Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Candidul Chiron și nesăbuita sa mamă
Catalin Bogdan - - - -
2017-03-28
Cultura
0

MOONLIGHT / ÎN LUMINA LUNII (2016) · Scenariul şi regia: Barry Jenkins · Cu: Alex R. Hibbert, Ashton Sanders, Trevante Rhodes, Mahershala Ali, Naomie Harris, Janelle Monnáe · Câştigător a trei premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai Bun Film · Distribuit în România de Transilvania Film începând cu 10 martie 2017

 

Un film serios despre homosexualitate în­că trebuie să facă apel la drame conexe. Op­țiune care, inevitabil, schimbă accen­te­le: homosexualii devin actori într-o altă poveste, cu alte mize. Să ne amintim de Philadelphia, unde adevărata problemă era SIDA, dincolo de ho­mo­fobia din fundal. În fond, eroul nu și-ar fi pierdut slujba, dacă efectele îm­bolnăvirii – după o aven­tură cu un necunoscut, într-o epocă încă inocentă în raport cu epidemia – nu ar fi devenit imposibil de ascuns. Filmul lui Jonathan Demme vor­bea, mai întâi de toate, despre stigma­ti­zarea unor bolnavi nu doar vinovați (prin desfrâu și promiscuitate) în ochii multora, ci și demni de a fi separați (ca pericol sa­ni­tar) de restul populației. Niște bolnavi per­cepuți atât de ușor drept dezumanizați – semn că mai degrabă observatorii erau ca­renți în umanitate. Era și un mod de a de­nunța vulnerabilitatea statutului de homo­sexual – prilej, încă, de ironii de­făi­mă­toa­re și premiză a unei eventuale de­clasări. Brokeback Mountain / O iubire secretă se referea, și mai mult, la dificultatea unui coming out, mai ales într-un context socio-cultural aparte – printre cowboy, mai atașați ca alți americani de tradiții. Dar și în acest caz, decisivă era, în ecuația existențială, ambiguitatea bisexualității. Situația o regăsim în Carol, unde una din­tre lesbiene tocmai divorțează și e preo­cu­pată de custodia copilului. Există, însă, și filme care se concentrează pe amorul ho­mo­sexual ca atare, celelalte aspecte de­ve­nind mai mult sau mai puțin periferice – este perspectiva lui Abdellatif Kechiche în La vie d’Adèle / Adèle: Capitolele 1 şi 2. Tensiunea dialectică deriva dintr-un ames­tec de pornografie, gros-planuri și pictură de gen – scene de viață cotidiană: o gră­diniță, o petrecere, un vernisaj. Drama era mai specific erotică, datorată visceralei versatilități a libidoului, dar și a cuplului – în plus, Adèle e încă bisexuală. În L’inconnu du lac / Străinul de pe malul la­cului chiar și crima e un pretext pentru a ilustra atmosfera unui loc – asumat ca pro­miscuu – de întâlniri ocazionale. Alain Gui­raudie exhibă libertinajul din boschete, iar ambivalențele ucigașe doar întrețin fio­rii erotici – după rețeta Basic Instinct. Problema de conștiință – nedenunțarea proas­pătului amant, deși atracția nu e lip­sită de teamă – doar prelungește o în­to­vă­rășire erotică inevitabil pasageră.

 

Moonlight / În lumina lunii aparține primei categorii, în­trucât în prim plan e o dra­mă de familie. O mamă cam degenerată – singură, dro­gată, instabilă, iresponsabilă – și un puști sensibil, victimă a hărțuirii permanente de către unii colegi. Băiatul e inițial mai scund, ulterior mai slăbuț decât ceilalți – o pradă ușoară pentru hăitașii de aceeași vârstă. În cele din urmă se va antrena și va deveni un mușchiulos – singura șansă pentru a nu se mai lăsa umilit; un parcurs similar urmase și Yukio Mishima, doar că pe acesta noul patos viril îl va conduce mult mai departe, la exaltarea mi­li­ta­ris­mului (samurailor) –, iar ura față de ma­mă se va transforma în milă. E departe de a fi o situație rară. Multe mame – ori chiar tați, precum în Kramer vs. Kramer – sunt constrânse să-și crească singure co­piii, cu toate dificultățile de rigoare. Unele cedează, iar prețul îl plă­tesc aceștia – nestruniți, ne­în­drumați, neprotejați, ne­consolați. Cu alte cuvinte, copiii lor cresc mai singuri decât alții, dacă nu chiar cu povara unei mame de care trebuie să aibă, pre­matur, grijă. Deseori simt acut lipsa unui tată – în acest caz, puștiul luat în grijă de un străin îi va co­pia apoi stilul de viață și chiar anumite detalii exterioare, ca un fel de omagiu pos­tum. Ilustrarea acestei paternități sub­sti­tutive – chiar dacă respectivul e o com­bi­nație mai puțin credibilă de familist sen­sibil și de dealer tenace – susține în bună măsură arhitectura emoțională a filmului. Mult mai mult decât distincția rasială – per­ceptibilă cel mult în surdină, ca o vul­nerabilitate suplimentară; în fond, to­tul se desfășoară parcă într-o lume fără albi – ori cea sexuală. Moonlight e un film des­pre singurătatea tragică a copilului, con­strâns să crească cu frica în sân, fără to­va­răși – excepția, nu lipsită de ambiguități de-a lungul anilor, îi va oferi, în cele din ur­mă, un iubit – și fără alinare din partea părinților de sânge. Nu e clar de ce cuplul care aproape îl adoptă nu avea copii, dată fiind afecțiunea pe care i-o vor dărui mult timp. Bărbatul – mort prematur, probabil da­torită profesiei – e un uriaș (față de mi­cuț), dar depășit de situație, incapabil să-i ofere vreo eficientă pedagogie socială – poate și datorită sensibilității, mai de­ter­minante decât forța mușchilor. Femeia – o mamă mult mai bună, dar tot un out­sider în contextul dublării celei naturale – e doar o șansă ocazională și un pan­sa­ment pe o rană mereu sângerândă. Fiul asis­tă zi după zi la degradarea mamei in­ca­pabile să regăsească un echilibru – putem bănui și că niciunul dintre iubiții ei nu vrea să-și asume și rolul de tată vitreg. E un cerc vicios, pentru care e greu de găsit un vi­novat principal.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdanasdsadasda.jpg

Imagine din filmul Moonlight, marele câştigător la Premiile Oscar de anul acesta

 

Și mai elocvent în acest sens e La madre / De ce, mamă?, realizat de spaniolul Alber­to Mo­rais. De un minimalism admirabil – pe mă­sura universului cu puține opor­tu­ni­tăți al protagonistului –, filmul prezintă în­cer­cările unui adolescent încredințat unui cen­tru de minori de a reveni la o viață co­mună cu mama sa. O mamă ca cea a lui Chiron, micuțul de culoare din Miami: tur­mentată, dependentă de vreun bărbat tre­cător, la nevoie hoață. Miguel e mult mai voluntar decât ezitantul Chiron, dar re­zul­tatul, în cele din urmă, e la fel de deza­mă­gitor: certați cumva cu regulile sociale, ma­ma și fiul sunt separați de autorități. Astfel de tragedii familiale sunt con­ver­gente cu cea a lui Oedip: o familie de­structurantă, nu formatoare. În cazul lui Miguel, relațiile cu potențialii părinți de substituție – un fost iubit al mamei, în­soțit însă de un fiu natural ostil, precum și o hangiță incapabilă să-l dezbare de fur­tișaguri – sunt doar iluzorii și pasagere. În final, va alege, cu o surprinzătoare tărie de caracter, s-o elibereze de povara res­ponsabilității materne.

 

Familia nu e neapărat o oază de viață fericită ori virtuoasă. Nu o dată – adevăratele statistici ne vor lipsi mereu – deformează grav ori chiar iremediabil per­so­nalități – copii ori părinți. Dacă de­ter­mi­nantă ar fi doar familia, sănătatea morală a umanității ar fi și mai alarmant afectată. Familia e o resursă, dar poate fi și un pu­ternic factor inhibator, astfel încât șansa unor substitute și complemente e o ade­vărată binecuvântare – și pentru că re­la­tivizează un factor atât de instabil. Și ca multe altele în viața omului, relațiile fa­mi­liale se pot degrada, dar și îmbunătăți, fie și la final – e cazul lui Chiron și a ne­săbuitei sale mame. În fond, tipul pri­vi­le­giat de legătură umană e prietenia, nu pa­ternitatea ori maternitatea. Creștinismul, din păcate, a ezitat, concentrându-se pe dispute trinitare și pe o teologie a înfierii, în detrimentul prospețimii evanghelice a celui mai exaltat discurs al lui Iisus: nu există dragoste mai mare decât să-ți pui sufletul pentru prietenii tăi. Și Chiron și-l pune, preferând școala de corecție de­nun­țării singurului său prieten/iubit – unul cam ingrat, ce-i drept.

 

De data aceasta, violența – și substitutul de tată și, ulterior, Chiron sunt, totuși, dealeri de droguri – e (aparent) su­bli­mată, problema nefiind tubulențele ire­presibile ale unui adolescent greu de stru­nit (precum în La tête haute / Capul sus, unde doar multa răbdare a unor re­pre­zentanți inimoși și chibzuiți ai – horribile dictu – statului reușește să răscumpere o vio­lență viscerală), ci excesiva lui vul­ne­rabilitate. Dar tocmai această ca­rac­te­ris­tică permite o perspectivă tandră asupra homosexualității sale. Erotica e fină, la an­tipodul unei perspective de apăsătoare mur­dărire – mâna cu spermă se afundă, fără zvâcniri de scârbă, în nisip. Unele fil­me sunt menite să ilustreze mizeria se­xu­a­lă – precum remarcabilul Whores’ Glory / Gloria târfelor, documentarul lui Michael Glawogger despre bordelurile lumii –, iar altele delicatețea sentimentelor. Să ne amin­tim – pentru a rămâne în universul ho­mosexual – de deja menționatul Carol ori de A Single Man / Un om singur, bi­ju­teria atent șlefuită a lui Tom Ford. Departe de relații ocazionale prin sordidele toalete pu­blice din New York – la care se pre­tea­ză, de pildă, Midnight Cowboy / Cow­bo­y­ul de la miezul nopţii, dispus la pros­ti­tuție masculină –, universitarul scrupulos și reținut – una dintre prestațiile majore ale lui Colin Firth – e într-un doliu prelungit după un univers cu totul casnic și afectiv rafinat. O conviețuire de-a dreptul in­vi­diabilă, de un estetism dens emoțional, la antipodul gratuității. O densitate con­cen­trată și în metafora vehiculată de filmul lui Barry Jenkins – inspirat de piesa În lumina lunii băieții negri par albaștri –, de regăsit, într-o variantă convergentă, și în filmul lui Kechiche – adaptarea ro­ma­nu­lui grafic Albastrul e o culoare caldă.

 

De ani buni, cinefilii români s-au putut familiariza la TIFF cu o largă paletă de filme cu te­ma­tică homosexuală – in­dis­cu­ta­bil, fes­tivalul clujean a fost avan­gar­dist în acest sens. Nu putem ști prea clar cum a schimbat cu adevărat men­talitățile – homofobia poate conviețui foarte bine cu snobismul cinefil –, dar ori­cum e deja un te­ritoriu ceva mai nuanțat perceput. Dacă nu ne împiedicăm în pre­judecăți mo­ra­lis­te, adevărata provocare nu vine dinspre ho­mosexualitate, ci din­spre fluiditatea se­xuală. Ne-o de­mon­strea­ză același Alain Gui­raudie, care deja ne proiectase abrupt în lumea preludiilor nu­diste și a boschetelor pline de pre­zer­va­tive. Rester vertical / A ră­mâne vertical e o apocalipsă a opor­tu­ni­tăților ne­în­gră­dite: orice raport erotic e po­sibil, între so­cru și ginere, de pildă, fă­ră a exclude eu­ta­na­sierea pederastă – un bă­trân decide să-și încheie viața odată cu voluptatea de a fi so­domizat de un tânăr tată (însoțit de fiul sugar). O distopie, mai degrabă, dar nu una fără mize. Între adulți care consimt, mai merită interzis ceva? Și ce criterii mai au suficient prestigiu încât să fie acceptate democratic?

TAGS : MOONLIGHT Barry Jenkins trei premii Oscar ÎN LUMINA LUNII (2016)
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1343
 Rasu' plansu'
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis