Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Dezbatere GDS
Gestionarea memoriei comunismului în postcomunism

Marţi, 20 decembrie 2016, la sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS), a avut loc lansarea celui de-al treilea volum din colecția Istoria comunismului din România - Documente Nicolae Ceauşescu (1972-1975), publicat la Editura Polirom sub îngrijirea istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.

Publicăm în continuare fragmente de la discuţiile care au avut loc la evenimentul de la GDS.

ARMAND GOȘU

(conferenţiar al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti):

De ce lansăm acest volum pe 20 de­cem­brie, când toată lumea se gândește mai de­grabă la sărbători decât la lansări de carte sau dezbateri despre regimul comunist? Două sunt motivele. Primul și cel mai im­portant este unul emoțional pentru mine. Alături de Dorin Dobrincu, am lucrat la acest volum împreună cu un bun prieten al nostru, Mihnea Berindei, care a murit în această vară. Avea o boală necruțătoare care a evoluat foarte agresiv. El spera să tră­iască până la Crăciun și luptam să lan­săm această carte în noiembrie, de­cem­brie. Cred că a murit cu acest gând, că o să lansăm acest al treilea volum până în de­cem­brie 2016. De asta, după moartea lui Mih­nea, am lucrat mult la acest al trei­lea vo­lum de documente cu peste 800 de pa­gini.

 

Al doilea motiv pentru care am organizat întâlnirea în această seară este că pe 18 decembrie s-au împlinit 10 ani de la șe­dința solemnă a Parlamentului României în care a fost condamnat regimul co­mu­nist din România. Este o dată importantă care a trecut mai puțin observată de opi­nia publică de la noi.

 

Închei prin a saluta prezența aici - a venit special de la Timișoara cu trenul de noap­te - a d-lui Kanji Tsushima, fostul am­ba­sador al Japoniei în România, coleg de fa­cul­tate şi bun prieten cu Mihnea Be­rindei.

 

1972-1975: o perioadă densă

 

DORIN DOBRINCU

(cercetător la Institutul „A.D. Xenopol“, Iaşi):

Volumul lansat astăzi face parte dintr-o colecție (Istoria comunismului din Ro­mâ­nia) care a început ca o anexă a Ra­por­tu­lui Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mâ­nia. Primul volum a apărut în 2009 la Hu­manitas, al doilea a fost pu­blicat la Poli­rom în 2012. Ceea ce am in­tenționat noi a fost să întărim temele din Raport și să le ex­tindem. Munca la aceste volume a în­ce­put într-un fel din timpul co­misiei pre­zi­dențiale. Din punct de ve­dere tehnic, al trei­lea volum cuprinde 140 de piese refe­ri­toare l­a o perioadă foarte den­să, din ianua­rie 1972 până în de­cem­brie 1975. Docu­men­tele acoperă teme di­ver­se: politica partidului-stat, relația din­tre partid și Se­curitate, măsurile îm­po­triva religiei, inter­ven­țiile directe ale lui Ceaușescu pentru a controla Securitatea și Miliția, schimbarea vechii gărzi cu oameni fideli lui Nicolae Ceau­șescu, politica eco­nomică și eșecul in­dustrializării, rolul și interesul lui Ceau­șes­cu pentru rescrierea is­toriei în spiritul na­țional-comunist. În mare parte, demersul lui Ceaușescu de a controla și rescrie is­to­ria României s-a im­pus în cele din urmă nu doar în Institutul de Istorie a Par­ti­dului Comunist, dar și în universități și în institutele Academiei. Sperăm că volumul va fi de folos pentru specialiști, pentru cei care se formează în cercetarea co­mu­nis­mului, dar în același timp este un volum care își propune să treacă dincolo de me­diul de specialitate și să intre în conștiința publică, cel puțin prin folosirea do­cu­men­telor produse la vâr­ful puterii comuniste.

