Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Nicolae Ceauşescu şi obsesia controlului absolut
Codrut Constantinescu - - - -
2017-04-04
Cultura
0

„Lucrătorul de securitate care merge într-o fabrică trebuie să fie privit cu încredere de oameni, cu simpatie, pentru că altfel, este un lucrător cu rezultate slabe“. (Nicolae Ceauşescu

 

Cel de al treilea volum de documente con­siderate relevante de colectivul de istorici format din Mihnea Berindei (care, din ne­fe­ricire, nu a mai apucat să vadă acest de­mers dus până la capăt), Do­rin Dobrincu și Armand Goşu pentru a oferi o pa­noramă vastă a perioadei 1972-1975 este alcătuit din 140 de documente care acoperă 760 de pagini. Ima­ginea de ansamblu este vastă şi complexă, trădând ambiţia puterii comuniste de la vârf de a controla în­treaga ţară, tot ce mişcă în ea, de la ţiganii seminomazi şi nomazi, care erau subversivi pentru că nu se sta­bileau undeva pentru a putea fi mai uşor controlaţi, până la stabilirea virgulelor is­toriografiei comuniste, de la regimul băi­lor comunale la randamentul coo­pe­ra­ti­velor meşteşugăreşti şi ţinuta „demnă“ a per­soanelor care apăreau la televizor. Ob­sesia controlului reiese foarte bine din aproape toate documentele. Exemplu: Ste­no­grama şedinţei Secretariatului CC al PCR din 1 mai 1974, la care au luat parte, pe lângă Ceauşescu, Verdeţ, Dumitru Po­pescu, Burtică sau Andrei şi o serie de ac­tivişti implicaţi în domeniul editorial so­cialist - Octavian Paler, Păunescu, Zaharia Stancu, pentru a-i numi pe cei mai cu­nos­cuţi - şi în care Ceauşescu a decis redu­ce­rea cotei de hârtie alocată presei. Se dez­bătea reducerea cu 16.500 de tone de hâr­tie anual, iar publicaţiile mai puţin ideo­lo­gizate (de genul Cinema, Contemporanul, Magazin istoric„lunar. Sînt de acord să apară aşa, însă cu mai puţine pagini. În general sîntem acuzaţi peste tot că scriem mult şi greu de citit“, iar despre Secolul XX conducătorul suprem avea o părere şi mai proastă: „să o desfiinţăm“) fi­ind cele mai afectate de mania lui Ceau­şescu de a controla tot - „Săteanca se unifică cu Femeia“.

 

Interesant este că Securitatea l-a ur­mă­rit chiar pe secretarul general, ca­re fusese numit doar cu inițialele C.N. (destul de elegant din partea ei, având în vedere gustul dubios pentru tot felul de pseudonime „conspirative“). Doctorul Schachter, care-l consultase pe Ceau­şescu, s-a sinucis în urma acestor pre­siuni din partea Securităţii pentru a fi ra­colat. Însă Ceauşescu a aflat, s-a înfuriat şi l-a destituit scurt pe ministrul de In­ter­ne, Ion Stănescu, şi pe generalul Pleşiţă, şeful Direcţiei 8 din Securitate. În locul lui Stănescu a fost numit un anume Emil Bobu, care a răspuns scurt: „tovarăşe Ceau­şescu, o să caut să-mi îndeplinesc în­datorirea de comunist“. Dat fiind im­por­tanţa documentului, el poartă men­ţiu­nile „Strict secret + Exemplar unic + de im­portanţă deosebită“. Evident că lui Ceau­şescu nu-i convenea să fie urmărit de Securitate, care „ar trebui să pornească şi ea de la încrederea în om, de la res­pec­tul faţă de om (!!!). Eu înţeleg că este o muncă grea şi că omul poate suferi o anu­mită deformare, dar când avem ase­menea fenomene mai bine îi trimitem la altă muncă pentru că devin un pericol chiar şi pentru activitatea de securitate. De aceea noi insistăm ca securitatea să fie strâns legată de oamenii muncii. Si­gur, nu e bine să punem în discuţia pu­bli­că unele lucruri, dar să trăiască cu oa­menii, să aibă încredere în oameni. Lucrătorul de se­curitate care merge în­tr-o fabrică trebuie să fie privit cu încredere de oa­meni, cu simpatie, pentru că altfel, este un lucrător cu rezultate slabe“.

 

Din studierea aleatorie a stenogramelor rezultă to­tuşi că în această perioadă aveau loc diverse întruniri ale conducerii comuniste la care Ceau­şes­cu permitea un anumit tip de dezbatere, exista un for de discuţii, chiar dacă aproa­pe toţi interlocutorii tremurau de frică (şi nu de teroare, cum va fi mai încolo) şi se ploconeau fără jenă în faţa Şefului. Doar câţiva aveau curajul să-l contrazică în faţă. Un anume tovarăş Mihai Dalea avea chiar curajul să facă o propunere care ar fi fost SF în 1986 sau 1988: să se acorde mai multă libertate unor meseriaşi care ar fi trebuit să suplinească imobilismul coo­perativelor care activau pe piaţa serviciilor socialiste. Ceauşescu a respins cu dispreţ propunerea.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-csadasdasdodrut.jpg

// MIHNEA BERINDEI, DORIN DOBRINCU, ARMAND GOȘU (editori)
// Istoria comunismului din România. Vol. III. Documente Nicolae Ceaușescu (1972-1975)
// Editura Polirom, Iași, 2016

O altă tematică amplă ce revine recurent în diverse documente, de-a lungul între­gului volum, este cea a naţionalităţilor con­locuitoare. Se face referire şi la evo­luţia fenomenului imigraţionist din rândul germanilor, din 1950 până în 1973, când fe­nomenul tinde să ia forma unuia de masă (într-un singur an au plecat 7.577 de germani). De altfel, memoriul unui re­fugiat sas adresat chiar lui Ceauşescu, care îşi pregătea una dintre vizitele lui externe în RFG, este edificator. Alfred Trent îşi lă­sase familia la Braşov, unde aceasta încer­ca cu disperare să obţină paşapoartele pen­tru a se reuni la München. Intrând în aten­ţia organelor de Securitate, cele pe care Ceauşescu le îndemna la umanism, familia Trent a fost supusă presiunilor standard. Aflând de vizita aceluiaşi ministru de In­terne, Ion Stănescu, la Bonn, Trent a făcut deplasarea, sperând să-l înduplece pe dem­nitarul comunist să-i elibereze fa­mi­lia. Nu ar fi reuşit să aibă o întrevedere cu ministrul, ci doar cu un colaborator apro­piat, probabil din delegaţia română, care i-a promis ca, în schimbul sumei de 23.000 de mărci germane, să rezolve spe­ţa. Evident că Trent s-a văzut şi cu banii luaţi, o sumă importantă în epocă, şi fără fa­milie, de aceea adresa această petiţie se­cretarului general. Doar una dintre ne­nu­măratele ocazii în care fie oficialii co­mu­nişti, fie chiar statul în sine s-au com­portat ca nişte mafioţi. Chiar şi în anul 1973, cu mult înainte de celebrul şi funes­tul deceniu opt, cifrele celor care plecau din raiul comunist erau apreciabile: 14.401 de persoane, dintre care numărul cel mai mare era reprezentat de germani (6.348) şi evrei (4.611), paradoxal fiind că mai mulţi români au părăsit raiul comunist (2.336) chiar decât maghiari (723). Pro­babil şi pentru că românii plecau în Occi­dent, iar maghiarii ar fi plecat într-o altă dictatură comunistă, Republica Populară Ungară. Aproape toţi germanii şi evreii s-au îndreptat spre RFG (doar 34 au preferat RDG) şi Israel. Altor 8.416 de germani li s-a refuzat (deocamdată) plecarea.

 

Nici starea turismului socialist nu era cu mult mai strălucită, chiar dacă regimul începuse să investească masiv în domeniu („salba“ staţiunilor de pe li­to­ra­lul românesc atunci a fost construită). O informare adresată lui Ceauşescu de către MAE ridică o serie de probleme pe care ministerul le colectase prin ambasade şi consulate de la agenţiile de turism străi­ne care încercau să opereze în RSR (în sensul de a trimite turişti la noi). În mod ciudat, comunicatul se depărtează peri­cu­los de limbajul de lemn şi oferă o imagine reală a problemelor pe care le cunoştea turismul socialist, poate şi pentru că se cunoştea slăbiciunea lui Ceauşescu pentru devizele străine (un alt punct comun cu Sta­lin), imperialiste, greu de obţinut prin schimburile comerciale directe, având în vedere că produsele româneşti nu aveau cum să fie la fel de competitive cu cele oc­cidentale. Stenograma şedinţei Comi­te­tu­lui Executiv al CC al PCR din 18 iulie 1974, care s-a ţinut la Mangalia-Neptun (oare la vila de vacanţă a lui Ceaușescu de la Neptun, pe trotuarul din dreptul căreia nu se putea plimbă nimeni?), s-au dez­bă­tut alte probleme spinoase care ţineau tot de problematica generală a turismului mo­ral şi sănătos, atât de caracteristic so­cie­tăţii socialiste şi atât de îndepărtat de cel capitalist, corupt / cu o mare putere de co­rupere. La şedinţă a luat parte şi Ele­na Ceau­şescu, care se afla la începutul as­cen­siu­nii sale în nomenklatura de partid. Ceau­şescu se arată revoltat faţă de faptul că ar exista în ţară baruri care rămâneau des­chise până la ora 4 dimineaţă, „deşi avem o hotărâre să nu funcţioneze decât până la ora 1 nu ştiu cu a cui aprobare s-a pre­lungit programul“. Mai mult, „nu tre­bu­ie, dacă vin câţiva turişti străini, să de­formăm întreaga activitate de edu­ca­ţie“. În plus, Conducătorul se arată ori­pi­lat de prezenţa unor animatoare prin ba­ruri, ca­re nu ar fi decât prostituate de­ghi­zate. „Nu noi trebuie să considerăm că tu­ris­mul trebuie să-l dezvoltăm prin des­frâu.“

 

Interesantă şi relevantă pentru perioada de după 1974 este şi ciocnirea dintre Ceau­şescu şi Emil Bodnăraş în timpul unei ba­nale şedinţe a Biroului Permanent al Co­mitetului Executiv al CC al PCR din 10 iu­nie 1974 în care se dezbătea problema obi­ectelor de patrimoniu. „Eu am dreptul să-mi spun părerea şi nu vorbesc nişte lu­cruri“ (îi spune Bodnăraş lui Ceauşescu, care-l acuzase înainte că „ar spune nişte lucruri“). Puţin mai încolo, Bodnăraş îl în­demna pe Ceauşescu să citească decretul pro­pus articol cu articol, pentru că nu fă­cuse „decât să-l frunzărească“. Noua le­gislaţie propusă presupunea că toate obi­ectele de valoare, de artă, chiar aflate în proprietate privată, să fie inventariate de către stat pentru a nu li se pierde urma. „Indiferent de proprietate, sînt bogăţii naţionale. De la acest criteriu trebuie să pornim în decret!“ (Ceauşescu). În timp ce Bodnăraş era mai pragmatic şi mic-bur­ghez, încercând să apere dreptul la pro­prietate: „Nu ştiu dacă trebuie naţio­nalizat fiecare inel pe care îl deţine dacă este de aur“.

 

Remarcăm uriaşa muncă bio­grafică depusă de cei trei autori, pentru că fiecare personaj al epocii este succint prezentat, aceste medalioane fiind mici cio­buri ale realităţii politice, economice, dar şi culturale care avea să fie reprezentativă pentru decenii la rând. Toate cele trei vo­lume care au apărut până acum reprezintă şi instrumente utile pentru munca altor cercetători, de aceea putem considera efortul editorial şi unul extrem de altruist. Și chiar dacă nu ne-am putut referi decât la o modestă paletă de culori a regimului ceauşist, asta nu înseamnă că nu există mul­te alte aspecte care ar merita apro­fundate. Această muncă titanică ar trebui continuată, căci, avem certitudinea, urmă­toarele perioade pot scoate la iveală infor­ma­ţii care ar putea elucida şi alte mistere ale istorie noastre, intervalul 1976-1989 fi­ind esenţial pentru a înţelege fundătura ab­solută în care a lăsat Ceauşescu România du­pă un sfert de secol.

TAGS : Editura Polirom Iași 2016 MIHNEA BERINDEI DORIN DOBRINCU ARMAND GOȘU
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
3361
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis