Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Poate Trump să obțină o înțelegere echitabilă pe Ucraina?
2017-03-14
3
O Ucraină nonaliniată nu va apărea ca urmare a unui deal-making, ci printr-o politică fermă de îndiguire împotriva Rusiei, una încă și mai puternică decât orice am văzut în reacția occidentală de la Revoluția Maidanului. Rămâne de văzut dacă Trump - sau popoarele din Europa și Statele Unite - vor arăta un astfel de angajament față de Ucraina.

 

Ucrainenii ar avea mai mult succes dacă ar ghici în cafea despre intențiile lui Trump cu privire la țara lor decât să le discearnă prin prisma acțiunilor ame­ri­cane recente. Ca urmare a intensificării violențelor din estul Ucrai­nei, Nikki Haley, am­ba­sadorul american la ONU, a condamnat ferm agre­si­u­nea rusă. Reuniunea dintre secretarul de stat Rex Tiller­son și șefa diplomației eu­ropene Federica Mogherini a menținut frontul comun față de sancțiuni și a cerut Rusiei respectarea deplină a Acordului Minsk 2.

 

Prin demisia consilierului pe probleme in securitate națională, Mike Flynn, Rusia rămâne fără principalul avocat al încălzirii relațiilor. Confruntat cu o presă obsedată de contactele campaniei sale cu Krem­li­nul, o potențială investigație a Senatului și o comunitate de intelligence profund sceptică, capacitatea lui Trump de a-i oferi lui Putin o victorie clară în Ucraina poate fi foarte limitată.

 

Dar ucrainenii orientați spre Vest cu greu pot rămâne liniștiți. Cuvintele lui Haley ar putea ajunge la fel de goale de conținut ca și discursurile predecesoarei ei, Samantha Power, ale cărei condamnări mistuitoare făcute la adresa lui Putin și Assad mascau în fapt indiferența lui Obama față de criza siriană. În timpul unui recent interviu la o oră de maximă audiență, răspunsul dat de Trump la întrebările legate de crimele regimului rusesc împotriva jurnaliștilor - „credeți că țara noastră e atât de ino­cen­tă?“ – l-au făcut să pară mai degrabă ca un postmodernist francez din stânga inte­lec­tuală decât liderul partidului lui Rea­gan.

 

New York Times a descoperit de curând o propunere comună de pace avansată Casei Albe și formulată de câțiva parteneri de afaceri ai lui Trump împreună cu Andriy Ar­temenko, un parlamentar din opoziția ucraineană. Planul ar urma să pună capăt presupusei prezențe rusești în Donbas, să asigure suveranitatea Ucrainei asupra fron­tierei de est și să ridice sancțiunile, facili­tând organizarea unui referendum națio­nal în Ucraina, pentru a decide dacă să în­chirieze Crimeea Rusiei „pentru o perioa­dă de 50 sau 100 de ani“. Un astfel de „acord de pace“ i-ar demoraliza cu sigu­ran­ță pe revoluționarii Maidanului, ar di­viza profund partidele politice ostentativ pro­occidentale, revitalizând forțele ru­so­fi­le, reambalate astăzi ca Blocul de Opozi­ție.

 

Limitele finlandizării

 

Cum ar putea arăta o „mare înțelegere“ pe Ucraina pentru cel care a scris The Art of the Deal? Mai mulți observatori au re­sus­citat dezbaterea din 2014 privind o so­luție de tip „Finlanda“ pentru Ucraina, în cazul în care țara evită aderarea la NATO și chiar Uniunea Europeană, în timp ce Rusia îi respectă integritatea teritorială. Re­numitul istoric Niall Ferguson a susținut un astfel de compromis. De asemenea, Hen­ry Kissinger, într-un interviu cu Jef­frey Goldberg, a propus o Ucraină care ar acționa „ca o punte de legătură între NATO și Rusia“, nici un „satelit“ al lui Pu­tin, nici „o extindere a sistemului de securitate occidental“.

 

O Ucraină neutră, care să acționeze ca o punte de le­gătură între Vest și lumile eu­rasiatice, este o pro­pu­ne­re cu potențial serios. De­vine evident pentru Ucrai­na că trebuie să caute de­mocrația liberală pentru bi­nele ei, nu pur și simplu pen­tru a obține calitatea de membru UE sau NATO. Pew Research Center arăta, în urma unui sondaj în 2015, un sprijin doar călduț pen­tru aderarea Ucrainei la aceste instituții în țările europene. Iar ultimii ani ar trebui să reaminteasă elitelor europene de nebunia de a impune proiecte politice ambițioase fără un consens popular intern.

 

Virajul Ungariei și Poloniei către ilibe­ra­lism arată cu siguranță nevoia unui proces mai strict de aderare la UE; astfel de con­diții suplimentare ar putea necesita dece­nii de dezvoltare economică și politică în Ucraina. O Ucraină nealiniată ar fi o re­cunoaș­tere mai realistă a bătăliei per­ma­nen­te a țării cu demonii interni care nu sunt o creație rusească: corupția, o pro­tecție redusă a libertăților civile și puterea paralizantă a oligarhilor. „Modelul finlan­dizării“ pentru Ucraina ar putea tempera ambițiile revanșarde ale Kremlinului, fără a-l umili pe Putin și fără consolidarea elementelor reacționare chiar mai peri­cu­loase din cadrul regimului.

 

„Finlandizarea“ Ucrainei nu este greșită în aspirațiile sale. Mai degrabă, eroarea se află în presupunerea că Moscova va vedea vreodată acest lucru ca un deal. Pers­pec­tiva unei Ucraine neutre imaginează do­rința ca Rusia să-și onoreze acordurile ca­re îi avansează interesul național. Această credință ar trebui să fie în mod evident abandonată doar dacă ne uităm la răs­pun­sul Rusiei privind Acordul Minsk 2. După cum ne amintește David J. Kramer, de la Institutul McCain, Minsk 2 a fost „un acord teribil de eronat“, care a re­pre­zen­tat o victorie într-o proporție mult mai ma­re pentru Rusia decât pentru Ucraina.

 

De fapt, Putin nu a întors niciodată favoa­rea diplomaților occidentali: un raport din ianuarie 2017 al Serviciului de Docu­mentare al Congresului arată foarte clar că separatiștii sprijiniți de Rusia în estul Ucrainei continuă să eludeze acordul prin „violări zilnice ale încetării focului“, prin obstrucționarea constantă a moni­to­rizării făcute de OSCE și prin refuzul de a abandona controlul frontierei ruso-ucrai­nene. Chiar și un acord considerat drept „o victorie tactică semnificativă“ pentru Putin nu a putut fi implementat cu bună-credință de către Kremlin.

 

În al doilea rând, trebuie să ne amintim că Finlanda Războiului Rece (dar și Aus­tria), deși neutre din perspectiva secu­rității, erau democrații liberale robuste. Fundamentele ideologice și considerentele de ordin intern fac imposibil ca Kremlinul să accepte în mod voluntar o evoluție si­milară pentru Ucraina. Manevrele făcute de Putin de la întoarcerea sa la președinție în 2012 expun în mod vădit că frustrarea sa nu ține de extinderea NATO, ci de în­săși existența unui Occident care pro­iec­tează încredere și prosperitate. Finanțarea extremei drepte europene și interferența în alegerile americane transmit adevărata miză a Moscovei: cimentarea legitimității putinismului în Rusia, transformând ima­ginea unui Vest decadent, fragmentat și stagnant într-o realitate.

 

O Ucraină de succes în lumea vorbitoare de limba rusă, indiferent de neutralitatea sa, va reprezenta în mod inevitabil o imen­să provocare pentru kleptocrația lui Pu­tin. Ar goli de conținut pretențiile lui Pu­tin și ale susținătorilor săi - precum Pa­triarhul Kiril sau Dughin – legate de in­compatibilitatea democrației liberale cu ci­vilizația rusă și cultura ortodoxă. În final, „finlandizarea“ Ucrainei ar fi o pierdere dezastruoasă pentru politica externă (și internă) a Rusiei și nu trebuie să ne aș­teptăm ca Moscova să îmbrățișeze acest com­promis.