 

Etica circumspecției: un document emis de un stat totalitar trebuie citit cu mare precauție

ADRIAN CIOFLÂNCĂ

(director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România):

Meseria și meșteșugul de a construi vo­lume de documente are, fără îndoială, o utilitate publică și academică. Suntem în epoca revoluției arhivelor. Și nu ne aflăm de foarte mult timp aici. În 2006, când am funcționat în Comisia Tismăneanu, fon­duri întregi de arhivă erau închise sub diferite pretexte. Revoluția arhivelor ri­di­că o problemă cu care se confruntă în ge­neral lumea științelor de astăzi - volumul excepțional de informație care este la dis­poziția unui specialist și care trebuie pre­lucrată într-un ritm infernal. Se lucrează în mod industrial (zeci de mii de do­cu­men­te). Astfel, un volum de tipul ăsta ri­dică o primă problemă care nu este deloc ușoară, cea a selecției: ce să alegi dintr-un ocean de documente care să fie relevant, reprezentativ pentru o lume pe care acum o descoperim. Deși există câteva straturi istoriografice bine așezate de discurs asu­pra trecutului recent, pe baza a ceea ce vedem în arhive vă pot spune că aproape totul este de rescris, de repus pe baze do­cumentare științifice, pentru că de abia acum avem acces la aceste informații într-un mod sistematic și profesionist.

 

Acest volum imens de informații are efec­tul paradoxal de activare a ceea ce psi­ho­lo­gii numesc „zgârcenie cognitivă“. Lumea vrea sinteză, să i se spună repede un dis­curs eventual comod, ușor de transmis. Există un anumit conservatorism al per­cepțiilor și al conștiinței istorice, până la urmă, care trebuie revizuit. O carte de ti­pul ăsta are o soartă nefericită, pare o car­te condamnată la a fi folosită - un volum de documente, zice lumea, nu se citește, ci se ia, se studiază indexul și se vânează zo­nele de interes. Provocarea mea este de a încerca să citim volumul ca pe o carte, pentru că are logica ei, se vede mâna edi­torilor în selecția de documente, în apa­ra­tul critic extensiv. Aici se vede arta unui editor de documente, atunci când știe să explice, să ia distanța critică față de do­cu­ment, să pună lucrurile în ordinea lor, să folosească chiar distanța ironiei pentru a oferi grile de lectură adecvate științific pen­tru a înțelege ce citim.

 

Există o capcană aici, am văzut-o făcând ra­vagii și printre studenți și profesori, o anu­mită slugărnicie față de textul do­cu­men­telor. Chiar istorici consacrați iau tex­tul documentului ca și cum textul în­seam­nă realitatea pură. Aici este marea pro­blemă și pledez pentru ceea ce aș numi eti­­ca circumspecției. Un document emis de un stat totalitar trebuie citit cu mare pre­cauție, pentru că are un întreg aparat con­ceptual care are un efect de real, dar care este o construcție prin excelență ideo­lo­gică. Puterea totalitarismului constă toc­mai în această seducție pe care o exercită limbajul ideologic prin efectul de real pe care îl are. Este o lume-mlaștină, trebuie să fim foarte atenți ce este acolo, pentru că în multe cazuri nu este o corespondență între felul în care sunt semnificate cu­vin­tele în discursul comunist și felul în care le înțelegem noi astăzi. Și problema secre­to­maniei trebuie tratată cu precauție. Fap­tul că și regimurile postcomuniste au pre­lungit acest regim al secretomaniei a lăsat impresia că arhivele conțin elemente ab­solut spectaculoase, la care, dacă ai ac­ces, ai o revelație despre ce s-a în­tâm­plat în timpul comunismului. Or, minciuna to­ta­li­ta­ră începe chiar de la vârful puterii, chiar din ședințele de Comitet Executiv, când vedem cum se mint unii pe alții și vedem cât este de artificial discursul fo­lo­sit și cât dispreț față de realitate conține. Este suficient să ne uităm la documentele care privesc sociologia, istoria din pe­ri­oa­da comunistă, felul în care sunt direc­țio­nate țintele de cunoaștere. Comunismul a fost o dictatură birocratică. Această sec­ven­­ță se vede în momentul în care ser­vi­cii­le secrete intră în faza controlului so­cial, care înlocuiește represiunea brută, dar care este la fel de sinistră. Din eu­fe­mis­tica folosită de liderii comuniști este o anumită pudoare sinistră care trebuie ci­tită cu atenție, pentru că transmite in­ten­si­tatea represiunii, controlul psihologic exer­­citat de regim, care dădea mai puțin cu pumnul, dar teroriza psihic. Și, ca om ca­re văd săptămânal zeci de dosare CNSAS, vă spun că efectele sunt de­vas­tatoare și chi­nuitoare. Teroarea regimului lui Ni­co­lae Ceaușescu nu se numără în vâ­nătăile pe care le-a făcut, dar, dincolo de asta, trebuie să ne uităm la tipul de te­roare psi­hologică și care, în cele din urmă, pro­du­ce un fel de „carismatizare a ru­ti­nei“, pen­tru a folosi formula lui Ken Jo­witt. Toa­tă dimensiunea asta birocratică a dicta­turii este învăluită într-o aură arti­ficială și ca­re, așa cum spune și Françoise Thom, are un efect terorizant prin ea în­săși. Ești con­fruntat cu minciuna, ești con­știent că vezi prostie și fals, că vezi mi­ni­malizarea lu­crurilor și ești forțat să spui că acolo es­te ceva extraordinar. Toate lu­cru­rile aces­tea se văd în acest volum, iar pentru cei care studiază istoria este ca un fel de har­tă, îi poate încuraja să meargă mai de­parte. De asta este foarte important de su­bliniat efor­tul celor care îți deschid și des­țelenesc un drum, pentru că pilonii felu­lui în care noi conceptualizăm lu­cru­ri­le as­tăzi se cre­ează prin explorări de acest fel. Nu pot de­cât să îi felicit pe autori.

 

Anii ’70 sunt foarte fertili de studiat intelectual

BOGDAN MURGESCU

(profesor Facultatea de Istorie, Universitatea din București):

Este o mare bucurie să văd un volum de do­cumente pe anii ’70. Cădem repede de acord, de la stânga la dreapta, că primul de­ceniu stalinist a fost sinistru. Chiar și spre sfârșitul regimului Ceaușescu erau de­ja mulți care recunoșteau acest lucru. Anii ’80 în mod clar au fost ani de stag­na­re, de declin, de criză și care arătau că Ro­mânia se îndreaptă spre o fundătură din care a ieșit prin Revoluția din decembrie 1989. Rămâne perioada de mijloc și care este mai puțin clară și net univocă. Dar, în timp ce în anii ’60 anumite deschideri limitate se simt și anumite progrese în eco­nomie și organizarea societății sunt mai vizibile, când încă mai ai senzația că se merge spre bine, că viitorul este oa­recum deschis, anii ’70 sunt ani mult mai problematici în care se iau deciziile de­ci­sive care au înfundat viitorul acestei țări. În mare măsură, criza anilor ’80 este pre­țul plătit pentru anii ’70. Din această pers­pectivă, anii ’70 sunt foarte fertili de stu­diat intelectual. Există o anumită com­ple­xitate a istoriei. Nu ai totul în nuanțe de alb și negru. Selecția documentară aspiră să ofere o imagine a României acelor ani. Dar nu cred că volumele acestea trebuie să fie doar anexă documentară a Ra­por­tu­lui Final, care, desigur, reprezintă un mo­ment istoric important, dar nu este nici Biblia pogorâtă din cer, nu este nici in­fai­libil. Ele sunt mai mult de atât.

 

Prelungirile regimului comunist prin oameni, idei, mentalități, instituții reprezintă un balast și pentru România contemporană

 

TEODOR BACONSCHI

(diplomat și scriitor):

Aș face câteva observații despre gestiunea memoriei comunismului în postco­mu­nism. Toate dictaturile, chiar și când vor să aducă raiul pe pământ, sunt obsedate de posteritatea lor. Vor să lase în istorie o imagine despre ele însele. De aici, mai cu seamă în totalitarisme, abundența de trans­crieri, stenograme, procese verbale, documente de toate naturile ca să fixeze în timp ce s-a întâmplat. Evident, toate aceste transpuneri sunt deformate de gân­direa deja deformată a dogmatismului ideo­­logic, de religiile acestea politice, ca­re, până la urmă, își țin adepții într-o sta­re de exaltare permanentă și de delir sis­te­ma­ti­zat. Asta se observă și în acest vo­lum, nu doar pentru că se mint unii pe alții și vor­besc limba de lemn, dar limba de lemn de­vi­ne a doua lor natură. Ei pur și simplu sunt mistic identificați cu acest jargon, cu formulele lui ritualizate, cu va­loarea lor, care nu mai este una her­meneutică sau se­mantică, ci pur și simplu una de con­fir­mare a apartenenței la secta iluminaților, a celor care, aplicând co­mu­nismul cu rețe­tele sale, trasează direcția istoriei.

 

Dar cum s-a gestionat această memorie despre care s-a vorbit atât aici? Ea a ră­mas un tabu. Este rușinoasă data la care accesul la arhive s-a putut face. Mai mult, nimeni nu a avut decizia politică de a constitui un discurs de pedagogie națio­na­lă care să ducă în manual, la nivel mediu și de public larg, o imagine cât de cât stan­dardizată, consensuală despre ce a în­sem­nat comunismul, cât ne-a costat în ter­meni istorici, sociali, psihologici și cât ne-a penalizat destinul ca popor. Accesul la arhive din prima zi ar fi fost un semnal politic important că nu mai există tabuuri, dar cel puțin toți vom avea sentimentul că înțelegem, că nimic nu mai este ascuns și că toate rutinele sistemului sunt în sfâr­șit publice și supuse judecății intelectuale, cel puțin critice, democratice. Acest lucru nu s-a întâmplat. Și nici astăzi, dacă vezi în ce măsură se remarxizează gândirea noii generații sau ce amnezie a cuprins so­cietatea, care are un fel de superstiție a con­damnării generice a regimului comu­nist, redusă la memoria din vremea lui Ceau­șescu. Nu-i un argument de fond, ca­re să meargă la rădăcina răului și să spună că toate prelungirile acestui regim prin oameni, idei, mentalități, instituții re­prezintă un balast și pentru România con­temporană. Deci continuități, ambiguități și o absență majoră de voință politică în di­recția unei rupturi asumate. Este o rea­litate tristă pe care seria de documente editată de Armand Goșu, Mihnea Berindei și Dorin Dobrincu vrea să o con­tra­ba­lan­seze. Este un contrast aici. O serie de do­cumente gândită ca un complement la Ra­portul Final al Comisiei Prezidențiale Tis­măneanu este continuat prin voluntariat, pro bono, într-o semiclandestinitate. Aces­tea sunt de fapt condițiile concrete în care aceste volume se întâlnesc cu publicul lor. Este aproape o activitate underground. Tre­­buie să admitem că în acest punct is­to­ric suntem.

 

Aș renunța din aceste mo­tive la orice notă de festivism, pentru că cei 10 ani de la momentul prezentării de către fostul pre­ședinte al României în ple­nul par­la­men­tului a Raportului Final al Co­misiei Tismă­neanu nu au trecut ne­ob­servați din în­tâmplare. Au trecut neob­servați pentru că momentul însuși trebuia era­dicat cumva din memoria colectivă. Am reușit să ocul­tăm, chiar să demonizăm acel moment, prin asocierea cu demo­ni­zarea prota­go­nistului. Cei care au vrut ca el să nu aibă ur­mări au avut decizia po­litică după de­cembrie 2006. De atunci ne învârtim într-un cerc foarte vicios.

 

Un ul­tim lucru aș mai adăuga. Este plin de im­becili la vârful Partidului Comunist Ro­mân. De atunci s-a săpat matricea im­pos­turii manageriale, care, dacă este am­balată corespunzător din punct de vedere ideo­logic, este pasabilă.

 

Schimbarea regimului de memorie nu putea în sine genera și o schimbare a continuităților istorice

ALEXANDRU GUSSI

(lector, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București):

Termenii din discursul condamnării co­mu­nismului erau total diferiți de termenii în care se raportase statul sau oamenii poli­tici până atunci. Din perspectiva con­tex­tului, era momentul culminant când o anu­mită narațiune despre regimul co­mu­nist aparținând intelectualilor antico­mu­niști a fost adoptată și oficializată pentru o perioadă extrem de scurtă. Acele cu­vin­te nu făceau parte din vocabularul politic al președintelui Băsescu sau ale fostului său partid și nici măcar din vocabularul alia­ților de atunci, PNL. Momentul dis­cur­su­lui a fost unul de ruptură, după care imediat a urmat un proces al condamnării comunismului. Întrebarea este de ce acest proces a reușit cumva în mare parte? Cred că a reușit pentru că a intrat într-un cerc vicios. Pe de o parte, s-au făcut câțiva pași în sensul promisiunilor acelui discurs - deschiderea arhivelor, imprescriptibilitatea cri­melor împotriva umanității, Legea lus­trației. Dar, în momentul în care ștacheta fusese stabilită atât de sus, nimic nu mai putea fi la înălțimea acelui obiectiv. Dacă recitim discursul, el presupune să fie con­tinuat de un stat care va fi relativ repede decomunizat, ceea ce s-a dovedit o uto­pie. Discursul condamnării are ca

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-dezbatere.jpg

MIHNEA BERINDEI, DORIN DOBRINCU, ARMAND GOŞU (ed.) - Istoria comunismului din România. Volumul III. Documente Nicolae Ceauşescu (1972-1975)

(Editura Polirom, 2016)

scop o formă de relegitimare a statului român în­tr-un context în care intram în Europa (în NATO, dar și în UE). Postcomunismul devenea legitim după acest discurs. Numai că ștacheta fixată atunci extrem de sus a făcut ca cererile de decomunizare să fie mereu mai multe decât putea să livreze un stat care, pe fond, era dominat de aces­te continuități. Am rămas mereu fra­pat de uitarea acestui context. În 2005/2006, sta­tul încă mai era un fel de fortăreață orga­ni­zată împotriva oricărei cereri de deco­mu­nizare. Discursul con­damnării comunis­mului a produs o breșă. Însă în anii care au urmat am văzut că, pe fond, această bre­șă nu a putut fi mărită. Pe fond, vedem că deceniul care a trecut de atunci re­pre­zintă 10 ani de rezistență. Cei care ana­lizează regimul de memorie de după 2006 iau discursul ca argument pen­tru lipsa de­mocratizării, distanța din­tre discurs și rea­li­tate ca un argument că realitatea nu este la înălțimea acelui dis­curs. Lucrurile nu au stat așa. Acel discurs a pornit dintr-o zo­nă a societății civile și a lumii in­te­lec­tuale și, printr-un complex de împrejurari politice, s-a ajuns la ofi­cializarea viziunii acestei zone. Dar schim­barea regimului de memorie nu putea în sine genera și o schimbare a conti­nui­tăților istorice.

 

Polemicile pe marginea comunismului sunt sănătoase

 

CRISTIAN PREDA

(profesor, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București):

Am vrut neapărat să fiu aici în această seară pentru a onora memoria lui Mihnea Berindei. Trebuie să vă spun că Mihnea, așa cum l-am cunoscut în anii ’90, este ci­neva care se găsește destul de rar în lu­mea românească. Mihnea era o combinație de generozitate și de rigoare. Atunci când eram student în Franța și ambasada era de nefrecventat (îi cultiva doar pe se­cu­riști și pe urmașii lor), Mihnea devenise un fel de ambasador al României în Franța pentru oamenii liberi. L-am cunoscut pe Mihnea și în împrejurări politice extra­or­dinare, precum campania lui Mugur Isă­rescu. Am o amintire extraordinară des­pre felul în care Mihnea lua foarte în se­rios toate aces­te provocări, fie intelectuale sau politice, cu disponibilitate enormă. Mă bucur că apare volumul, pentru că el exprimă ceva din personalitatea lui Mih­nea. Țin minte că atunci când se pregătea primul volum am avut discuții mai lungi, iar Mihnea in­sista asupra detaliilor legate de construcția notelor, de nuanțele care trebuie intro­du­se atunci când trebuie ca­racterizat un par­curs și o carieră. Este foar­te important să avem documente. Pen­tru publicul larg cred că este sănătos să avem astfel de do­cumente. Nu sunt atât de sceptic precum câțiva dintre cei care au intervenit în aceas­tă seară. Cred că lu­mea știe mai mul­te despre comunism as­tăzi decât știa în ’90. Atunci nu era un in­teres public pen­tru documente, pentru dez­bateri despre na­tura regimului co­mu­nist. Cred că tre­bu­ie să vedem și ce s-a în­tâmplat mai degra­bă bine în această pe­rioadă și să nu cădem în catastrofa imi­nentă. Documentele sunt utile, există un public care le citește, ști­in­țele politice fo­lo­sesc documentele. Și cred că seria ar tre­bui să meargă până în 1989.

 

Nu în ultimul rând, mi se pare că po­le­micile pe mar­gi­nea comunismului sunt să­nătoase. La 27 de ani de la căderea co­mu­nismului, este să­nătos să existe dispute, polemici ri­gu­roase, să avem neomarxiști și pe cei care vor să nuanțeze dintr-o anu­mită pers­pec­tivă trecutul. Orice inter­pre­tare siste­ma­tică ș­i coerentă care să folo­sească astfel de documente este îngăduită. Nu cred că tre­buie să ajungem la versiunea unică a in­terpretării comunismului. Nu cred că este sănătos să ne propunem un monopol al adevărului despre comunism. Este la fel de periculos intelectual și uman ca și mo­nopolul adevărului pe care re­gi­mu­rile to­talitare l-au cunoscut.

 

A consemnat OCTAVIAN MANEA

3391
.