Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Câini, copii și biciclete – un performance conceptual
2017-02-14
2
Hannah Arendt n-a privit cu ochi buni implicarea copiilor în protestele americane postbelice. Comentatorii săi au considerat că reticența se datora experienței din epoca nazistă – înregimentarea copiilor e o practică uzuală a regimurilor totalitare, cum ne amintim și noi. Dar micuții protestatari de azi nu sunt niște șoimi ai patriei pe un cer mai democratic, fiindcă nu statul i-a mobilizat.

Ads by google

 

Dușmanul urban nu-i ușor de aflat când ești grăbit. Cu astfel de dileme s-au con­fruntat minerii nevoiți să-și identifice vic­timele pe străzile Capitalei. Semnalmentele alese atunci la repezeală au corespuns uzanțelor epocii. Pletele tocmai fuseseră sub­versive în comunism, me­reu amenințate de foar­fe­cele milițienilor. Bărbile erau încă rare – a fi ras era mai conform duhului de cazarmă al ceaușismului târ­ziu. Ochelarii proli­fe­ra­seră odată cu generalizarea asistenței medicale, dar ră­măseseră aproape prohibitivi pentru mul­te activități proletare. Pletoșii, bărboșii și ochelariștii au ajuns astfel nediferențiat pradă ciomăgelilor.

 

Astăzi, după câteva generații, sem­nalmentele la îndemână sunt inevitabil altele. Printre primii identificați – câinii. Mulți protestatari vin însoțiți de patrupede, o opțiune menită, în ochii detractorilor, doar să crească artificial pa­ta umană a presiunii populare. Am putea chiar spune că am asistat la cele mai am­ple proteste canine din istoria țării. Nici măcar în nopțile infernale ale Bucu­reș­tiu­lui întors pe dos de șantierele secretarului general nu se adunaseră atâția câini – pe atunci vagabonzi –, chiar și numai pentru a urla, din tenebrele unei capitale fără lu­mină, la lună. Acum doar latră civilizat când observă vreun semen – un simplu salut de solidaritate. De la lanțul care-i lega de glia cuștii la cotidienele ieșiri pe corso și de la vechiul vagabondaj – o for­mă de haiducie urbană – la noile opor­tu­nități domestice, schimbarea e mai pro­fundă decât pare. Fiind, în primul rând, una antropologică. Înainte părea mai de­grabă un moft să ții un câine în propria lo­cuință – mai ales că urbanismul comunist a dislocat cât a putut cartierele de case în favoarea blocurilor. Ori chiar un semn de decadență, opțiunea fiind potrivnică sta­tutului tradițional al animalelor: masa noas­tră, paza noastră, distracția noastră (de circ ori vânătoare). Chiar și snobii iu­bitori de rase pure, preocupați mai mult de efectul însoțirii asupra propriului pe­di­gree, erau puțini în vremurile no­men­cla­turii. Între timp, câinii s-au mutat, din ce în ce mai masiv, la bloc – urmați, firesc, și de reglementări de practică locativă mai favorabile. Dar și posesorii lor și-au cam schimbat profilul. Mulți dintre cei de azi sunt tineri, iar nu puțini părinți își asumă responsabilitatea pentru patrupede în be­neficiul copiilor. În același timp, cei mai ne­mulțumiți (pe stradă) de înmulțirea noi­lor pietoni sunt cu precădere persoane în etate. Altfel spus, mai ales noile ge­ne­rații sunt vectorii acestei neașteptate revo­luții a mentalităților – privesc altfel ani­malul. Ve­chea paradigmă a speciilor mai degrabă rigid separate (moral) lasă locul unei to­vărășii mult mai dense. Animalul nu mai e un dușman ori un rob – cum gân­dea o ci­vilizație tradițională fun­da­men­tată creș­tin. Dincolo de faptul că tre­buie să ghidăm câi­ne­le prin jungla noastră ur­ba­nă, asu­mân­du-ne un rol protector ca preț al do­mes­ti­cirii agresivități sale na­tu­rale, el de­vi­ne și un reper de bune practici. Ne re­di­men­sio­năm uma­ni­tatea toc­mai luând încet-în­cet aminte la com­por­ta­men­te animale mult timp ig­no­ra­te ori prost în­țelese și prea ușor dis­pre­țuite ori chiar de­­mo­nizate. Vechea cons­trucție me­ta­fi­zică și morală di­ho­to­mică s-a fi­su­rat se­rios, ast­fel în­cât mulți s-au mutat exis­ten­țial într-un spa­țiu (semnificativ) mai des­tins. Ani­ma­li­ta­tea a devenit între timp nu doar mult mai simpatică, ci și mai in­tim asumabilă – nu mai reprezintă atât o dimensiune (je­nant) inferioară a uma­ni­tă­ții, cât un ge­ne­ros resort etic. Putem con­viețui identitar cu animalitatea cu atât mai ușor, cu cât vom reuși să ex­tindem uni­versul nostru co­mun cu – de pil­dă – un câine.