 

Virtuțile îndiguirii

 

În cele din urmă, trebuie să ne amintim modul în care Finlanda a ajuns la neu­tra­li­tate. Independența sa nu a fost rezul­tatul mă­rinimiei lui Stalin, ci al eșecurilor umi­li­toare aplicate armatei sovietice. Cu toate că a pierdut un teritoriu substanțial în Răz­bo­iul de Iarnă din 1940 și în ciuda faptului că a fost depășită numeric, re­zistența ar­ma­tei finlandeze împotriva Ru­siei a de­monstrat Moscovei imposibilitatea de a-și transforma vecinul într-un satelit co­mu­nist. Autodeterminarea finlandeză din tim­pul Războiului Rece reamintește de pers­pectiva lui George Kennan, care spu­nea că schimbarea comportamentului rus nu poa­te veni decât prin „aplicarea di­bace și vi­gi­lentă a unei forțe de con­tra­balansare“.

 

O Ucraină nonaliniată nu va apărea ca ur­mare a unui deal-making, ci printr-o po­litică fermă de îndiguire împotriva Rusiei, una încă și mai puternică decât orice am văzut în reacția occidentală de la Revoluția Maidanului. Rămâne de văzut dacă Trump - sau popoarele din Europa și SUA - vor arăta un astfel de angajament față de Ucrai­na. În ciuda uciderii a 193 dintre ce­tățenii lor de către separatiștii ruși prin do­borârea zborului MH 17, po­po­rul olan­dez a optat pentru appeasement, res­pin­gând un nou acord comercial între UE și Ucraina. Doi dintre cei trei prin­cipali can­di­dați din campania prezidențială franceză sunt favorabili lui Putin. Preo­cuparea față de Ucraina rămâne foarte subțire în co­mu­ni­tatea de afaceri din Ger­mania și la nivelul SPD, ale cărui perspective de vic­to­rie în alegerile parlamentare din septem­brie sunt în creștere. Și ca un semn al influ­enței trumpismului, 37% dintre ale­gă­torii republicani îl văd favorabil pe Putin, față de doar 10% în iulie 2014.

 

Această lipsă de claritate morală confirmă profeția lui C.S. Lewis din Desfiinţarea omu­­lui. Într-o epocă a deziluziilor, aș­tep­tân­du-l pe propriul nostru Churchill sau De Gaulle, liberalismul a ajuns să cre­eze „oa­meni fără piept“, lipsiți de vi­goarea și res­pectul de sine pentru a apăra acest mod de viață. Într-adevăr, acest para­dox s-ar pu­tea să fie distructiva „contradicție in­ternă“ hege­liană a regimului nostru.

 

Cei tentați să găsească o cale ușoară de ieșire din problema Ucrainei ar trebui să se călăuzească de cuvintele emoționante ale senatorului John McCain de pe scena Conferinței de Securitate de la München: noi, comunitatea națiunilor occidentale, „nu putem renunța la noi înșine și unul la celălalt. Aceasta este definiția de­ca­den­ței. Și acesta este modul în care ordinele glo­bale intră în declin și se prăbușesc“.

 

* David Jimenez este Fulbright Scholar şi predă limba engleză și studii americane la Universitatea Ovidius din Constanţa.

 

Opiniile din acest articol sunt strict personale.

 

