Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


A fi nimeni
Marina Dumitrescu - - - -
2017-03-28
Cultura
1

Am putea să ne întrebăm, atunci când ieşim sau intrăm liniştiţi în propriul apartament: cum o fi, iarnă-vară, să locuieşti în stradă, fără nicio uşă, fără nicio cheie care să-ţi aparţină? Să recunoaştem, e foarte greu de imaginat.

 

Înainte de a încerca un răspuns la în­tre­barea: „cine sunt oamenii străzii?”, ar tre­bui să vedem în ce măsură ne interesează un asemenea lucru. Anticipez că mulţi ci­titori vor trece la pagina următoare. Sunt prea multe chestiuni arzătoare la ordinea zilei, pentru a zăbovi asupra unei teme ră­tăcite printre anonimi ştirbi sau murdari. Celor câţiva dispuşi totuşi să o facă, le mul­ţumesc.

 

Punctul meu de plecare îl re­pre­zintă recentul volum Maturii stră­zii. 15 biografii fără domi­ciliu, realizat de Ciprian Voicilă şi apărut la Editura Martor. 15 răbdătoare interviuri cu persoane fără do­miciliu fix, selectate din cele 26 care, ini­ţial, făcuseră parte dintr-un proiect mai amplu al Asociaţiei VIRA, intitulat De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipos­taze ale locuirii în Bucureştiul con­tem­poran (Pro Universitaria, 2016). De­mersul de a selecta şi prezenta separat ce­le 15 istorii individuale implică asocierea co­ordonatei sociologic-antropologice (spe­cialitatea tânărului cercetător de la MŢR) cu cea creştină. Generic vorbind, umană. Ie­şirea din taxonomie către comuniune, căci ochiul autorului se plasează la firul ier­bii. Dincoace de etichetări. Cât mai aproa­pe de ...aproapele.

 

Pe baza unui punctaj bine stăpânit de că­tre acest discipol al Irinei Nicolau, aflăm aspecte zguduitoare privind categoria so­cială a excluşilor, pe diverse paliere: cau­zele pentru care au ajuns să trăiască în stra­dă – între care frecvent se numără pro­pria familie; perioada petrecută în aceste condiţii – între 2 luni şi 22 de ani; tipurile de adăpost temporar pe care le-au în­cer­cat; percepţia oamenilor asupra lor; mo­dalităţile de supravieţuire; mecanismele de autoapărare, problemele psihice afe­rente, pericolele întâmpinate în mod cu­rent, dar şi... viziunea despre viitor. Pe de altă parte, mărturiile culese de Ciprian ne împiedică să reificăm asemenea destine, obligându-ne să admitem că indivizii care ne încurcă traseele cotidiene sau accesul în curtea bisericilor nu sunt mai puţin oa­meni ca noi. Chiar dacă existenţele lor schi­monosite de ghinion ne fac să punem problema aşa. Numele şi prenumele fie­că­rui interlocutor sunt primul semn că res­pondentul nu e considerat doar subiect al unui unui chestionar sociologic. Ion Bîr­lădeanu, Vasile Andronic, Leon Litvin, Mi­nache Stroe, Dan Motruc, Sorinel Tudor şi ceilalţi confraţi ai lor sunt purtătorii câte unei poveşti de viaţă dramatice, care îi aşază într-o familie de supravieţuitori, la marginea convenţiei sociale. Fiecare, însă, cu personalitatea lui.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-marinaasd123.jpgCIPRIAN VOICILĂ - Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu
(Editura Martor - MŢR, 2016)

 

Analiza psiho-socială clarifică întrucâtva me­canismul care i-a adus aici, dar nu e deloc limpede ce criterii ar putea opera pen­tru a descalifica aceste existenţe, în ra­port cu altele, mai „reuşite“. Sigur că ti­pologia e diversă. Există oameni care au ajuns în mizerie ca victime, iar alţii din pro­pria vină. Unii, printr-un hazard. Dar de­gradarea umană nu implică doar lip­su­rile materiale, absenţa unui adăpost de­cent sau viaţa de vagabond. Știm bine, ea poate fi mult mai gravă atunci când se pe­trece în culisele unei locuinţe de lux, ale prosperităţii financiare sau ale unei sănătăţi de fier. Iar dacă îngăduim destul de uşor acestă variantă, de ce nu am ac­cepta-o cât de cât şi pe cealaltă? Se poate, oare, diferenţia persoana de „sub-per­soa­nă“? Conform cărei norme? Cu ce garanţie că nu vom greşi? Cine aruncă cel dintâi cu piatra?! Nu rămâne acela captiv într-un teatru social, unde alegem rolurile care ne convin, băgându-le sub preş pe cele de care şansa ne-a ferit?

 

Interlocutorii din cartea lui Ciprian Voi­cilă (ca şi mulţi alţii cu care am putea dialoga noi înşine, când şi când) dovedesc că, sub zdrenţele urât mirositoare ale omului străzii, se ascunde, nu de puţine ori, un gânditor in­genuu, un artist, un visător, un cre­din­cios. O demnitate existenţială, cu atât mai va­loroasă în condiţii ostile. Totuşi, cali­fi­ca­ti­vele sumare predomină: impostori, le­neşi, mincinoşi, hoţi etc. Iar cei care le atri­buie în bloc nu au prea avut curio­zi­ta­tea de a in­tra în vorbă cu vreunul dintre ei, so­co­tin­du-se inamovibili în postura de ju­de­că­tori. Evident că patologia celui căzut în diz­graţie nu e simplă. El uneori fa­bu­lea­ză, si­mulează, şmechereşte, pentru a atra­ge atenţia sau mila. Alteori derapează pe­nal sau cade în alcoolism. Dar cel care nu s-a de­dublat vreodată, nu a mistificat sau nu a înşelat, pe faţă sau în ascuns, să ri­dice mâna! De altfel, cu cât mai buni sun­tem sau ne pretindem, cu atât vom dori să cu­noaştem mai atent cotloanele con­di­ţiei uma­ne, până la ultimele realităţi. Fe­ricirea cu ochelari de cal e o iluzie. În po­vestirea The Happy Prince, Oscar Wilde pu­ne în gura sublimului său personaj acest pa­ra­dox: „Dear little Swallow, you tell me of marvellous things, but more marvellous than anything is the suffering of men and women. There is no Mystery so great as Misery. Fly over my city, little Swallow, and tell me what you see there“ - „Dragă Rân­dunică, lucruri mi­nunate îmi po­ves­teşti, dar mai dum­ne­ze­iască decât toate e suferinţa oamenilor. Nu este mai mare Tai­nă decât Mizeria. Zboa­ră tu peste ora­şul meu şi spune-mi ce vezi acolo“ (tr.n.). Prinţul despodobit este fericit fiindcă, pen­tru El, nimeni nu e... nimeni.

 

Homleşi aparent animalizaţi există pre­tu­tindeni, o ştim cu toţii. Iar perenitatea excluziunii este incontestabilă. De câte ori nu m-am lovit de ei, în mari capitale un­de am locuit, chirciţi sub haine îmbâcsite sau cartoane protectoare! De câte ori nu am dat să trec pe celălalt trotuar, scu­tu­rându-mi gândurile negre şi repulsia! Ma­tematic însă, atunci când tind să reac­ţio­nez aşa, mă cuprinde o stare de insu­fi­cien­ţă adâncă. De fals. Unde e adevărul, da­că nu îi privesc în ochi şi „pe aceştia mici“? Mă pot rezuma oare la perimetrul vieţii cool, pus de o parte pentru mine? Cine sunt eu? Cea care ar lua-o la fugă sau cea care s-ar apropia de aceste focare ale eşecului social? Pildele interioare ilus­trea­ză ultima variantă: Simone Weil re­fu­zând tra­ta­men­tul şi hrana specifice tu­ber­cu­lo­zei, pentru a şti ce simt cei care nu le au; Maica Te­reza devotându-se celor mai să­raci dintre săraci; Părintele Papacioc po­vă­ţu­indu-ne că milostenia nu înseamnă doar să-l ajuţi pe oropsit, ci mai ales să nu îl alungi în gând. Pe de altă parte, când Sfântul Ioan Paul al II-lea „se micşora“, in­trând în celula potenţialului său asasin pen­tru a-l ierta, refuza tocmai ideea de sub-per­soa­nă. Asemenea repere in­ti­mi­dează egoismul nos­tru împietrit, dar ne şi dau curaj.

 

Către finalul Memoriilor sale de de­tenţie, Lena Constante lan­sea­ză un suspin de înţelepciune ab­solută, spunând: „Îmi pare rău că nu găsesc stilul cel mai gră­i­tor pentru a-l face pe cititor să se în­fi­oare şi să-şi dea seama că el are mai tot timpul motive de bucurie, dar nu ştie să le vadă. Sau nu vrea să le vadă. Cum poţi să te pretinzi nefericit, când ţii în bu­­zunar cheia casei tale sau chiar a odăii tale şi poţi deschide sau închide pro­pria uşă, oricând doreşti?“. Para­fra­zân­d-o, am putea la rândul nostru să ne în­trebăm, atunci când ieşim sau intrăm li­niştiţi în propriul apartament: cum o fi, iar­nă-vară, să locuieşti în stradă, fără ni­cio uşă, fără nicio cheie care să-ţi apar­ţină? Să recunoaştem, e foarte greu de imaginat.

TAGS : CIPRIAN VOICILĂ Maturii străzii. Editura Martor MŢR 2016
Mai multe din Cultura
Comentarii
Marius Nicolescu 2017-03-28
Admirabil articol pentru cine mai are sensibilitate inauntrul sufletului. Pentru un hipersensibil este cutremurator. Sunt unul care pana la 30 de ani ma vedeam imbracat cu un sac de iuta, fara dinti in gura, un numar dintr-o fisa intr-un ospiciu. Credinta mi-a transformat cosmarul intr-un vis frumos, daruindu-mi o sotie, o familie. Casa si cheile le aveam. Ceeace faceti dumnavoastra, doamna Dumitrescu, va onoreaza. Pentru dumneavoastra si pentru domnul Ciprian Voicila tot respectul.
Total 1 comments.
4009
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.