Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Saint-Aulaire, un diplomat francez în slujba României Mari
Codrut Constantinescu - - - -
2017-03-07
Cultura
0

Amintirile contelului de Saint-Aulaire sunt pigmentate şi cu suficient de multe portrete pertinente, uneori chiar suculente, ale principalilor actori ai dinamicii româneşti din perioada 1916-1920.

 

Introducerea memoriilor româneşti ale con­telui de Saint-Aulaire (Humanitas, 2016), semnată cu multă erudiţie de Mihai Dim. Sturd­za, dezvăluie o personalitate com­plexă, un adevărat caracter pe stil vechi. Auguste-Fe­lix-Charles de Beaupoil, con­te de Saint-Aulaire, s-a născut în 1866 într-o veche familie aristocratică fran­ceză, cu origini în Bretania. Cu atât mai interesant este serviciul său în slujba au­to­rităţilor republicane fran­ceze (cea de a III-a Re­pu­blică), cu cât rudele sale fie fuseseră masacrate în timpul Terorii Re­voluţiei Franceze, fie aleseseră să lupte îm­potriva ei, în cadrul armatei ruseşti a ţa­rului Alexandru I. Unul dintre repre­zen­tan­ţii familiei sale, colonel ţarist, a ajuns se­cretar domnesc la curtea lui Constantin Ipsilanti.

 

Saint-Aulaire, catolic practicant, a făcut o carieră impresionantă în slujba diplomaţiei franceze, îna­inte să ajungă la Bucureşti fiind ambasador în America de Sud (la Lima, Santiago şi Rio de Janiero). Între 1912 şi 1916 a fost ministru delegat pe lân­gă Rezidenţa Generală a Franţei în Maroc, protectorat francez. În 1916 a fost numit am­basador la Bucureşti, rămânând în aceas­tă poziţie până în 1920. Foarte in­teresant este şi parcursul său după această perioadă cunoscută de noi şi din me­mo­riile oamenilor politici români care l-au întâlnit (de exemplu, cele ale lui I.G. Du­ca). Distingându-se în România, Saint-Au­laire a fost promovat, fiind numit am­ba­sadorul Franţei în Marea Britanie, fostă ma­re aliată, care însă nu vedea cu ochi buni hegemonia franceză în Europa (mai mult o iluzie). Nu a rămas mult timp în această poziţie, pentru că victoria în ale­ge­rile din Franţa a filobolşevicului Eduard Herriot, cel care a avut o lungă relaţie de dragoste cu Uniunea Sovietică, a dus la un conflict deschis între Saint-Aulaire şi noul gu­vern francez de stânga. Care l-a re­che­mat din post, o umilinţă pe care Saint-Au­laire avea s-o ţină bine minte, întregul său parcurs intelectual interbelic, dar şi postbelic fiind dominat de militantismul an­ticomunist. După acest episod, s-a de­di­cat scrisului, fiind director al prestigioasei Revue d’histore di­plo­ma­tique, dar sem­nând articole şi în Figaro. Contele şi-a publicat memoriile abia în 1953 (pe când avea venerabila vârstă de 87 de ani!), cu un an înainte să moară în castelul său din Malartrie, provincia Périgord.

 

Memoriile diplomatului francez dovedesc foarte clar că una dintre condiţiile esen­ţiale şi cu bătaie lungă puse de Brătianu pentru intrarea României în război de par­tea Antantei era o ofensivă majoră şi sus­ținută a frontului aliat de la Salonic. Acest front era condus de unul dintre cei mai in­competenţi generali ai Armatei Franceze, Sarrail (1856-1929), al cărui singur mare merit era acela de a fi avut conexiuni (pile) politice în cadrul partidelor de stân­ga din Franţa, al căror sprijin parlamentar era esenţial pentru susţinerea războiului. Se va vedea ulterior câtă dreptate a avut Brătianu, pentru că

