Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Mistificțiuni
Daniel Cristea Enache - - - -
2017-02-28
Cultura
0

Mircea Anghelescu umple distanța dintre pragul lecturii actuale și momentele diferitelor capitole de istorie culturală cu date și fapte, repere și personaje, situații irepetabile și invariante plus recurențe. El devine astfel, din specialistul unei epoci, un istoric literar „generalist“, cu multiplă competență, capabil de o narațiune istoriografică traversând epocile.

Ads by google

 

După opt ani de la apariția volumului său dedicat „mistificțiunilor“, Mircea An­ghe­lescu vine cu o a doua ediție, revăzută și adăugită (și apărută tot la o editură mai puțin interesată de profitul în sine: înainte Compania, acum Spandugino). Re­ci­tind cronica mea la ediția I, ob­serv că suma de con­si­de­rații generale nu se schim­bă. Cartea provoacă aceeași delectare, la lectură, iar sis­temul critic și istoriografic pe care studiile din ea îl ex­primă rămâne unul in­clu­ziv, iar nu estetizant.

 

Paradoxul îl sesizase Călinescu atunci când și-a conceput mo­numentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezentul lui 1941. Deși Că­li­nescu rămânea un critic estetic, dintr-o ge­nerație postmaioresciană, materia li­te­ra­ră pe care el urma să o cartografieze nu era, pe întinse porțiuni, estetică - și nici mă­car literară. Pentru a soluționa para­do­xala situație de analiză și evaluare estetică a unor texte predominant culturale, nu li­terare, originalul istoric literar a citit „in­vers“ literatura română, fie dinspre pre­zentul modernist înspre romantism și pre­romantism, fie dinspre marii clasici înspre începuturile noastre culturale.

 

Dar Călinescu a mai făcut ceva, despre ca­re s-a vorbit prea puțin în ultimii ani când pledoariile pentru dez-estetizarea pers­pectivei istoriografice s-au înmulțit. Ca și Mircea Anghelescu, din generația ’60 de critici și istorici literari, el a am­bi­ționat un fel de istorie „totală“, inte­gra­toare și interdisciplinară. În Mistificțiuni, istoricul literar din generația următoare pro­cedează la fel. Mai întâi că arcul de cerc al cercetării este foarte larg, su­biectele și cazurile fiind desprinse din di­ferite epoci, de la cronica lui Huru la Al doi­lea amant al Doamnei Chatterley de Felix Aderca. Investigația fiecărui caz pre­supune raportarea la contextul socio-cul­tural al epocii respective; și fiindcă eva­luarea nu este (numai) estetică, textele nu mai sunt importante exclusiv prin me­ritele lor literare. Pregnanța sau excelența artistică nu mai „salvează“ opera de epoca în care a fost scrisă și de care poate fi de­tașată critic pentru că textul e unul eva­zionist (cum se întâmplă cu felul în care citim și interpretăm capodoperele literare apărute în comunism). Dimpotrivă, dacă valoarea artistică a textului poate să lase de dorit, valoarea lui istoriografică rămâne una excepțională. Prin productele mo­des­te analizate cu acribie de Mircea Anghe­les­cu, ca altădată de G. Călinescu, se vede în liniile directoare și în detaliile specifice o epocă din istoria noastră, cu care textele acestea fac corp comun. Cu totul remar­ca­bilă este capacitatea istoricului literar de a se „plia“ pe contextele istorice în succe­siune, dar cu diferențe semnificative între ele. Autorul umple distanța dintre pragul lecturii actuale și momentele diferitelor capitole de istorie culturală cu date și fap­te, repere și personaje, situații irepetabile și invariante plus recurențe. El devine ast­fel, din specialistul unei epoci, un istoric literar „generalist“, cu multiplă com­pe­tență, capabil de o narațiune istoriografică traversând epocile.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-daniel-cristea-enacheua.jpg

MIRCEA ANGHELESCU - Mistificțiuni. Falsuri, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime și alte mistificații în literatură

(Ediție revăzută și adăugită, Editura Spandugino, București, 2016, 304 p.)

A doua accepțiune a unei istorii literare „to­tale“ și a studiilor scrise din această pers­pectivă are în vedere nu întinderea investigației, în timp, ci multiplicarea pla­nurilor de analiză. Chiar și atunci când, în cuprinsul unui studiu, istoricul li­te­rar se referă la o anumită epocă, nu la mai multe, el nu o mai face din unghiul strict al unei evaluări es­te­tice. Aceasta nu dispare, f­irește, ba chiar poate „in­vada“ și porțiunile non-literare ale ma­terialului cercetat. (De pildă, jubilația cu ca­re citim un banal bilet de bancă scris de mâna lui Eminescu e una pur estetică; da­că l-ar fi scris Prale sau Scavinschi, docu­mentul ar fi recăzut în banalitate.) Însă un­ghiul se lărgește foarte mult și pers­pec­tiva istoriografică poate reține ori construi semnificații istorice, sociale, politice, re­li­gioase, economice, psihologice, sexuale, mentalitare pe care perspectiva criticii es­tetice le subsuma celor literare.

 

Literarul nu mai este, prin urmare, vârful unui aisberg pe care nu-l vedem, ascuns fiind de apa unei epoci, și care ar conta mai puțin. Relevant este tocmai ansamblul de care „vizibilul“ literar aparține în ace­eași măsură ca restul aspectelor și ele­men­telor constitutive.

 

Semnificative nu mai sunt, atunci, neapărat excepția de la re­gu­lă, insolitarea artistică, originalitatea în­țe­leasă ca ruptură decisivă de spiritul literar al unei perioade istorice. Semnificativ devine orice text și orice aspect al său prin care putem re­constitui baza de idei și de aspirații a unei epoci. În această a doua accepțiune a unei istorii literare „totale“, cel care citește, analizează și interpretează textele va fi (e un fapt ori măcar un dezi­de­rat) și istoric propriu-zis, și sociolog, și politolog, și ana­list economic. Însăși cri­tica de gust se cuvine redefinită în noua pers­pectivă: ajun­gem să gustăm aproape totul din par­ticularitățile unei epoci cul­tu­ral-istorice, exact cum i s-a întâmplat flam­boaiantului G. Călinescu și cum o con­s­tatăm și la mai sobrul Mircea Anghelescu.

 

Dacă Nicolae Manolescu, în cronica sa din Ro­mânia literară, s-a oprit asupra afa­ce­rii Caion (straniul caz al așa-zisului pla­gi­at al lui Caragiale, montat de un pu­bli­cist obscur unuia dintre cei mai mari scri­i­tori ai noștri), eu voi alege din cartea plină de subiecte incitante o „misti­fic­țiu­ne“ pa­trio­tică, înduioșătoare. Falsul în do­cumente istorice poate fi expresia dorinței de „în­fun­dare“ a unui rival; dar și a unei as­pi­rații comunitare, colective, naționale, din care interesul privat ori de familie dom­ni­toare a dispărut. În cele mai fru­moase și mai nobile tipuri de „misti­fic­țiuni“ se în­scrie scenariul însoțitor al „ca­pitulațiilor“ (ahidnamè), acte încheiate cu Poarta Oto­mană, invocate mereu, ne­vă­zu­te vreodată. Ele au redevenit tradiție, în­tr-o minunată mistificare la puterea a do­ua. E posibil să fi existat ca atare, în formă scrisă, ase­me­nea acte, dar nu au fost gă­site până acum. Au fost produse așa-zise „capitulații“, tex­te compilate „după Can­temir și tradiții orale“ de către delegații moldoveni și mun­teni cărora li se ceruse de către Poar­tă, în anii dinaintea încheierii Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, să vină cu aceste acte doveditoare. Mis­ti­fi­cația primă este așadar manufacturieră: un fals document istoric, produs din ne­cesitatea furnizării ce­lui autentic. A doua treap­tă a mis­ti­fi­ca­ției va fi și mai savu­roa­să: „capitulațiile“ produse ad-hoc au fost acceptate ca probe istorice de partea... Porții, tratativele avan­sând prin apelul la o tradiție fondată pe do­cumente vechi. Tra­diția stinge conflictul din prezent, dar nu prin documente ori­gi­nale care pot fi puse pe masă, ci prin „do­cumente“ con­tra­făcute, mistificate, fur­nizate de Prin­ci­pate și acceptate de Înalta Poartă. Ele erau esențiale în context în­tru­cât cuprindeau drepturi ale statelor vasale de neregăsit în alte tratate: Principatele plă­teau tribut, dar otomanii nu puteau ri­dica moschei și nici cumpăra pământ în Principate; Prin­cipatele acceptau alegerea Domnului de către Poartă, dar Poarta nu putea in­ter­veni în afacerile lor interne...

 

Capitulațiile, de negăsit, pierdute în „negura vremurilor”, sunt făcute acum, la propriu, într-o mistificare patriotic-di­plo­ma­ti­că, pentru a soluționa diferendul și a aduce pacea din tratatele ruso-turce de la 1806 și 1812. Adevărul factual este altul: „Singurul text cunoscut de acest tip a fost publicat de Mihail Kogălniceanu, în volumul II al Arhivei Româneşti din 1845 (Tractaturile vechi ce au avut Mol­dova cu Poarta otomanicească etc.), dar istoricii care s-au ocupat de chestiune - în special C. Giurescu, în Capitulaţiile Mol­dovei cu Poarta Otomană, din 1908 - au arătat că este vorba de un fals. Fusese redactat, probabil, în anii dinaintea în­cheierii Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, când li s-a cerut atât delegaţilor munteni, cât şi celor moldoveni să pro­ducă aceste acte, cunoscute din auzite, care stabileau anumite raporturi între Poartă şi principatele vasale. Iar ei le-au «produs», oferind un text compus ad-hoc, compilat după Cantemir şi după tra­diţii orale.“ (p. 30). Mistificțiunea la pă­trat presupune deci acceptul dat de Poartă mistificării primare, din necesități diplo­matice. Tradiția convine ambelor părți și devine izvor de drept.

 

Cartea lui Mircea Anghelescu e de (re)citit cu creionul în mână și cu atenție dis­tri­butivă, nu împrăștiată.

TAGS : MIRCEA ANGHELESCU Mistificțiuni. Falsuri ditura Spandugino București 2016
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
897
 Rasu' plansu'
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis