Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Generalul McMaster și datoria de a-i spune adevărul preşedintelui Trump
2017-02-28
3
În aparițiile și interviurile sale publice, McMaster se distanțează flagrant de discursul de campanie al lui Donald Trump: vede alianțele ca pe niște active strategice esențiale în balansarea comportamentului puterilor revizioniste; pledează pentru întărirea apărării la frontieră (în statele aflate în prima linie, precum cele de pe Flancul Estic al NATO), inclusiv prin prezența americană, respingând perspectiva descurajării de la distanță.

Nominalizarea generalului Herbert Raymond McMaster pentru poziția de consilier pe probleme de securitate națională este o veste bună. Mișcarea întărește mâna lui Mattis, a lui McCain și denotă o reasigurare a establishmentului bipartizan de politică externă. Prin plecarea lui Flynn (forțat să demisioneze pe fondul scandalului Russia-gate), scade consistența aripii ideologice din Casa Albă și se deschide perspectiva contrabalansării lui Steve Bannon. Iar pentru cei care vor să vadă neapărat o comparație cu anii ’80, McMaster este încă general activ (așa cum era și Colin Powell în ultimii ani ai lui Reagan, când avea să ocupe aceeași poziție). Ca o notă personală, l-am cunoscut pe generalului McMaster prin intermediul a două interviuri pe care, dacă le-am reciti astăzi, expun o memorie instituțională cu mai multe partiții: lecțiile post-9/11, conștiința reîntoarcerii istoriei, avertismentul Vietnamului. În toate aceste aspecte, contrastul cu Trump este edificator.

 

Un contrainsurgent la Casa Albă

 

Din perspectiva operațională, generalul McMaster rămâne un produs prin excelență al campaniilor expediționare, în special al etapelor de stabilizare și pacificare, desfășurate de armata americană în Irak și Afganistan. Sunt experiențe formative principale, iar lecțiile lor îl vor însoți la Casa Albă și îi pot nuanța modul în care va vedea răspunsul la prioritatea imediată a Administrației Trump: ISIS.

 

El s-a remarcat în februarie 2005 prin recucerirea Tal Afar-ului, un oraș de un sfert de milion de locuitori, majoritar sunnit, plasat la vest de Mosul, în apropiere de granița cu Siria și care la acel moment devenise unul dintre principalele focare ale AQI - precursorul Statului Islamic de astăzi. Este contextul în care, într-un vid doctrinar și într-un moment în care Pentagonul interzicea până și utilizarea cuvântului „insurgență“, unitatea sa inovează aplicând principii și tehnici clasice de contrainsurgență – protejarea comunităților și separarea lor de insurgenți, restartarea serviciilor guvernamentale locale, mobilizarea triburilor, restaurarea domniei legii. Ulterior, arta operațională practicată de McMaster în Tal Afar și cunoscută sub denumirea de „curăță-menține-construiește” (clear-hold-build) va fi preluată de generalul David Petraeus în campania de stabilizare a Irakului de după 2007. Pentru McMaster, lecția pe care o expune pacificarea din Tal Afar ține de securizarea populației locale, de spargerea cercului vicios al violenței sectare, printr-o prezență care să asigure menținerea păcii, și mai ales de nevoia de empatie – „de a înțelege fricile, sentimentul de onoare și interesele comunităților“ de la firul ierbii[1]. Cu alte cuvinte, el vede războiul în „dimensiunea lui umană“, unde dinamicile societale și politice rămân variabile decisive[2]. Nu crede în doctrinele care văd în tehnologie un panaceu care rezolvă totul de la distanță, care promit soluții fulger, ieftine și precizie chirurgicală. Dimpotrivă, pare mai degrabă adeptul investițiilor care cer mult timp, în nation-building. În Irak, soluțiile oricât de fragile s-au dovedit, au venit în momentul în care America a devenit un power-broker credibil, interpunându-se între comunitățile sectare, forțând „acomodarea“ și reconcilierea lor politică[3]. Pentru McMaster, consolidarea politică și psihologică a progreselor militare de etapă (printr-o formulă societală care să reflecte interesele fundamentale ale comunităților și care să le modereze fricile) rămâne însă critică. Este o „parte integrantă și inerentă a războiului“. Și asta cu atât mai mult în războaiele cu o dimensiune societală predilectă. „Când încercăm să rezolvăm probleme terestre complexe exclusiv de la distanță, vom sfârși cu o situație precum cea din Libia“, spune el. Pe de altă parte, nici retragerea înainte de vreme, ghidată de un calendar politic intern rupt de realitatea din teren, cum s-a văzut în Irak după 2011, nu este de dorit: “la fel de importantă este etapa de consolidare psihologică a câștigurilor, printr-un aranjament societal care să calmeze fricile și să fie in acord cu sentimentul de onoare și interesele comunităților în conflict. Este aspectul critic pe care l-am reușit în Irak, între 2007 și 2010, cănd am ajuns să creionăm ceea ce s-a dovedit în cele din urma o foarte fragilă acomodare politică între facțiunile războiului civil sectar. Uitându-ne în urmă, este clar că nu am făcut suficient pentru a susține  fragila acomodare politică și, prin urmare am asistat la o revenire a violenței comunitare la scară extinsă, ceea ce a pregătit terenul pentru ISIS/Daesh.[4]

 

Revenirea competiției între marile puteri

 

McMaster merge la Casa Albă după ce la nivelul armatei terestre americane (Comandamentul de Training și Doctrină) a coordonat, printre altele, și redactarea Conceptului Operațional al acesteia. Documentul (publicat în octombrie 2014) reprezintă fundația intelectuală a felului în care sunt interpretate marile prefaceri geopolitice ale ecosistemului internațional. Două sunt premisele care vor modela pregătirea unităților terestre ale SUA: pe de o parte, o intensă competiție între marile puteri, inclusiv prin strategii hibride, unde terenul predilect de luptă este percepția publică, iar pe de altă parte, proliferarea sistemelor anti-acces și de interdicție regională (A2/AD) menite să limiteze libertatea de acțiune și proiecția puterii militare americane la mare distanță[5]. Săpând mai adânc, observăm că McMaster este în general influențat[6] în diagnoza sa asupra ecosistemului internațional în care funcționează America de o carte publicată anul trecut - The Unquiet Frontier. Rising Rivals, Vulnerable Allies and the Crisis of American Power (Frontieră zbuciumată. Rivali în ascensiune, aliați vulnerabili și criza puterii americane), semnată de Jakub Grygiel și Wess Mitchell -, al cărui argument central susține că ne aflăm într-un moment în care puterile revizioniste testează activ angajamentele și garanțiile de securitate oferite de SUA mai ales în zonele expuse, de margine ale Pax Americana. Iată ce concluziona el în recenzia făcută carții și publicată în Wall Street Journal: „istoricii vor privi probabil invazia rusă a Ucrainei, din 2014, drept evenimentul care punctează sfârșitul erei de după Războiul Rece. Modul în care America și aliații săi vor răspunde amenințărilor în creștere va determina dacă ordinea care a prevenit un conflict între marile puteri în ultimele șapte decenii va supraviețui sau se va prăbuși[7]. Mai mult, în aparițiile și interviurile sale publice, McMaster preia recomandările făcute de autori, distanțându-se flagrant de discursul de campanie al lui Donald Trump: vede alianțele ca pe niște active strategice esențiale în balansarea comportamentului puterilor revizioniste; pledează deterrence by denial - pentru întărirea apărării la frontieră, (în statele aflate în prima linie, precum cele de pe Flancul Estic al NATO), inclusiv prin prezența americană, respingând perspectiva descurajării offshore, de la distanță. Și discursul său despre Rusia diferă fundamental de tot ceea ce am auzit la candidatul și la președintele Trump: „Rusia poartă un război limitat pentru obiective limitate. Scopul Rusiei nu este unul defensiv; acțiunile sale, inițiate încă din 2007, fac parte dintr-un efort extins care urmărește prăbușirea ordinii post Război Rece din Europa. Rusia combină puterea militară cu alte activități pentru a schimba peisajul geopolitic din Euroasia. (...) o campanie sofisticată care utilizează forțe asimetrice sub umbrela forțelor convenționale, desfășurând o gamă largă de acțiuni de intimidare și coercitive pentru a instiga eventuale fracturi și schisme societale. Vedem și o foarte complexă campanie de propagandă derulată de canale precum RT pentru a semăna îndoiala în rândul popoarelor din UE. Cele mai multe dintre aceste trăsături își au rădăcinile în vechea strategie de tip Maskirovka în care Andropov era maestru, iar, acum, unul dintre protejații lui, Vladimir Putin, se află în poziția de a coordona ceea ce unii observatori numesc războiul de nouă generație[8].

 

Vietnamul ca malpraxis decizional

 

Dar poate cel mai important element din biografia sa profesională care îl recomandă și care l-a pregătit pentru rolul de consilier pe probleme de securitate națională este doctoratul în istorie militară, făcut pe parcursul anilor ’90 la Universitatea din Carolina de Nord. La fel ca Powell sau Petraeus, și McMaster s-a format tot în umbra Vietnamului, o experiență fondatoare pentru nenumărate generații de ofițeri americani. El a reconstituit, secvență cu secvență, malpraxisul decizional (dintre noiembrie 1963–iulie 1965) care a făcut posibil dezastrul din Vietnam. În 1997, McMaster și-a publicat teza de doctorat sub titlul Dereliction of Duty: Lyndon Johnson, Robert McNamara, the Joint Chiefs of Staff, and the Lies That Led to Vietnam (Abandonarea datoriei: Lyndon Johnson, Robert McNamara, Sefii Statelor Majore Inter-Arme, și minciunile care au condus la Vietnam), devenind repede o lectură obligatorie în programele marilor universități americane.

 

Concluzia sa? Crede cu tărie că „felul în care Statele Unite au mers la război a avut o influență profundă asupra modului în care a fost condus războiul și asupra rezultatului său[9]. El vede tot procesul care a sfârșit prin implicarea directă a SUA în conflict ca fiind o imensă „eroare umană“. Pentru McMaster, războiul a fost pierdut în Casa Albă, nu în junglele și satele din Vietnam. Defecțiunea era în cabina de pilotaj, la nivelul Consiliului Național de Securitate (NSC), și ținea de modul în care președintele își setase centrul nervos decizional. Pentru a evita scurgerile, Lyndon B. Johnson căuta intimitatea informală a cercului de loialiști, acolo unde se putea păstra aparența consensului și a unității. Cum spune McMaster, „sistemul de consiliere al președintelui era măsluit (rigged) în favoarea consensului“. Orice disidență era imediat marginalizată și descurajată. Johnson devenise captivul propriului conclav, al unei camere ecou în care se auzeau doar opiniile convenabile, fără a exista o dezbatere autentică. În timp, alimentat de consilierii săi, președintele ajunsese să traiască într-o realitate „fake“, a „faptelor alternative“. Prea puțini erau cei care aveau să conteste validitatea presupozițiilor care se aflau la baza strategiei lui McNamara de a exercita o „presiune graduală“, dozată asupra Vietnamului de Nord și care trata războiul doar ca pe o altă „problemă de management“. Multe dintre aceste trăsături nu sunt deloc străine nici de primele impulsuri ale Administrației Trump.

 

Dacă ar fi să extrapolăm din lecțiile personale ale Vietnamului, un lucru este cert. Generalul H.R. McMaster nu va păstra o tăcere complice. Va spune adevărul în fața puterii. Altfel ar fi „o abdicare de la datorie, o abdicare a responsabilității în fața poporului american[10].

 

 

[1] Interviu Small Wars Journal cu Generalul H.R. McMaster -„Reflections on the continuities in War and Warfare”, martie 2014, http://smallwarsjournal.com/jrnl/art/reflections-on-the-continuities-in-war-and-warfare

[2] H.R. McMaster, „The Pipe Dream of Easy War”, The New York Times, Iulie 2013, http://www.nytimes.com/2013/07/21/opinion/sunday/the-pipe-dream-of-easy-war.html

[3] “Harbingers of Future War: Implications for the Army with Lieutenant General H.R. McMaster”, CSIS, Mai 2016, https://www.csis.org/events/harbingers-future-war-implications-army-lieutenant-general-hr-mcmaster

[4] Interviu Small Wars Journal cu Generalul H.R. McMaster – „Future Missions Through the Lens of the US Army Operating Concept”, Mai 2016, http://smallwarsjournal.com/jrnl/art/future-missions-through-the-lens-of-the-us-army-operating-concept

[5] The U.S. Army Operating Concept, „Win in a Complex World”, 31 octombrie 2014, pp. 10-13. 

[6] “Harbingers of Future War: Implications for the Army with Lieutenant General H.R. McMaster”, CSIS, Mai 2016, https://www.csis.org/events/harbingers-future-war-implications-army-lieutenant-general-hr-mcmaster

[7] H.R. McMaster, „Probing for Weakness”, The Wall Street Journal, 23 martie, 2016, https://www.wsj.com/articles/probing-for-weakness-1458775212

[8] Interviu Small Wars Journal cu Generalul H.R. McMaster – „Future Missions Through the Lens of the US Army Operating Concept”, Mai 2016, http://smallwarsjournal.com/jrnl/art/future-missions-through-the-lens-of-the-us-army-operating-concept

[9] H.R. McMaster, Dereliction of Duty: Lyndon Johnson, Robert McNamara, the Joint Chiefs of Staff, and the Lies That Led to Vietnam, Harper Collins Publishers, New York, 1997, p.331.

[10] Ibidem, p. 334.

TAGS : Trump Generalul McMaster Flynn casa alba NATO SUA afganistan
Recomandari
Comentarii
alex 2017-03-02
ce ma enerveaza e exact ce a spus si dungaciu despre rusia intr-o emisiune(sau aligica in articolele sale): ca din cauza democratilor si a lui hillary care abuzeaza cu conspiratia trump agent rus pus presedinte al sua se gonfleaza artifcial si nociv influenta lui vladimir putin si asta face ca foste state sovietice sau est-europene(ungaria) sa cedeze mai usor jugului lui putin, politicienii lor vanzand populatiei lor mai usor faza cu "vezi, trump e omul lui putin, hai sa aducem armata rusa in republica noastra sovietica" . deci un stat de kko si sarac precum rusia e un balon de sapun, dar rusii castiga din prostia lui hillary corupta care nu stie sa piarda

insa si presa de la noi e absolut cretina cu stirile din america. mai intai traduc toate bazaconiile televiziunilor democrate gen: ross a devenit secretar al comertului pentru ca a fost la banca nationala din cipru care e cu oligarhii rusi sau ceva de genul asta. pai ross ala e multimiliardar. e ca si cum soros ar fi vandut actiunile de la rosia montana rusilor si ar fi zis ca gata, soros e pro-rus. sau bill gates la fel. adica pe ross ala il definesc marile afaceri de miliarde de pe wall street din sua, nu ca nu stiu ce cu cipru si ca de asta l-a pus , cum zice in traducerea de prima pagina a Adevarului. adica ala era un fel de mic bancherut american din cipru si de asta a ajuns secretar al comertului in america. penibil.

a doua stire aberanta e ca sessions, fost senator respectat de toti republicanii, printre primii care l-au sustinut pe trump anul trecut , si care a ajuns procuror general, ar fi mintit la audieri ca ar fi vorbit cu rusii in 2016 deci sperjur, deci demisie. gresit. l-au intrebat daca a vorbit despre alegeri in 2016, nu despre lucruri de stat , el a spus nu (si era o intrebare diferita , nu exact asta). sessions era seful comisiei de aparare din senat.
Bloomberg politics: anul trecut sessions a vorbit in calitate de sef al comisiei de aparare cu 25 de ambasadori (si ii enumera) inclusiv cel rus.

e o dovada ca mass-media de stanga (asa cum zicea si wikileaks) inca se coordoneaza cu partidul democrat ( si e normal, dar ei se considera independenti cica) ca sa acuze aiurea pentru ca talking point-ul lui hillary din campanie a fost rusia-trump-rusia-trump toata ziua si a pierdut alegerile

stire wsj: US officials have investigated Jeff Sessions contacts w Russian officials while he was advising the Trump campaign.
care e rezultatul cercetarilor? daca da, de ce nu a fost arestat sessions pentru tradarea Americii anul trecut?

de ce nu prea cred in povestea cu rusia si trump si cred ca e o duda. desi.... mai stii? o fi adevarata? trump poate in sinea lui ii plac rusii si rusii au crezut gresit ca trump poate nu va fi antirus ca hillary si obama. desi obama e pe inregistrari la o intalnire (un microfon lasat deschis, cred intentionat ) vorbind favorabil despre destinderea relatiilor cu rusia in 2012 (google "Obama tells Russia's Medvedev more flexibility after election"), in 2008 fusese razboiul din georgia, obama si hillary tot au facut resetul, desi georgia a fost ocupata de rusi, aia s-au retras , dar osetia si abhazia sunt in continuare sub rusi. apoi fbi l-a verificat. nu cred ca lasau serviciile secrete un agent al rusiei sa ajunga presedinte. mai degraba fbi si serviciile nu au vrut-o pe hillary pentru ca fbi a acuzat-o pe hillary cu o saptamana inainte de alegeri. democratii l-au acuzat si pe seful fbi pus de obama ca e kaghebist pentru ca a influentat alegerile prezidentiale exact cand trebuia.
FLORIAN D. MIREA 2017-02-28
Ei bine, nu prea coinide. Daca America a gresit ca s-a implicat in Vietnam, atunci de ce nu ar gresi din nou acum, implicandu-se in Romania, asaltata de Rusia?!? Cum raspundem la agresiune si la ambitiile astea imperialiste de dominatie mondiala ale rusilor? Daca America nu se implica si nu pierdea razboiul din Vietnam, toata Asia era comunist-totalitara azi. Si cu sacrificul zecilor de mii de soldati americani s-a impiedicat exterminarea a zeci si zeci de milioane de asiatici in gulagurile asiatice, de la Vietnam la Filipine, de la Hanoi pana langa Honolulu. Ca studentii epocii protestau vehement, asta era fiindca ii stapanea filosofia "make love" - adica noi sa traim, ce conteaza ca restul planetei ajunge la Auschwitz si la Gulag! Trump are doua tactici. Una - hai sa negociem, daca se poate. A doua: nu putem negocia? Atunci intorcem foaia si vedem daca aveti bani sa purtati un nou razboi rece fara sa va faceti zob economia si toata societatea voastra polarizata intre oligarhi si mujici.
profesoru 2017-02-28
Lucrurile stau fix invers faţă de cum le vede McMaster.

1.În privinţa Iraqului el zice aşa: "la fel de importantă este etapa de consolidare psihologică a câștigurilor, printr-un aranjament societal care să calmeze fricile și să fie in acord cu sentimentul de onoare și interesele comunităților în conflict. Este aspectul critic pe care l-am reușit în Irak, între 2007 și 2010, cănd am ajuns să creionăm ceea ce s-a dovedit în cele din urma o foarte fragilă acomodare politică între facțiunile războiului civil sectar." - nu exista nici o şansă pentru un astfel de "aranjament societal", deoarece o mare parte a sunniţilor (probabil majoritatea) nu erau deloc interesaţi să împartă puterea într-un Iraq multiconfesional, ci doreau un califat sunnit din care să-i elimine sau să-i domine pe şiiţi, creştini, kurzi.
Indiferent ce ar fi făcut americanii, nu le puteau schimba această opţiune. Că au fost faze diferite de intensitate a conflictului, asta e altceva. Dar pacificarea, edificarea unui Iraq multiconfesional, erau utopice.

2.În privinţa Rusiei, McMaster zice aşa: "Rusia poartă un război limitat pentru obiective limitate. Scopul Rusiei nu este unul defensiv; acțiunile sale, inițiate încă din 2007, fac parte dintr-un efort extins care urmărește prăbușirea ordinii post Război Rece din Europa. Rusia combină puterea militară cu alte activități pentru a schimba peisajul geopolitic din Euroasia." - în realitate cauza conflictului a fost proiectul aderării Ucrainei la NATO, aderare decisă la summitul de la Bucureşti din 2008, şi care ar fi afectat în mod fundamental securitatea Rusiei. De aici şi intervenţia militară a Rusiei pentru a bloca aderarea Ucrainei (aderare devenită posibilă după revoluţia Maidanului).
Lucru înţeles foarte bine de exponenţii realismului politic: Henry Kissinger, Stephen Walt.
Uite de ex. ce zicea Kissinger într-un interviu din Spiegel Online:
"Kissinger: One has to ask one’s self this question: Putin spent tens of billions of dollars on the Winter Olympics in Sochi. The theme of the Olympics was that Russia is a progressive state tied to the West through its culture and, therefore, it presumably wants to be part of it. So it doesn’t make any sense that a week after the close of the Olympics, Putin would take Crimea and start a war over Ukraine. So one has to ask one’s self why did it happen?
SPIEGEL: What you’re saying is that the West has at least a kind of responsibility for the escalation?
Kissinger: Yes, I am saying that. Europe and America did not understand the impact of these events, starting with the negotiations about Ukraine’s economic relations with the European Union and culminating in the demonstrations in Kiev. All these, and their impact, should have been the subject of a dialogue with Russia.
……
SPIEGEL: But we cannot tell the Ukrainians that they are not free to decide their own future.
Kissinger: Why not?"
Nu Rusia, ci Occidentul a încercat "prăbușirea ordinii post Război Rece din Europa" şi "schimbarea peisajului geopolitic din Euroasia" prin încercările de a integra Ucraina în UE şi în NATO. Aceste tentative au eşuat în urma intervenţiei militare ruseşti, şi nimeni nu le mai susţine astăzi. Dar occidentalii încearcă să camufleze falimentul acestei politici printr-o retorică absurdă despre nu ştiu ce proiecte ruseşti vechi şi de anvergură care ameninţă Occidentul. Poveşti.
Şi dacă greşeşte în privinţa diagnozei, atunci McMaster greşeşte şi în privinţa remediului: "pledează deterrence by denial - pentru întărirea apărării la frontieră, (în statele aflate în prima linie, precum cele de pe Flancul Estic al NATO), inclusiv prin prezența americană, respingând perspectiva descurajării offshore, de la distanță." - e evident că, din moment ce intervenţia militară a Rusiei în Ucraina a fost determinată de preocupări legate de securitate, atunci trimiterea trupelor americane în Europa de Est (mai ales în Ţările Baltice) va agrava aceste temeri şi va face să crească pericolul de război, nu să scadă - vezi Stephen Walt.
Rusia ar putea să creadă că se pregăteşte un atac împotriva ei, şi ar putea ataca preventiv. Sau războiul ar putea proveni dintr-un incident aero-naval, în condiţiile în care navele şi avioanele americane patrulează în apropierea ţărmurilor ruseşti.

Trăgând linie, McMaster e mult prea înţelegător cu islamiştii sunniţi, dar în schimb nu înţelege deloc preocupările de securitate ale Rusiei.

Total 3 comments.
10251
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.