Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Autodenunt
2017-03-27
4
În urma numeroaselor incriminări, spuse şi scrise, privind „cadoul” prietenesc pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd obligat să-mi recunosc, smerit, faptele şi să mă pun, gata de jertfă, la dispoziţia tuturor „organelor” acreditate, pentru lămurirea definitivă a cazului.

 

Este adevărat că la data amintită, am decis, prin ordin de ministru, să schimb numele, profilul şi conducerea Editurii Politice, transformînd instituţia pre-revoluţionară, organ ideologic al unui partid proaspăt desfiinţat, într-o editură de studii umaniste. I-am solicitat dlui Liiceanu să se ocupe de această „schimbare la faţă”, ca director al noii edituri, pe care a decis s-o numească „Humanitas”. Nu era vorba, însă, cum s-a spus, de o „privatizare”. Editura - o precizează ordinul ministerial de înfiinţare - rămînea „în subordinea Ministerului Culturii”. Salariul directorului era acelaşi cu al oricărui alt şef de editură la vremea respectivă, iar „patrimoniul” preluat de Humanitas de la Editura Politică consta într-un spaţiu închiriat (pînă în ziua de azi) în corpul Casei Scînteii (devenită „Casa Presei Libere”), mobilierul aferent, şi operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Ceauşescu, plus broşurile de propagandă ale „partidelor frăţeşti”. Cer, auto-critic, să se verifice riguros ce alte bunuri (ascunse) mai deţinea fosta editură: aur? documente secrete? (care, din cîte ştiu, îşi aveau locul în arhiva CC), cont bancar? Ce fel de cont? Editura Politică fusese finanţată de partidul comunist, dispărut între timp. Încît Gabriel Liiceanu a primit cadou” o carcasă, lipsită de susţinerea de pînă atunci a unei puternice - şi unice - organizaţii politice.

 

Profit, însă, de ocazie, ca să recunosc şi alte fapte grave, trecute cu vederea, binevoitor, de vigilenţa combatanţilor de azi. În aceeaşi perioadă, pornind de la ideea perversă că instituţiile culturale ar trebui să beneficieze, după ditamai revoluţia, de orientări noi, gîndite de oameni de cultură imaginativi şi profesionalmente incontestabili, am mai făcut cîteva numiri şmechere (Liiceanu e un caz între altele…). La Editura Meridiane, l-am „instalat” pe foarte tînărul pe atunci Daniel Barbu. Îl avusesem student şi îi cunoşteam calităţile, ca să nu mai spun că mi se părea normal ca o nouă generaţie să intre în scenă. (Dl Barbu avea atunci 30 de ani). La Editura „Ion Creangă” (pentru copii şi tineret), am numit-o pe poeta Daniela Crăsnaru. La Editura Minerva - pe Zigu Ornea. La Albatros - pe Georgeta Dimiseanu. Revista „Contemporanul” avea şi ea nevoie de un conducător experimentat. I-am oferit-o lui Nicolae Breban, care a rămas în funcţie pînă în zilele noastre şi a schimbat, ca şi Liiceanu, vechea denumire a instituţiei: nu, simplu, „Contemporanul”, ci „Contemporanul. Ideea Europeană”. Jocul acesta de-a reforma începuse să-mi placă. Mă întrebam, zi de zi, pe cine să mai cadorisesc. Aşa l-am invitat pe Andrei Şerban să preia direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, pe Lucian Pintilie să preia Casa de Film a Ministerului Culturii, pe Mihai Oroveanu să preia Oficiul Naţional de Expoziţii şi pe Dan Grigore să preia Filarmonica „George Enescu”. Apropo de muzică, i-am încredinţat dlui Mihai Constantinescu „sarcina” să redeschidă Festivalul Enescu, suspendat de ceva vreme de Nicolae Ceauşescu. Prima ediţie (1991) a festivalului re-inaugurat l-a avut, ca director general (numit tot de mine în furor-ul meu penal) pe Ludovic Spiess. Cum vedeţi, chestia Liiceanu nu e decît o picătură într-un ocean. Şi încă inventarul nu e complet… Cea mai groasă dintre afacerile mele manageriale rămîne, totuşi, transformarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist în Muzeul Ţăranului Român, dat, evident, tot pe mîna unui prieten: Horia Bernea.

 

O vorbă despre „privatizare”. La mai mult de un an de la înfiinţarea Editurii Humanitas, directorul ei, ca mulţi alţii, a declanşat un procedeu de autonomizare faţă de stat, după o metodă foarte la modă în epocă, aşa numita metodă MEBO. Iată definiţia de dicţionar a acestei metode: „trecerea mijloacelor de producţie ale unităţii economice care se vrea privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaţilor sau salariaţilor”. Pe scurt, angajaţii deveneau acţionari, cu cotă parte din venitul întreprinderii. Prin urmare, toţi angajaţii de la Humanitas au devenit „proprietari”. Liiceanu, de pildă, a beneficiat de 2% din acţiuni, alături de alţi „co-proprietari” (între care doi francezi - potenţi financiar - de origine română, dar şi nume cunoscute ale umanioarelor autohtone: Mircea Flonta, Ion Ianoşi, Sorin Vieru, Vasile Morar, Adrian Iliescu, Gabriel Andreescu, ba chiar şi fostul director al Editurii Politice, Octavian Chiţan). Să ne amintim că, în aceeaşi perioadă, „Scînteia” s-a privatizat devenind „Adevărul”, „România liberă” s-a privatizat de asemenea, păstrîndu-şi titlul etc. Ce mai?! Corupţie generalizată! Şi totuşi, a trebuit să mai treacă încă vreo 10 ani pînă cînd Liiceanu a ales să devină, pe riscul lui, acţionar majoritar. E de menţionat şi faptul că orice manevră de privatizare” impunea acordul semnat al ministrului de Finanţe, al ministrului Justiţiei şi al primului ministru. Un ministru nu putea decide singur, de capul lui, o asemenea operaţiune.

 

Cititi in continuare pe adevarul.ro

TAGS : gabriel liiceanu editura politica humanitas coruptie autodenunt privatizare
Recomandari
Comentarii
sisif 2017-03-30
mobilier si carti comuniste? serios? ma asteptam la o explicatie nu la o lamentiatie.
daca la fel a fost la adevarul si la romania libera inseamna ca e normal? nu dle. nimic nu a fost normal in privatizarile din anii 90, iar dumneavoastra le faceti apologia.
Marius Nicolescu 2017-03-28
Inca un articol (al catelea ?) al domnului Plesu care arata cat de indaratnic este neamul acesta in a intelege ideile explicite ale unor autori de o calitate morala neindoielnica ce arata limpede si cu seninatate adevarurile pentru a sterge noroiul unor oameni putin la simtire din politica si din unele televiziuni puse pe o anumita haituiala. Daca am ajuns sa-l aud pe domnul Plesu, spunand haitelor devoratoare, ca nu mai are mult pana sa scape de aceste hiene, rugandu-le sa se bucure este cel putin spus trist. Cat despre comparatia dintre adevaratii intelectuali si compozitorii de Ode, cutremurator de adevarata, ce pot sa mai zic. Asta-i neamul romanesc: grabnic uitator, cameleon politic, demagog, delator din "dragoste de semeni" si n'are manera. Cu cele mai distinse salutari, M. Nicolescu
Liviu din Timisoara 2017-03-27
Mi-ati amintit de una dintre momentele cenaclului Flacara. Dincolo de faptul ca tinerele debutante trebuiau sa fie " aprobate" personal de Paunescu ( spun gurile rele, e drept ) , mi-am amintit de manipulare. Ah, apropo, si Florin Piersic vindea odata niste gogosi , la un spectacol. Momentul " Flacara " : poate unii isi amintesc faza cu aprinsul brichetelor - moment sublim. Lacrimi discrete ! Elan nevinovat ! Daruire de sine ... " Si-acum, sa multumim conducatorului nostru,, partidului ... " si alte bla-bla-uri. M-am ridicat scarbit si am plecat. Paunescu era controlat si controla ; era supapa necesara si minciuna suprema. Iar ceea ce-l priveste pe Piersic ? " Uitati reverul hainei asteia ! Nu odata a fost udat de lacrimile celor care vor sa se intoarca in tara, cei care au fugit , crezand ca acolo sunt caini cu covrigi in coada " Ambele situatii in sala sporturilor din Timisoara. S-auzim de bine si sa-l punem ministru de finante pe S.O.V. - s-a oferit. E cel mai potrivit pentru bisnitareala numita capitalism romanesc.
BASCA 2017-03-27
Din ciclul ascultatorii intreaba,dl Plesu raspunde, putem pentru ca sa zicem; Gadea si Mircea intreaba iar domnul Plesu se repeta.
Total 4 comments.
144242
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.