 

Dar unul dintre efectele cele mai re­mar­cabile ale acestei revoluții este prestigiul în scădere al autoritarismului. Autoritatea se bazează, inevitabil, pe ierarhie. Cu cât ierarhiile sunt mai stricte, cu atât au­to­ri­tatea e mai discreționară. Un univers men­tal care relativizează provocator chiar și ierarhiile biologice va privilegia o sen­si­bi­litate mai refractară la pretențiile auto­ri­tă­ții. Cu alte cuvinte, nu protestatarii și-au târât câinii după ei, ci câinii i-au trans­format în protestatari mai prompți și mai tenaci. Acuzațiile aduse câinilor rămân, în fond, justificate. Câinii se află deja în ini­ma democrației viitoare.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-csatalin-bogdan.jpg

Piaţa Victoriei, Bucureşti, 8 februarie 2017 (foto: Nicu Buculei)

 

Un alt indiciu au devenit copiii mici. De mâ­­nă, în cărucior, pe umeri sau în mar­su­piu, aceștia au ajuns chiar să poarte (ino­cent) mesaje satirice adaptate vârstei. Pre­zența lor a conferit o culoare inedită unui protest menit, principial, unei ve­he­mențe a confruntărilor mature. Pentru unii au fost o garanție suplimentară că to­tul va ră­mâ­ne pașnic, pentru alții au adăugat un be­mol de nădejde unei revolte ce putea că­dea pradă exasperării. Totuși, mult mai sem­nificativă e depășirea unei vechi rup­turi. Imediat după căderea co­mu­nismului, ce­zurile generaționale au ajuns să otră­veas­că noul conflict politic. Și, nu o dată, co­piii și părinții s-au trezit în ta­be­re opuse. Mai grav era însă că părinții nu-și edu­ca­seră civic în niciun fel copiii. O făcuse sta­tul, în schimb, chiar dacă rezul­ta­tul a fost, în general, o penibilă schi­zo­frenie. Această sustragere – plus multele și va­ria­tele lor ambiguități cola­bo­ra­țio­nis­te – i-a fragilizat apoi, semnificativ, pe fiii și fii­cele lor, care s-au trezit nu doar cu bâ­tele minerilor pe spinare, ci și cu hui­du­ielile sa­tisfăcute (ale multor altor părinți) în su­flete. Analfabeți civic, tinerii au su­combat atunci în fața aroganței cinice a unei puteri căreia nu-i puteau bănui an­tidotul.

 

Hannah Arendt n-a privit cu ochi buni implicarea copiilor în pro­testele americane pos­t­belice. Comentatorii săi au con­siderat că reticența se datora ex­pe­ri­en­ței din epoca nazistă – înre­gi­men­tarea co­pii­lor e o practică uzuală a regi­mu­rilor to­ta­litare, cum ne amintim și noi. Dar mi­cu­ții protestatari de azi nu sunt niște șoimi ai patriei pe un cer mai de­mo­cratic, fiind­că nu statul i-a mobilizat. La fel de ade­vă­rat e că nu ei au ales, dintr-un impuls al con­științei, să dea scrân­ciobul pe pancartă. Cu toate acestea, ceea ce con­tează mai mult e decizia părinților de a nu-i ține departe de realitatea indignării civice – o pe­da­go­gie care prea mult timp a lipsit. E o șansă în plus nu doar pentru o țară, ci și pentru o fa­milie, care, pe lân­gă destule hăuri, des­co­peră și alte punți (în­tre membrii săi).

 

Deși nu era contextul (rutier) cel mai po­trivit, la proteste nu au lipsit bicicletele. Unii, în momente de scandări vehemente, le-au agitat deasupra capetelor ca pe pan­carte. Pe vremuri, bicicleta era mașina să­racului. Azi e deseori un protest în sine. Unul ecologic în sens larg – împotriva po­luării, sedentarismului ori defrișărilor ur­bane, dar și împotriva aroganței auto­su­fi­ciente a cuștilor cu pretenții de bolid. Bi­ci­clistul e doar un pieton mai grăbit, un fla­neur care nu doar parcurge autist lumea, ci care e mult mai preocupat de aranjarea ei. Ecologia e, în fond, un design extins, o grijă (existențială) pentru calitatea locui­rii. În comunism, pentru cei mai mulți prio­ritățile erau de ordinul supraviețuirii. Între timp, pretențiile au crescut, astfel în­cât detaliile de pe traseele noastre co­ti­di­e­ne contează mai mult. Această sensibilitate pentru design capătă și o dimensiune mo­rală. Cum au precizat eticienii, dezgustul e fundamental pentru fiziologia conș­ti­in­ței. Un biciclist are mult mai multe pri­le­juri de dezgust – care nu privesc traficul – decât un automobilist.

 

Dar poate cei mai ușor de iden­tificat au fost hâtrii. În actuala criză gravă a pu­bli­cității elec­to­rale, sutele de inovații satirice au relansat-o brusc și pe gratis – o ade­vărată lovitură de dumping pentru o in­dustrie piperată. Suntem, desigur, o ța­ră pli­nă de umor, iar unii își mai amin­tesc încă de explozia bancurilor în ceau­șism. To­tuși, parcă ceva s-a schimbat. Sa­tirele de pe pancarte corespund canoa­ne­lor pu­bli­citare de azi: scurte, accesibile, aluzive, in­tegrate unui concept grafic sau imagistic – iar omul care exhibă mesajul e mai mult decât o inexpresivă gazetă de pe­rete. Accesibilitatea nu e, cu toate acestea, lipsită de o anumită sofisticare: uneori nu poți percepe sugestia dacă îți scapă trimi­terile culturale – proverbe, titluri, citate, po­lisemii. Intertextualitatea rămâne, ală­turi de jocurile de cuvinte și parodie, un resort postmodern decisiv. Ponderea aces­tora ne arată că poziția protestatarului s-a modificat subtil, dar semnificativ: nu doar vede dimensiunea comică a unui (muti­lant) abuz – ceea ce numim haz de necaz –, ci și caută un cod satiric securizant. În­cepe prin a-și recalibra emoția (estetică/ci­vică) – e și una dintre premizele artei con­ceptuale, în proximitatea căreia se pla­sea­ză zglobiile pancarte; protestul însuși s-a întâlnit cu mizele unui performance con­ce­p­tual –, pentru a renunța la expre­sio­nismul încleștărilor ultime în favoarea unui sistem de medieri specific fiziologiei democratice. Dacă te confrunți pieptiș cu răul radical al politicii, riști să-ți crape ca­pul un miner. Dacă îl învălui în medieri, ai șanse să închizi la timp cușca după ce i-ai mai dat fiarei peste bot. Din ce în ce mai invadați de artă conceptuală, am ajuns să-i găsim valențe politice. Azi ide­ea – cândva plină de morgă și cam in­to­le­rantă – nu se mai consumă decât cu gar­nitură de umor, iar acesta are deja aromă conceptuală. O alianță care nu doar re­lan­sează satira ca resort popular – cu o in­fla­ție de cetățeni isteți ca un proverb –, ci și potențează o civilizație a medierilor – a com­plexității democratice, cea mult de­tes­tată de autocrați și populiști.

TAGS : Piaţa Victoriei Bucureşti 8 februarie 2017 Protest #Rezist
Recomandari
Comentarii
Alin Tat 2017-02-14
Iată un articol altfel decât majoritatea pe acest subiect. Binevenit, zic eu. Le completează fericit, antropologii au și ei să ne învețe câte ceva. Iar aici antropologia și observația moralistului (fără nimic peiorativ) se întâlnesc... în stradă.
Arpad 2017-02-15
"Ascaromiflaxarea oului de bilibibo" ar fi putut fi titlul acestui articol, oh, atat de savant. Se invoca de-a valma sociologia, antropologia, Hannah Arendt (e cool, urca in topul de citatii). Mesajul aducerii copiilor si cateilor in piata a fost unul foarte clar si patetic: vezi, Doamne, chiar si fiinte nevinovate, candide, participa la revolta noastra (natura n-a putut lua parte ca-n baladele populare, doar e februarie), "uniti, salvam...", toata suflarea e cu noi, bla, bla, bla...Merita adunarea asta izul de telenovela ?
Total 2 comments.
8886
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.