Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Grațierea violatorilor bătrâni
Catalin Bogdan - - - -
2017-02-28
Cultura
0

În The Salesman (câştigător a două premii la Cannes şi al Oscarului pentru cel mai bun film străin anul acesta), Asghar Farhadi și-a plasat comis-voiajorul în Teheranul de azi. Iar drept personaje a ales interpreți (amatori) ai piesei lui Miller. Care se confruntă nu doar pe scenă cu turmentata psihologie a eroului, ci și într-un context mult mai intim: soția e agresată sexual în propria casă, iar soțul vrea să se răzbune demascându-l pe vârstnicul agresor în fața familiei.

 

Domnu` Bebe era încă între două vârste, iar ocupația lui secundă îi oferea un vad lu­bric nesperat pentru un marginal în­cu­iat ca el. Domnul Lăzărescu era deja prea bătrân și suficient de bol­nav, astfel încât îi rămăsese doar alcoolul. Prin șantaj, Bebe a transformat două studente în târfele sale de ocazie, la adăpostul fricii di­fuze de miliție. Se spe­cia­li­zase în violul consimțit. Vă­duvului amărât Dante Re­mus i-ar fi fost greu, chiar dacă ar fi vrut, să cheme o prostituată printre atâția ve­cini bârfitori. Nu toți sexagenarii sunt fermecători ca Jep Gambardella, regele mon­denilor, care, slab la aritmetică, nu mai ținea contul cuceririlor. Și care își per­mitea luxul de a dormi cu femei apetisante fără a fi presat de perspectiva coitului. Mulți nu au nici măcar slabele oportunități ale lui Toni, intrusul de parastas, pe care încă nu-l ocolesc felațiile senectuții. Dar ceilalți? Concitadinul lui Jep, Gianni – Di Gregorio, cu vână autopersiflantă –, avea pretenții asemănătoare cu femeile, dar rezultatele erau cel puțin deprimante: în cel mai bun caz, îl priveau ca pe un bunic simpatic, dacă nu-l ignorau cu ire­pro­șa­bilă naturalețe. Iar de vină nu erau doar șa­lele, înțepenite în pofida bunelor inten­ții, și nici recursul la trecut, deja imposibil de înviat. Nici chiar doar un pic mai tâ­nărul Don Johnston – galantul melancolic cu flori frânte – n-a avut prea mult suc­ces vizitându-și fostele iubite, deși criza lui de conștiință avea la bază o impe­ni­tentă inconsecvență amoroasă, nu ghimpii impotenței. Probabil, statistic vorbind, în marea lor majoritate bărbații în etate sunt frustrați sexual.

 

Sunt singuri ori însingurați (ero­tic) – văduvi, divorțați, dar mai ales cu soții pe care nu le mai râvnesc. Moraliștii i-ar trage, fă­ră a clipi, la răspundere: își tră­dează consoartele doar deopotrivă zbâr­ci­te, se dedau lubricității la vârsta înțelep­ciu­nii, acceptă amorul (asimetric) chiar cu partenere ce le-ar putea fi fiice. Esteții le-ar reproșa grotescul, mai ales într-o epo­că în care tinerețea e idolatrizată. Îna­inte de a le da dreptate unora ori altora, în­să, să nu uităm că vârsta e un argument relativ, iar ce e decisiv (moral) se ascunde nu o dată dincolo de generalități. Nu toți bă­trâ­nii sunt hărțuitori libidinoși, ca ju­de­că­to­rii (israeliți) care au încercat s-o co­ru­pă pe ispititoarea Suzana. Iosif, tatăl ofi­ci­al al lui Iisus, a fost, în schimb, un bătrân de nă­dejde pentru mult mai tânăra sa so­ție.

 

În lumea noastră marcată de două milenii de creștinism, sexualitatea a fost abordată nu doar cu (realistă) îngrijorare, ci și cu un autoritarism care a suscitat atât o ne­vroză civilizațională – vorba lui Freud –, cât și o proverbială ipocrizie. În locul unei nuanțate (și prudente) disciplinări, s-au sta­bilit restricții care de care mai năs­truș­nice, iar religia a confiscat – și deturnat, spre confuzia noastră – și în acest caz dez­baterea etică. Nici modernitatea nu a ră­mas imună la metamorfozele vechii para­digme. Chiar și noul imperativ categoric propus de Kant pare, din acest punct de ve­dere, doar o secularizare a teoriei lui Au­gustin despre concupiscență. Dar ce legă­tură au bătrânii cu toată această poveste? Modelul creștin al senectuții a fost prea ușor cucerit de țelurile mo­nahale. Bătrânul – într-o ac­cepțiune specifică jar­go­nului ascetic: îndrumătorul cu discernământ rafinat; ambivalența semantică nu e întâmplătoare – e cel ca­re s-a detașat cu succes de patimi, care a desăvârșit, printre altele, votul cu­ră­ției – termenul însuși e eloc­vent pentru prețul acor­dat abstinenței sexuale –, a cărui în­țelepciune nu se mai lasă tulburată de li­bi­do. În lumea bizantină și în cea post-bi­zantină nu era cu totul rar vârstnicul (mai ales văduv) care se retrăgea la mănăstire, petrecându-și ultimii ani călugărește. Acest ideal a promovat o rarefiere a vieții se­xuale odată cu înaintarea în vârstă, pâ­nă la (asumata) extincție.

 

Despre sexualitatea bătrânilor se vorbește cu jenă, dacă nu cu dispreț. Pe de o parte, se cuvine să nu-i idealizăm – mulți oa­meni îm­bătrânesc urât, departe de exi­gen­țele îm­bu­nătățirii. Îi urâțește suferința, ne­putința, izo­larea, ratarea, dar mai ales vi­ciile – une­le, de-o viață, altele recente –, acum mai stri­dente și mai frustrante. În loc de-a fi mo­dele, sunt mai degrabă epa­ve – etic vor­bind. Pe de altă parte, bătrâ­ne­țea poate aduce cu sine corective mo­rale cândva ine­ficiente decenii de-a rân­dul. Adevărate re­voluții caracteriale se pro­duc uneori în cre­pusculul vârstei a tre­ia. De pildă, unii tați execrabili devin, sur­prinzător, bunici meritorii. Alții descoperă resorturile em­pa­tiei doar în ceasul al unsprezecelea al egois­mului biruitor. Iar unii, mai rar, devin tandri – fie și cu vreo jună – după ce și-au exploatat o viață în­treagă nevasta. Putem să-i invidiem pe se­ducătorii tom­na­teci – precum fiul pe tată în 6,9 pe scara Richter – sau putem să-i ajutăm pe cei de­ja neputincioși – precum fiul care-i aduce prostituate tatălui (mult mai gentil) în Fa­ta necunoscută, filmul fra­ților Dardenne.

 

O premiză de neevitat într-o discuție eti­că despre sexualitate e caracterul său pul­sional. Înainte de a deveni o șansă, ne con­fruntăm cu o nevoie. Și cu toate con­se­cințele apăsătoare ale unei nevoi pe care une­ori nu o putem satisface. E bine să nu uităm, în același timp, și de marja mai ma­re de manevră pe care o avem în raport cu exigențele sale, mai puțin stringente decât cele, de pildă, ale foamei. Oricum, în locul canonului de altă dată – împreu­na­re doar cu soția, dar nu în post, nu pă­ti­maș (ca și cu desfrânatele, cum țineau să pre­cizeze teologii) și doar până la o vreme –, unele abordări mai noi au lansat pe piață și originala aromă a erotismului la vârsta a treia. Nu doar în siajul unei (siro­poase) ideologii la modă – acea euforie amoroasă generalizată (în stil Love Ac­tu­ally) care nu i-ar ocoli nici pe cei în­greu­nați de ani –, ci și în numele unei legi­ti­mități morale pe care o refuzăm cu prea mare ușurință – ca și cum sexualitatea vârstnicilor nu ar avea nicio miză de pro­gres spiritual și de densă umanitate.

 

Andrea Segre a abordat tema în de­licatul Eu sunt Li: o iubire avor­tată între o tânără imi­gran­tă și un pescar bătrân, care nu­mai lubrică nu era. Mai visceral a tratat-o Andreas Dresen în Al nouălea cer: relația adulterină dintre o sexagenară (cu o căsnicie afectuoasă) și un septua­ge­nar persistă chiar cu prețul suferinței fa­tale a soțului trădat. Filmul (destul de ine­dit) permite o salutară mutare de accent: sexul nu e neapărat grotesc la bătrânețe – ne-o dovedesc și mărturiile Scripturii ori ale tradiției creștine, care elogiază mai mul­te conceperi tardive: Avraam și Sarra, Zaharia și Elisabeta, Ioachim și Ana –, dar rămâne problematic prin alegerile morale pe care le implică. Criteriul privilegiat al eti­cii rămâne responsabilitatea, astfel în­cât nu vârsta spurcă sexualitatea, ci vio­len­ța, batjocura, exploatarea (oricât de sub­tilă), amăgirea, aroganța – realități pe ca­re le tot potențează de la începutul is­to­riei. De fapt, cuplul e un turnesol al ca­racterului. La orice vârstă.

 

Și comis-voiajorul lui Arthur Miller era un bătrân, trădat în prag de pensie de un ca­­pitalism pe care îl slujise o viață. Un eșu­at strivit de mamona, de frenezia edilitară și de propriile ipocrizii. Soția îl slujise cu devotament și încă încerca să-l protejeze de furiile resentimentare ale fiilor. El, me­reu pe drumuri, o înșelase, făcându-i aman­tei daruri la care soția nici nu visase. Această hemoragie internă a conștiinței îi va fi, în cele din urmă, fatală.

 

Asghar Farhadi și-a plasat co­mis-voiajorul în Teheranul de azi. Iar drept personaje a ales interpreți (amatori) ai piesei lui Miller. Care se confruntă nu doar pe scenă cu turmentata psihologie a eroului, ci și într-un context mult mai in­tim: soția e agresată sexual în propria ca­să, iar soțul vrea să se răzbune demas­cân­du-l pe vârstnicul agresor în fața familiei. Cea care îl împiedică e, însă, chiar victima tentativei – ipoteza cea mai plauzibilă – de viol. Soția pare să empatizeze, neaș­tep­tat, cu agresorul. Analogia cu piesa ne su­gerează o posibilă explicație: femeia tinde să-l ierte după ce realizează cât de ase­mănător e cazul lui cu cel al comis-voia­jorului – o atitudine, de altfel, similară cu cea a soției protectoare, personaj pe care chiar ea îl interpreta pe scenă. Bătrânul nu era un violator în serie: venise, ca alte dăți, la fosta chiriașă – soții tocmai se mu­taseră –, o prostituată. Dacă ne mirăm de activitatea acesteia în teocrația instituită de Khomeini, Ramita Navai ne poate fi un ghid suficient de realist prin Orașul min­ciunilor. Luat de val, probabil deja amețit de perspectiva sexului defulator, bătrânul e ispitit de „oportunitatea“ altui trup tâ­năr – agresiunea rămâne oricum con­tex­tuală, el fiind doar un client de târfe. Ne­vasta îi e devotată, dar dezerotizată, fiica toc­mai se mărită, iar el refuză să-și pen­sio­neze sexualitatea. De fapt, personajul lui Farhadi nu e decât parțial asemănător cu cel al lui Miller. Nu pare chinuit de ratare, nu are dușmani în familie, nu e ispitit de gânduri sinucigașe. Dar depinde, ca și Willy Loman, de afecțiunea și devo­ta­men­tul consoartei, deși probabil de mult n-a mai privit-o cu ochi de bărbat.

 

Resortul iertării pare a fi mila, dar nu una generică. De ce să distrugi bătrânețea unui simplu frustrat sexual, care de obicei doar plătea o prostituată? Nu era bătrânul Georges cel mai tandru dintre clienții junei Isabelle, surprinzătoarea prostituată din Tânără și frumoasă? Desigur, putem considera, la limită, amorul tarifat drept un viol – dacă vrem cu tot dinadinsul să-i punem în cârcă circumstanțe agravante. Dacă violatorul ar fi fost ginerele, așa cum bănuia inițial soțul, percepția tuturor ar fi fost alta. Tocmai bătrânețea agresorului schimbă, de fapt, atitudinile. Fiindcă aceas­ta e dilema de fond: ce etică sexuală e cu adevărat la îndemâna bătrânilor? Pe cei mai mulți nu-i (mai) preocupă în­drep­tățirea propriului erotism, dar pentru cei exigenți un răspuns merită căutat. Arta lui Asghar Farhadi – care e și scenaristul fil­mului – constă în a prelungi, în cadrul pro­cesului moral pe care îl dramatizează, re­constituirea, astfel încât judecata spec­tatorului să fie pusă cât mai redutabil în impas.

TAGS : OSCAR 2017 Don Johnston Dardenne Andreas Dresen
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1643
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.