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-asdasdsacodrut.jpgCONTELE DE SAINT-AULAIRE
Însemnările unui diplomat de altădată. În România 1916-1920
Traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai Dim. Sturdza  
Editura Humanitas, 2016

pasivitatea acestui front până în anul 1918, când comanda a fost preluată de un alt mare mareşal fran­cez, Franchet d’Espèrey, avea să fie fatală ofensivei române din Ar­deal. Forțele bulgare, ger­mane şi turce, neavând ma­re lucru de făcut în faţa Sa­lonicului, au lansat ofen­si­va în Dobrogea, care avea să deregleze complet me­ca­nismul şi strategia militară română, contribuind de­plin la înfrângerea din no­iem­brie-decembrie 1916. După ce Sarrail, care s-a ames­tecat în politica internă a Greciei, mai de­grabă a fost îndepărtat de la con­ducerea acestui front, ofensiva aliată din Ma­ce­donia avea să spargă frontul şi să scoată şi Bulgaria şi Turcia din război, asigurând le­gătura cu România (care sem­nase Pacea de la Bucureşti, neratificată de rege).

 

Amintirile contelului de Saint-Aulaire sunt pigmentate şi cu suficient de multe portrete pertinente, uneori chiar su­cu­lente, ale principalilor actori ai dinamicii româneşti din perioada 1916-1920. Pe generalul Berthelot, comandantul Mi­siu­nii Franceze, l-a întâmpinat la Gara de Nord, la 15 octombrie 1916, fiind foarte fericit pentru că românii reproşau pa­si­vitatea Antantei faţă de soarta grea a fron­tului românesc. De Berthelot, pe Saint-Au­laire îl va lega o lungă şi trainică prietenie. Dar cum era Berthelot? „Burgund cu tem­perament sangvin, foarte echilibrat, mai înalt şi mai corpolent decât Joffre, tot atât de calm, dar mai puţin tăcut, mai jovial, dar tot atât de senin, înzestrat cu poftă zdravănă de mâncare, cu un gust ales, sociabil şi generos, el ţinea masă des­chisă, îmbelşugată, de prim ordin, şi era destul de bine organizat pentru a mă ajuta deseori în această privinţă, mul­ţu­mită automobilelor misiunii şi legăturilor sale cu partea neocupată a ţării.“

 

Diplomatul francez oferă o imagine de an­samblu a dezintegrării ruseşti din 1917. Saint-Aulaire nu a nutrit cine ştie ce sim­pa­tii faţă de marele aliat de la Răsărit, dim­potrivă. Familia sa ar fi investit sume îns­emnate în împrumuturile pe care Re­pu­blica Franceză le-a subscris pentru a ajuta Rusia țaristă, toţi aceşti bani fiind pierduţi odată cu revoluţia bolşevică. În afară de acest aspect, Saint-Aulaire are o atitudine vădit rusofobă pentru că... este românofil şi condamnă, pagină după pagină, ati­tu­dinea Rusiei după intrarea României în răz­boi de partea Antantei, din care făcea parte şi Imperiul Ţarist. Însă viziunea în­gustă ţaristă nu vedea cu ochi buni o Ro­mânie puternică, mai mare, care, în mod clar, ar fi barat calea către Istanbul, Bul­garia fiind văzută mai degrabă ca un sa­te­lit cultural al Rusiei. „Lăsaţi în voia lor, dezertorii nu se dedau la niciun act de vio­lenţă, nu se gândeau decât să se în­toarcă în Rusia sau să se organizeze pen­tru a trăi confortabil în România. Aşa se face că la Iaşi, în piaţa mare a oraşului, goală de mult din lipsă de aprovizionare, ei instalaseră numeroase tarabe încăr­ca­te cu alimente, rufărie, cearşafuri, blă­nuri, parfumuri, tutun etc. Toate pro­ve­nind din nesecatele stocuri ale in­ten­den­ţei ruseşti, jefuită cu conştiinţa îm­pă­ca­tă, potrivit principiului etimologic al co­munismului: totul aparţine tuturor.“

 

Relativ puţin cunoscută este mi­siunea/călătoria întreprinsă de diplomatul francez la Odesa la sfârşitul lui octombrie 1917. Dat fiind suprafaţa uriaşă a Ru­siei, valurile bolşevice (maximaliste, cum erau mai degrabă cunoscute în epocă) au ajuns relativ mai încet în ungherele fostului imperiu aflat în plină dezagregare. Dar chiar şi aşa, „specacolul care mă aş­tepta la Odesa depăşea previziunile mele cele mai pesimiste. Imediat am avut im­presia că mă aflam într-o lume răstur­nată cu susul în jos sau într-o imensă casă de nebuni, deseori nebuni de legat“. Sovietul local, chipurile pentru a-i asigura securitatea personală (mai degrabă pentru a-i cunoaşte toate mişcările), a delegat do­uă gărzi înarmate pentru a-l însoţi peste tot de-a lungul întregii şederi. Un alt obi­ectiv al vizitei lui Saint-Aulaire era stu­dierea posibilităţilor de retragere a Casei Regale a României, armatei şi elitei poli­ti­ce în oraş, ca parte a unui plan mai amplu (dar utopic) de deplasare fie spre Japonia sau Mesopotamia, unde se aflau forţele im­periale britanice, prin Persia. „Am cons­ta­tat o stare de anarhie incomparabilă cu eva­cuarea armatei ro­mâne. Nimic nu fu­sese pregătit pentru a o primi şi totul con­cura la a nu-i lăsa în Rusia altă pers­pectivă decât să moară de foame şi frig.“ Datorită intervenţiilor sa­le, sovietul bol­şe­vic a acceptat să lase câ­teva garnituri cu cereale, reţinute pe ter­men nedefinit în ga­ra locală, să plece spre Moldova înfo­me­ta­tă, dar demnă. „Re­gă­sind Iaşiul, chiar în zilele cele mai în­tu­necate, lumină şi aer cu­rat, m-am crezut pe o altă planetă, în­tr-un salon, într-o tabără ordonată.“

 

Saint-Aulaire dezvoltă o analiză foarte pertinentă a bol­şevismului, chiar dacă la o distanţă tem­porală care i-a permis să observe con­secinţele regimului care se năş­tea în timp ce el era la post la Iaşi, la o aruncătură de băţ de Rusia. În plus, el con­damnă atitudinea Aliaţilor faţă de inter­venţia trupelor române în Ungaria bolşe­vi­zată, unde a întreprins şi o scurtă vizită. La Budapesta i-a observat pe unguri, „deşi foarte umiliţi că fuseseră eliberaţi de români, bucuria de a ieşi din para­disul infernal organizat de Soviete pre­cum­­pănea asupra oricărui sentiment“. Un colaborator de-al lui, având o libertate de mişcare mai mare decât Saint-Aulaire, a vizitat şi celulele poliţiei secrete, ca­me­rele de tortură. În tot acest timp, în Ro­mânia se refugiau numeroşi ruși care scă­paseră de iadul comunist, „despuiaţi de toate bunurile lor şi plângând moartea groaznică a unora dintre ai lor“.

 

În mai 1930, Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au revenit în România Mare, la constituirea căreia îşi aduseseră o con­tri­buţie deloc de neglijat (mult mai însem­nată decât a multor altor români cola­bo­raţionişti rămaşi la Bucureşti). Cum putea să regăsească delegaţia franceză România decât profund dezbinată? Exact când ea pă­răsea România, la 8 iunie 1930, din Cer­năuţi spre Polonia, cu care aveam graniţă directă, avea să aterizeze şi Carol II, cel ca­re avea să contribuie la distrugerea Ro­mâ­niei Mari. Saint-Aulaire şi Berthelot, ori­cum grav bolnav, nu au avut cum să se mai întâlnească cu mai multe personalităţi române esențiale pentru luptele din 1916-1919, precum Regele Ferdinand, Ion I.C. Bră­tianu, Take Ionescu, morţi între timp. Măcar prezenţa delegaţiei franceze a fost primită cu mult entuziasm şi deferenţă de publicul român şi de toate partidele im­por­tante. Au avut loc discursuri şi primirea entuziasmantă a francezilor în cele două Ca­mere reunite ale Parlamentului Re­ga­tu­lui Român. Saint-Aulaire a susţinut şi o conferinţă în aula Ateneului Român, în fran­ceză. La 5 iunie 1930, Saint-Aulaire a fost proclamat cetăţean de onoare al Ia­şiului. Nobilul diplomat francez a păstrat o imagine foarte frumoasă României şi ro­mâ­nilor până la sfârşitul lungii sale vieţi, de­plângând profund bolşevizarea Ro­mâ­ni­ei autentice de după 1945, în fapt, moar­tea României iubite de el.

TAGS : Editura Humanitas 2016 CONTELE DE SAINT-AULAIRE Ileana Sturdza
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2235
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.