar redescoperă Biblia. Ce-i drept, traseul său nu e cel obișnuit într-un mediu ortodox. Luminița, mon amour ne prezentase calea uzuală: o infuzie de spovedanii, liturghii, cărți duhovnicești – mai puțin Biblia. Veniamin e mai apropiat de abordarea protestantă, în contextul în care o acerbă concurență confesională a re­lansat transversal interesul pentru tex­tul biblic. Dar Ortodoxia nu-i cea mai pre­gătită să se confrunte din nou, pieptiș, cu Biblia – deși vechea patristică era, în bu­nă măsură, o interpretare a acesteia. Apelul la argumente de demult poate fi pe alocuri stimulator, dar e departe de a fi eficient pentru contemporani prinși în contexte culturale atât de diferite. Ve­nia­min nu va citi Răspunsurile către Talasie – exegeza unor pasaje biblice obscure – ale lui Maxim Mărturisitorul, dar se aven­turează fără complexe prin Isaia, Levitic, Epistole ori Apocalipsă. Litera ucide, iar duhul dă viață – Pavel, ca și Iisus însuși, a prevăzut dramele abuzului de inter­pre­tare. Dar dacă sfinții, mai rar sau mai des, sunt departe de adevăr? Protestantismul însuși nu a irumpt în istorie ca un încuiat literalism, ci ca o încercare de a contesta interpretări deja canonizate. Oare Ioan Gură de Aur nu a bătut câmpii în ce pri­vește păcatele evreilor? Nu a demonizat pă­gubos frecventarea spectacolelor – no­roc cu teologi ca Steinhardt, care le-au re­abilitat – drept un mers la bordel? Le tot solicităm, în ultimul timp, musul­ma­ni­lor să-și revizuiască interpretările maligne ale Coranului, dar noi de ce ezităm cu ce­le maligne ale Bibliei

TAGS : (M)UCENICUL Rusia 2016 Kirill Serebrennikov
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2109
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis