Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Vocile uitate ale supravieţuitorilor Primului Război Mondial
Codrut Constantinescu - - - -
2017-03-28
Cultura
0

„Am fost crescuţi cu istoria războaielor bure şi cu tot patriotismul şi eroismul lor şi ne gândeam că războiul va fi gata până să ajungem noi pe front. Cu toate astea, într-o jumătate de minut, tot ce am crezut până atunci s-a spulberat.“

 

În cadrul prestigiosului Muzeu Imperial al Războiului din Londra se află şi Arhivele Sonore ale Imperiului Britanic, cele mai importante de acest fel din întreaga lume, unde sunt stocate 33.000 de înregistrări, mărturii ale combatanţilor din cele do­uă războaie mondiale. Să recunoaştem, un izvor ex­traordinar de istorie orală. Istoricul Max Arthur s-a aplecat asupra acestui vast material documentar (care a fost cules în anii 1960, când supravieţuitorii Pri­mului Război Mondial încă mai trăiau), ascultând sute de ore de în­registrări, sortând, transcriind, punând to­tul într-o ordine cronologică vitală pentru a fi înţeles şi publicând un volum emo­ţio­nant despre viaţa şi moartea pe Frontul de Vest (dar nu numai). Mărturiile din car­tea Forgotten Voices of the Great War. A New History of the WWI in the Words of the Men and Women Who Were There (Vo­cile uitate ale Marelui Război. O nouă is­torie a Primul Război Mondial în cu­vin­tele bărbaţilor şi femeilor care au fost aco­lo) aparţin nu numai militarilor bri­ta­nici, dar şi germani, canadieni, austra­li­eni, irlandezi, americani sau francezi. Ar­mele reprezentate sunt la fel de diverse: in­fanteriştii, care stăteau în iadul primei li­nii, cavaleriştii, care la începutul răz­bo­iu­lui încă aveau un rol privilegiat, arti­le­riş­tii, care susţineau atât ofensivele locale, in­fanteria din prima linie, dar se şi duelau cu artileriştii inamici, sau geniştii, care au avut un rol extrem de important după sta­bilizarea frontului pentru că de munca lor depindea rezistenţa primei linii.

 

Iniţial, militarii britanici, toţi vo­lun­tari, au plecat plini de entuziasm pe front. „Am fost crescuţi cu istoria războaielor bure şi cu tot pa­trio­tis­mul şi eroismul lor şi ne gândeam că războiul va fi gata până să ajungem noi pe front. Cu toate astea, într-o ju­mătate de minut, tot ce am crezut până atunci s-a spulberat. Mă întrebam în ce naiba m-am băgat, nu era nimic altceva decât noroi şi murdărie şi camarazii ca­re deja erau acolo, ei bine, toţi arătau ca nişte vagabonzi, toţi împuţiţi, neraşi, plini de mizerie. (...) Şobolanii erau peste tot şi nici nu-i puteai ucide pentru că, dacă o făceai, putrezeau şi începeau să miroasă, era şi mai rău. Erau mari cât nişte pisici, cred că trăiau în cadavre. Nu exagerez, oribile creaturi.“ Un medic militar îşi aminteşte cum avea mulţi răniţi care îşi provocaseră rănile, scoţând pal­me­le în afara tranşeei pentru a fi împuşcaţi de nemţi, alţii îşi desfăceau bandajele şi îşi inflamau rănile care se vindecau numai pentru a-şi prelungi şederea confortabilă, faţă de iadul din prima linie, în spital. Alte mărturii atestă împuşcarea de­zer­to­rilor, care erau doar soldaţi care fie ce­da­seră psihic şi nu mai puteau îndura urgia, fie se săturaseră să stea două-trei luni în linia întâi, fără a fi înlocuiţi.

 

Volumul oferă multe alte detalii pe care istoria mare (şi pudică) le trece sub tăcere. Soldaţii se întorceau din scurtele permisii din spatele frontului francez plini de boli venerice, ceea ce l-a făcut pe comandantul Forţelor Expediţionare Britanice să-i ame­ninţe cu represalii (părinţii sau soţia ur­mând a fi înştiinţaţi de ruşinoasele acţiuni ale fiului sau soţului). Mo­mentul cel mai aşteptat al unei zile în linia întâi era atunci când sergentul dis­tri­buia modesta raţie de rom. Un alt militar su­pra­vieţuitor îşi aducea aminte de tratamentul dur la care erau supuşi cei care nu vo­iau să lupte din diverse mo­tive şi pe care îi păştea foar­te serios Curtea Marţială şi execuţia (chiar dacă scăpau cu viaţă, tot erau condamnați la ani grei de în­chi­soa­re). Unii nu voiau să poarte uniformele ka­ki, de aceea erau dezbrăcaţi şi lăsaţi nop­ţile de toamnă în pielea goală. Având în ve­dere că aventura din Gallipoli a fost concepută de Churchill, în volum regăsim şi mărturii ale condiţiilor groaznice din peninsula turcă, unde au fost implicate mai ales trupe ANZAC (din Australia şi No­ua Zeelandă).

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrutasdas43.jpg

MAX ARTHUR
Forgotten Voices of the Great War. A New History of the WWI in the Words of the Men and Women Who Were There
Ebury Press, Londra, 2002

În 1916, anul intrării României în război, au avut loc celebrele lupte de la Verdun, în care au fost angajaţi francezii şi ger­ma­nii. Pentru a uşura situaţia frontului fran­cez, trupele britanice au încercat să for­ţe­ze frontul în zona râului Somme, în ceea ce va fi cunoscut drept Bătălia de pe Somme, începută la 1 iulie 1916, după nu mai puţin de nouă zile de bombardament in­tens al poziţiilor germane. Un su­pra­vie­ţuitor german îşi aducea aminte groaza sol­daţilor, care, chiar dacă erau mai no­ro­coşi, fiind oarecum feriţi de această for­mi­dabilă canonadă, stând în adăposturi be­tonate, deveneau isterici, înnebuneau şi do­reau să iasă „la suprafaţă“. În plus, în acest interval trupele rămase în primele linii nu aveau cum să fie aprovizionate nici cu muniţie şi nici cu apă sau hrană. Spre stupefacţia atacatorilor, după ce tirul a încetat, germanii au ieşit din buncăre şi au provocat pierderi teribile trupelor bri­ta­nice. Doar în ziua de 1 iulie 1916 trupele aliate au suferit 57.470 de victime, dintre ca­re 19.400 morţi în luptă. Un su­pra­vie­ţui­tor îşi aducea aminte cum batalionul lui plecase dimineaţa la atac având 800 de oa­meni, iar seara rămăseseră doar 200. Un observator de artilerie a reţinut cum se târa prin tranşee şi cratere şi dădea peste cadavre britanice şi germane care, fiind în­tr-o călduroasă lună de iulie, erau asaltate de muşte. Un mitralior îşi aminteşte cum un camarad irlandez a reuşit să împuşte doi germani, primind Medalia Militară pen­tru acest act de bravură, însă nu ştia nici să citească şi nici să scrie, iar când ob­ţinea o permisie nu îndrăznea să se ducă acasă, în Irlanda, unde avusese loc Re­be­liunea Paştelui, tocmai împotriva do­mi­na­ţiei britanice. În Londra ar fi existat un sta­biliment pentru militari irlandezi care serveau Imperiul Britanic. „Ne-a spus că dacă se întoarce acasă era un om mort.“ Un alt supravieţuitor îşi aduce aminte de groaza pe care au inspirat-o tancurile fo­lo­site pentru prima oară de britanici în tim­pul ofensivei de pe Somme. „Păcat că nici noi nu ne aşteptam şi nu eram pregătiţi pentru a profita, aşa că nimeni nu le-a ur­mat pentru a ocupa frontul german.“

 

Anul 1917 nu avea să aducă sfâr­şitul mult aşteptat al unui răz­boi atroce care deja dura de trei ani. Forţa Corpului Ex­pe­diţionar Britanic avea să creas­că până la 56 de divizii. Mareşalul Haig a atacat în zona Arras, în aprilie 1917, cu 14 di­vizii (4 canadiene) susţinute de o masivă concentrare de artilerie (2.817 tunuri) şi de 48 de tancuri, însă nici această ofensivă nu s-a dovedit decisivă, ducând la apariţia rebeliunilor în rândul trupelor franceze, 68 de divizii franceze din totalul de 112 raportând acte colective de indiscipină, ca­re au dus la Curtea Marţială sute de mi­li­tari, mulţi dintre ei fiind executaţi. Nici tru­pele britanice nu au dus lipsă de dezer­tori, care, de regulă, erau executaţi. În iulie 1917 a fost lansată cea de a treia ofen­sivă din zona Ypres (sau Passchendaele, cum este cunoscută mai degrabă în Marea Britanie). Chiar dacă această ofensivă a început bine pentru forţele Antantei, până la urmă şi ea avea să se împotmolească, în prinicipal din cauza unei veri foarte plo­ioase. Ambele avut pierderi masive, de apro­ximativ un sfert de milion de militari.

 

Din 1918 au fost reţinute şi câ­te­va mărturii ale militarilor ame­ricani care traversaseră Atlan­ticul şi începeau să fie re­par­ti­zaţi pe Frontul de Vest. Înainte de a ajunge în prima linie, ei erau an­tre­naţi de ofiţeri francezi şi englezi, care-i pu­neau la curent cu toate noutăţile şi practicile războiului de uzură din tranşee. Americanii erau naivi şi entuziaşti, spre amuzamentul britanicilor şi francezilor, deziluzionaţi şi sătui de război. Unul din­tre americani îşi amintea cum „francezii jubilau când ne-au văzut debarcând în Saint-Nazaire. În noi vedeau speranţa vii­torului. Toate străzile erau pline cu o­ameni care ne ovaţionau - ne-am simţit atât de importanţi şi mândri că ni se acor­dă atâta atenţie...“. Un alt militar bri­tanic de­ta­liază meniul de pe front: „bis­cu­iţi tari ca pia­tra şi lungi, pentru a-i fă­râ­mi­ţa sol­daţii foloseau baionetele, con­ser­vă din car­ne de porc cu cartofi, conservă din carne de vită, rareori brânză şi aproa­pe niciodată şuncă. Am primit mâncare cal­dă doar o dată sau de două ori, când eram repartizat pe un sector de front mai liniştit, care a permis bucătăriei re­gimentului să se apropie de front“. Un alt artilerist britanic relatează cum, în iu­lie 1918, două regimente de cavalerie fran­ce­ze practic au fost trimise la sinucidere, ata­când liniile germane şi fiind complet dis­tru­se de tirul necruţător al mi­tra­lie­re­lor.

 

Uşor de imaginat bucuria su­pra­vie­ţui­to­rilor când au aflat de de­cretarea Ar­mis­tiţiului, care ur­ma să intre în vigoare în luna a 11-a, ziua a 11-a, ora 11. Forţele An­tantei se aflau ori­cum în ofensivă, iar frontul german, su­pus unei presiuni ter­i­bile, era pe punctul de a ceda com­plet. „At­mosfera nu era ca cea din Londra, unde toţi s-au îmbătat când au auzit de armistiţiu, nu, era mul­tă linişte. Te mirai că poţi sta drept în pi­cioare şi nu mai trăgea nimeni în tine.“ Alt militar bri­tanic mărturisea că „eram prea obosiţi, de­păşisem orice limită fizică pentru a ne mai bucura. Nu mai aveam emoţii“. Im­pe­riul Britanic a avut între 744.000-887.000 de militari ucişi (62.000 de aus­tralieni, 64.000 de canadieni, 73.000 de indieni, 1.500 de neozeelandezi, 9.000 de sud-africani, res­tul fiind pierderi di­rec­te britanice), re­pre­zen­tând între 1,91-2,31% din populaţie - mai mici decât cele su­fe­rite de România (în­tre 7-8% din populaţie şi aceasta şi pentru că România a fost tea­tru de război, spre deosebire de com­po­nentele Im­pe­riu­lui Britanic).

 

Ne întrebăm dacă în România există astfel de audio-arhive, care ar merita din plin să fie explorate şi exploatate, având în ve­de­re viziunea diferită pe care o oferă măr­tu­rii­le simplilor combatanţi, cei care au cu­noscut în mod nemijlocit războiul, faţă de discursul sec şi rece al istoriografiei de spe­cialitate, lipsit de emoţie şi compasiune umană, deseori doar o contabilitate fără milă.

TAGS : MAX ARTHUR Forgotten Voices of the Great War bury Press Londra 2002
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1153
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.