Traducere de OCTAVIAN MANEA

TAGS : Trump Putin Mike Flynn Rusia ucraina Rex Tiller­son haley ONU america sanctiuni kremlin
Recomandari
Comentarii
Imreh Istvan 2017-03-16
1. Daca nu era scris numele autorului acestui articol as fi crezut ca este scris de Andrei Cornea.
2. Dau dreptate celor doi comentatori Liviu din Timisoara si Profesoru
3. D-le Jimenez de ce va este atat de important cand doriti sa subliniati ceva deosebit de negativ ca exemplu ce nu trebuie urmat sa amintiti de Ungaria si Polonia? De ce nu amintiti si celelalte tari din grupul de la Visegrad Slovacia si Cehia? De ce nu amintiti si Austria atat de neutra si "liberala" in care jumatate din populatie s-a saturat de dictatura liberala? De ce taceci in privinta Olandei, a parerii multor francezi sau germani, din ce in ce mai multi, care nu mai sunt convinsi de faptul ca liberalismul este singura cale de urmat?
Liviu din Timisoara 2017-03-15
In clipa in care Ucraina si-a afirmat intentia de aderare la NATO s-a pus problema Crimeei. Ati fi vazut Sevastopolul in curtea NATO ? Ati vedea doua regiuni puternic rusofone din Ucraina intr-o alianta impotriva Rusiei ? Ce faceti atata pe surprinsii ?
Ucraina isi musca mainile ca a cedat parte din arsenalul nuclear al URSS, singurul "argument" care ar fi facut Rusia "cooperanta "...argument de care beneficiaza si un stat altfel necajit, precum Pakistanul .
profesoru 2017-03-14
Autorul reuşeşte un tur de forţă: vorbeşte de criza ucraineană fără să amintească de cauza declanşării acestei crize, şi anume proiectul de integrare a Ucrainei în NATO, decisă la summitul de la Bucureşti din 2008.
Aderarea Ucrainei la NATO ar fi fost o ameninţare majoră pentru securitatea Rusiei. De aici şi intervenţia militară din 2014, după ce aderarea devenise posibilă datorită revoluţiei Maidanului.

Sigur că ar fi fost bine să avem o Ucraină finlandizată. Numai că şi ucrainenii, şi occidentalii trebuiau să se gândească la asta înainte de summitul de la Bucureşti. Acum e prea târziu.

Rusia nu se va retrage din Donbas. Ocuparea Donbasului e pentru ruşi garanţia că Ucraina nu va adera la NATO. E imposibil pentru ruşi să mai creadă eventuale angajamente occidentalo-ucrainene despre finlandizarea Ucrainei.
Cât despre referendumuri în Ucraina privind închirierea Crimeei către Rusia (?!) acestea sunt evident, simple aberaţii.

Rusia nu va ocupa alte teritorii în Ucraina. Şi-a atins obiectivele: recuperarea Crimeei şi blocarea aderării Ucrainei la NATO. Nu are ce să facă cu milioane de ucraineni ostili, pe care ar trebui să-i hrănească şi să le plătească pensii. Iar revenirea Ucrainei pe orbita Rusiei e imposibilă, din cauza ostilităţii dintre cele două popoare.
Aşa că "îndiguirea" Rusiei e lipsită de obiect.
Şi nu e prea clar ce speră autorul că s-ar putea obţine, concret, prin accentuarea presiunilor împotriva Rusiei. Retragerea din Crimea şi Donbas, pentru a se realiza finlandizarea Ucrainei? E evident că nu există nici o şansă pentru aşa ceva. Cum am spus, acum e prea târziu.
Accentuarea presiunilor occidentale ar duce doar la creşterea pericolului de război, deoarece ruşii nu se vor retrage. În schimb e posibil să atace preventiv, dacă presiunile îi vor face să creadă că războiul e iminent.

"Manevrele făcute de Putin de la întoarcerea sa la președinție în 2012 expun în mod vădit că frustrarea sa nu ține de extinderea NATO, ci de în­săși existența unui Occident care pro­iec­tează încredere și prosperitate." - deci după părerea autorului, dacă NATO ar fi fost o alianţă de ţări sărace şi cu regimuri autoritare, atunci Putin nu s-ar fi opus ca această alianţă să se extindă până la toate graniţele Rusiei? Crede cineva aşa ceva?

PS. Nu rezistenţa finlandezilor a salvat Finlanda de comunism, ci lipsa de interes a lui Stalin pentru acest scenariu. Salvarea Finlandei a fost poziţia ei izolată în Nordul Europei, departe de linia de contact sovieto-americană din centrul Europei şi în afara liniilor de comunicaţii dintre URSS şi Europa Centrală.
Total 3 comments.
2136
 Rasu' plansu'
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis