Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Vracii sufletelor (II)
Catalin Bogdan - - - -
2017-03-21
Cultura
0

ANA, MON AMOUR (2017) · Regia: Călin Peter Netzer · Scenariul: Iulia Lumânare, Călin Peter Netzer, Cezar Paul-Bădescu , după romanul Luminiţa, mon amour al acestuia din urmă · Cu: Mircea Postelnicu, Diana Cavallioti, Vlad Ivanov, Adrian Titieni.

 

Sexualitatea a cam încurcat planurile creș­ti­nismului. Printr-un revoluționar accent pus pe iubire, în detrimentul altor valori mai puțin ambigue, Iisus a stârnit valuri se­cole la rând. Iubește și fă ce vrei, îndemna Au­gus­tin, dar asta nu l-a îm­pie­dicat să forjeze una din­tre cele mai represive teo­lo­gii pe baza incapacității fun­ciare a bărbatului de a-și con­trola erecția. Și Platon privilegiase iubirea, dar pre­ferata sa – și a altor spi­rite fine – era cea pe­de­rastă. Cum în tradiția iu­dai­că sodomiții erau mult mai prost văzuți – nici măcar Avraam nu reușise să le salveze cetatea –, fostul fariseu Pavel, și el mare fan al iubirii ce niciodată nu cade, a în­cer­cat să despartă apele. Și astfel, multe mo­ravuri sexuale au sfârșit de-a valma în an­tecamera gheenei: de la masturbare și in­cest la homosexualitate și coit extra­ma­ri­tal. Dar furia discernământului teo-sexual nu s-a oprit aici, ci s-a tot rafinat. Maxim Mărturisitorul îi îndruma chiar și pe înal­ții dregători bizantini pe cărările iubirii du­pă har, dar pentru el organele genitale erau doar produsul scepticismului divin cu privire la om – indiscutabil, înmulțirea umanității ar fi trebuit să se producă mult mai cast. Cu alte cuvinte, nu orice iubire este bună. Cu atât mai puțin cele infiltrate de șotiile demonului înaripat. Dar nici cla­si­ca distincție dintre eros și agape – Stă­ni­loae, de pildă, a criticat teza prea po­la­ri­za­tă a protestantului Anders Nygren, care le vedea ireconciliabile – nu rezolvă dilema: Dumnezeu trebuie iubit erotic, dar numai el. Astfel încât pasiunea excesivă, chiar și în­tre soți, nu denotă nimic bun.

 

Această evoluție milenară explică șocul unui ignorant în tainele teologiei – în Luminița, mon amour, Cezar, piteșteanul care se spovedește mai întâi în Bo­to­șani, orașul anxioasei sale iubite. E de do­uă ori intrigat. Mai întâi, întrucât preotul trece ușor peste cele de care penitentul de ocazie se simte cu precădere vinovat: cear­ta cu tatăl, mândria, minciunile, egois­mul, pasiunea pentru SF ori chiar mas­tur­barea din adolescență. În al doilea rând, fiindcă acela identifică, cu instinct sigur, adevărata cauză a răului: statutul lor de amanți necununați – nu, dragostea nu e su­ficientă, nici într-un caz. Aceasta e, de altfel, una dintre provocările speciale ale duhovnicilor de azi: aducerea în legalitate (harică) a din ce în ce mai multe cupluri lipsite de girul Bisericii – un amăgitor pa­naceu cu pretenții duhovnicești. Că­să­to­ri­ei religioase i-a trebuit un mileniu de creș­tinism ca s-o înlocuiască – mai întâi în Bi­zanț, apoi și în Occident – pe cea civilă. Să fi trăit atâtea generații în păcat? Teo-sexologia vehiculată acum indică harul cu­nuniei drept singura pavăză eficientă îm­potriva otravei erotice. Unii duhovnici chiar plusează (publicitar) și promit delicii suplimentare în pat celor cununați de Bi­serică – cam în răspăr cu tradiția pa­tris­tică, mult mai intolerantă cu plăcerea te­restră. Oricum, cazul lui Cezar e ilustrativ: căsătoria nu a rezolvat nimic – nici tul­burările anxioase ale Luminiței, nici stra­niul lor raport. A dus doar la un divorț. Du­hovnicul nici nu era capabil, nici nu era motivat (teologic) să facă ceea ce – de bine, de rău – încearcă psihologii: testarea opor­tunității cuplului. Preoții au devenit stahanoviști ai ritualurilor (harice) – se pre­gătesc să-i prezinte Domnului statistici cu curba cununiilor oficiate ori a abstinenței generate. Marele perdant e, însă, chiar cuplul – și mântuirea celor care așteaptă criterii de iubire mai realiste și mai responsabile. În filmul lui Netzer, vizita lor la du­hov­nicul renumit (și mai exi­gent) de la Târgoviște se în­cheie cu câte o cifră de că­ciulă, dezbătute apoi pe o ban­că. Cel mai probabil vizează perioada – oare e vorba de luni ori de ani? – de oprire de la împărtășanie, iar dublarea pe­ni­tenței redă, în jargon duhovnicesc, di­ferența dintre curvie și preacurvie. În si­ne, o astfel de distincție nu e lipsită de mi­ză morală: un adulter poate fi dureros pen­tru cel înșelat. Dar integrată într-o filo­zofie reducționistă a căsătoriei cu orice preț și transformată în pârghie de șantaj euharistic, sentința devine păguboasă.

 

Modernitatea s-a întors la o perspectivă mai puțin simplistă (și suspicioasă) asupra eroticii. Dorind să impună fidelitatea ca virtute minimală, Biserica nu doar a generat valuri nenumărate de ipocrizie, nu doar a girat nenumărate drame con­ju­ga­le, ci a și ratat deseori virtuți su­pe­ri­oa­re. Dacă păcatul prin excelență e cel se­xual – o sugerase Pavel –, nu ne vom mira că Ilie – profet feciorelnic, dar dispus să în­junghie la nevoie câteva sute de oameni deodată – a devenit un model pentru elita creștină a monahismului. Călugări care, în loc să-și vadă smeriți de asceza lor – du­pă principiul: „nu știe dreapta ce face stânga“ –, n-au rezistat tentației de a-și con­trola aproapele. Și astfel s-au rătăcit prin­tre cearșafurile credincioșilor, stabi­lind gesturile, momentele, dispozițiile și po­zițiile legitime.

 

De unde vine acest prestigiu căruia îi cad azi victime atâția tineri în căutare de sfat și alinare? Cu atât mai mult, cu cât te­ra­peuții – nu neapărat eficienți, dar cu un alt orizont hermeneutic – au preluat din ve­chea lor povară, duhovnicii sunt în cău­tarea unui nou statut. Să remarcăm ati­tu­dinea preotului banal – interpretat în Ana, mon amour de un Vlad Ivanov ine­dit, după ce mult timp nu ne-a prea oferit decât variațiuni de Domnu` Bebe – pe ca­re îl abordează prima oară Toma – un bu­cu­reștean, spre deosebire de botoșăneanul mai încuiat din roman. E la antipodul ce­lei a preotului târgoviștean (fără complexe în a administra penitențe) și mizează doar pe stimularea dorinței de confesiune: ba­laurul – un amestec cețos de păcat și dra­mă intimă – trebuie scos la lumină. E un mi­nimalist, așa cum celălalt e un ma­xi­ma­list. Dar pentru mulți tineri sunt mai se­ducători maximaliștii. Poate și fiindcă ex­cesele sexuale ale vârstei sunt mai com­patibile cu excesele duhovnicești. Preotul minimalist, în schimb, riscă să fie prost văzut – de altfel, Toma asociază mirosul de vin (probabil euharistic, tocmai con­su­mat după liturghia matinală) cu o patimă de bețiv, iar îngăduința lui o vede mai degrabă drept slăbiciunea unui popă lu­mesc. Dar chiar și el parazitează necazul omului, nepregătit (teologic și cultural) să-și legitimeze altfel menirea.

 

Preotul din roman, în schimb, nu permite dero­gări de la tradiție: cum altfel decât în ge­nunchi să se desfășoare o spovedanie? Pa­re un element anodin, dar e, de fapt, de­ter­minant. Îngenuncherea – sim­bol al sme­ririi – îi conferă preotului un statut pri­vilegiat: nu poate fi fundamental con­testat. Această artificială relație pe ver­ti­cală compromite, în fond, dialectica sfă­tuirii. Iisus n-a spovedit pe nimeni, chiar dacă a iertat păcatele, a dat îndrumări sau a ascultat mărturisiri. Dar nu a legat aces­te elemente așa cum au ajuns ele le­gate în practica spovedaniei – căreia, de altfel, i-au trebuit secole pentru a deveni sa­cra­men­tală. Mai semnificativă decât metafizica în­genuncherii e, însă, sociologia cozii (la spo­vedit) – unul dintre pasajele me­mo­ra­bi­le ale romanului. Cezar și Luminița merg cu noaptea în cap la Antim, dar nu e suficient pentru a prinde un loc eligibil pe lista de așteptare la căutatul părinte Adrian. Din nou, nu e vorba de anecdotică nesemnificativă. Coada e cea care struc­tu­rează comunitatea credincioșilor, iar de­cisive devin așteptarea, apatia și frustrarea (plină de speranțe) – ca la orice altă coa­dă, la medic sau la un ghișeu ad­mi­nis­tra­tiv. Doar că, în acest caz, dimensiunea ini­țiatică e mult mai pregnantă: asceza la coa­dă și simpla proximitate a duhov­ni­cului (prestigios) favorizează rezolvarea problemelor. Modelele sunt, aparent, evan­ghelice: Zaheu cel scund, care se urcă în sicomor pentru a-l zări pe Iisus; femeia cu scurgeri de sânge, care se atinge dis­cret, pierdută în mulțime, de haina lui; or­bii care-l strigă cât pot de tare, în pofida zarvei generale; paraliticul coborât prin tavan într-o încăpere altfel inaccesibilă. Dar un duhovnic, oricât de priceput ar fi, nu e Iisus. Oamenii se îmbulzesc sub pa­tra­firul lui mai ales dacă îl văd, într-un fel ori altul, drept un taumaturg. La fel au ajuns să fie văzute și moaștele – deși menționate în treacăt în roman (drept decisive pentru o graviditate), în film sunt prilejul unei alte cozi, o opțiune sce­na­ristică expresie și a amplorii fenomenului în ultimul deceniu. Spre deosebire de con­textul apariției acestui cult – perspicace analizat de Peter Brown –, azi contează aproape exclusiv potențialul lor tau­ma­tur­gic. În film, ca și în roman, prestigiul duhovnicului crește când e bănuit a fi un clarvăzător – un prooroc, cu alte cuvinte. Cu toate acestea, menirea duhovnicului nu e de a fi taumaturg, prooroc ori exor­cist, cum nu e nici de a fi psiholog ori se­xolog. Redefinirea domeniului său ne-ar scuti de prea multele confuzii de azi. Pro­blema e una de cultură religioasă.

 

Luminița, mon amour ne-a rea­mintit de o parte din reperele du­hovnicești ce s-au impus în­ce­pând cu anii ’90: Patericul – cu lumea asceților fugiți în deșert, cu apoftegmele lor de înțelepciune con­centrată (și cam ermetică) –, Filocalia – cu analiza detaliată a ispitelor și cu idea­lurile de reconfigurare subtilă a perso­na­li­tății –, Antim – mânăstirea unde activase cercul mistic Rugul aprins, cu idealul său de cultură irigată ortodox –, Evdokimov – apologet al reinterpretării iconocentrice a istoriei artei, cu desconsiderarea radicală a celei occidentale după Giotto –, Viețile sfinților – biografii exemplare, multe croi­te după calapoade standardizate, pu­țin veridice –, îndreptarele de spovedanie – amin­tite și de Mungiu, martore ale unor alte vremuri și mentalități –, Berdiaev – un filozof ortodox mai puțin încorsetat de dogme, reprezentant al vaporosului spiri­tua­lism rus –, Cleopa – un avă autohton, exigent și savuros deopotrivă, combinație de Antonie cel Mare și Ion Creangă –, Pe­lerinul rus – o apologie a rugăciunii ne­încetate, o pioasă mistificare, scrisă nu de un amărât mujic, ci de călugări –, Con­vor­bi­rile duhovnicești ale lui Ioanichie Bălan – inspirate de milenara culegere a lui Ioan Ca­sian, o galerie de duhovnici și teologi au­tohtoni –, Grigore Palama – teologul ener­giilor necreate și un erou al antica­to­licismului –, Liturghia ortodoxă – o baie harică săptămânală – etc. Toate aceste pie­se ale unui puzzle mai puțin coerent decât am bănui sunt rezultatul unui bricolaj selectiv și conjunctural. Ortodoxia – cu toa­tă morga ei de eternitate – e o realitate istorică, cu evoluții specifice și identități ver­satile. Trăim o epocă în care idealul fericirii s-a democratizat ca niciodată, iar nenumăratele dezamăgiri au nevoie de un anxiolitic pe măsură – pragmatică, Bise­ri­ca mizează pe produsele ei taumaturgice, singurele vandabile azi. Și nu e vorba de vindecări miraculoase – inevitabil, rare –, ci de eșafodajul unei mentalități care pri­vi­legiază ambiguitățile harului și fantasmele duhovniciei. Criteriile discernerii du­hu­rilor nu sunt atât de inefabile – trebuie ex­hibate, nu dosite pios și uitate. //

 

Prima parte a articolului poate fi citită aici.

TAGS : Călin Peter Netzer Iulia Lumânare Călin Peter Netzer Cezar Paul-Bădescu ANA MON AMOUR
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1868
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.