Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Moartea lui Ludovic al XIV-lea
Ioana Moldovan - - - -
2016-11-22
Cultura
0

Filmul La Mort de Louis XIV nu aduce lămuriri suplimentare cu privire la acest personaj magnific, dar imaginează o ieșire din scenă dureroasă, complexă, lucidă a unui om care a schimbat lumea.

 

Catalanul Albert Serra e considerat de mulți critici de film unul din­tre cei mai interesanți și promițători re­gizori sub 50 de ani. Cel mai recent film al său, La Mort de Louis XIV / Moartea lui Ludovic al XIV-lea, a avut o proiecție specială în cadrul Festivalul de Film de la Cannes din acest an și a intrat în sălile de cinema din Franța la începutul lunii noiembrie.

 

Serra e un regizor atipic, care își caută poveștile plecând de la ma­rile personaje ale li­te­ra­tu­rii. Fil­mografia sa cuprinde doar cinci lungmetraje, realizate începând cu anul 2003, dar felul unic în care lu­crea­ză i-a adus deja aprecieri de genul „re­gi­zor unic“, „regizor radical“. Preferă să lu­­­creze cu actori amatori pe care îi îm­bra­că în costume, le dă o situație de joc și se așază răbdător în fața aparatului de filmat. Din zecile de minute filmate, se întâmplă să folosească doar câteva secunde. Caută fi­rescul, naturalul, omenescul, gestul sim­plu, instinctiv, care blochează spectatorul în fața ecranului, rupându-l de prezent și introducându-l într-o dimensiune cu timp dilatat. Filmele sale sunt lungi, pen­tru că gesturile nu sunt nici decupate de context și nici concentrate. Nimic nu este forțat; nu există treceri radicale de la un cadru la altul. Totul se leagă firesc, precum ochiu­lui care trece de la o persoană la alta, de la un lucru la altul, dar totul aflat în li­mi­tele aceluiași spațiu.

 

Cea mai notabilă reușită a sa de până acum e Història de la meva mort / Povestea mor­ții mele, care a primit în 2013 Marele Pre­miu la Festivalul de Film de la Locarno.

 

Cu Moartea lui Ludovic al XIV-lea, Serra pa­re să devină mai accesibil spectatorilor. Sce­nariul filmului pornește de la Memoriile lui Saint-Simon. Dialogul este însă redus, sim­plu, franc, direct, comic pe alocuri, fă­ră în­să a-și fi dorit să fie așa. Ai senzația că dia­logul se naște acolo, pe ecran, pentru pri­ma dată, ca și cum scenaristul ar fi descris doar o anumită conjunctură, iar cuvintele sunt acel accident fericit în care personajul sugerează actorului ce trebuie să spună, iar actorul se execută.

 

Cele 115 minute de film nu oferă nimic alt­ceva decât moartea ce­lui mai mare rege fran­cez. Pe­li­cu­la începe cu un superb ca­dru de sfârșit de vară, la apus de soa­re, un­deva în plină natură. Cadrul e lung, atât de lung încât spectatorul tinde să crea­dă că e descoperitorul unic al acestei cli­pe de natură. Apoi apare marele rege. El este cel ce contemplează acest tablou vi­vant, na­tural. Pare un lung adio luat de la lumina zilei, de la natură. E purtat într-un cărucior din lemn.

 

Ludovic al XIV-lea e un bătrân voluminos, in­capabil să se miște. Stă lungit pe o canapea, în timp ce Curtea își continuă seara în mu­zică și conversație. Regele e singura ra­țiune de a exista a tuturor. Protocolul este ex­ce­siv, pe alocuri comic, dar executat în­toc­mai. Deși confruntat cu o durere la pi­cio­rul stâng, ce-l lasă imobil și-l pune pe gân­duri, regele acceptă să răspundă so­licitărilor ve­ni­te din partea curtenilor, în special a ti­ne­relor doamne. Asistăm la servitul me­sei, în cadre lungi, care sur­prind și detalii de­ri­zo­rii. Zeci de minute avem în prim-plan un re­ge rănit, a cărui perucă supra­di­men­sio­nată amintește de un leu rănit la vână­toare, care-și așteaptă moartea demn, fără pro­tes­te. Dialogul este rar: o discuție despre două doamne de la curte a căror frumusețe in­tra­se în istorie, un proiect de fortificații pentru care înalți funcționari cer și mai mulți bani.

 

Discuțiile doctorului Fagot sunt naive și, pe alocuri, comice: me­­dicina nu e o știință exactă, totul se trage de la alimentația acidă (regele mănâncă prea mul­te fructe și legume!), nu e cazul să fie che­mați medicii de la facultatea din Paris, pentru că aceștia sunt doctori de cărți, și nu de oameni. Se face trimitere la Molière, care scrisese pe undeva că doctorii, mai ales în grup, sunt cei mai periculoși, căci se comportă ca o haită. Când, în final, sunt chemați la patul regelui, cangrena se instalase deja, iar piciorul stâng începe să se înnegrească punct cu punct. Serra fil­mea­ză un cadru de minute bune în care fiecare dintre cei cinci doctori se apleacă să miroasă piciorul regelui, cu toții re­pe­tând același lucru: că miroase urât. Ime­diat ce moartea survine, este efectuată o autopsie. Organele interne sunt scoase ca piesele din motorul unei mașini. Sunt pal­pate centimetru cu centimetru de toți doc­to­rii prezenți, iar, în final, Fagot con­clu­zionează că, în afară de cangrenă, totul era în regulă și că data viitoare vor ști să procedeze mai bine.

 

Asistăm la aproape două ore de film despre chinul ultimelor zile ale unui mare rege. Proiectul cinematografic ar fi putut să eșu­eze, dacă Serra n-ar fi lucrat cu Jean-Pierre Léaud, actor a cărui vârstă se apropie de cea a personajului pe care-l in­terpreteză. Léaud este un actor cu multă experiență, figură importantă a Noului Val francez. A lucrat cu Jean-Luc Godard și François Truffaut; a jucat cu Marlon Brando în Ultimul tango la Paris (regia Bernardo Bertolucci, 1972). Pentru performanța sa din La Mort de Louis XIV, Léaud a fost distins în acest an cu un Palme d’Or Onorific, un premiu a cărui is­torie începe în 2002 și care, din 2011, se acordă anual. Jean-Pierre Léaud este primul actor care primește această distincție, toți premiații de până acum fiind în special regizori.

 

Filmul provoacă spectatorului aceleași sen­zații pe care doar un spectacol de teatru poate să le ofere. Ludovic-ul lui Serra m-a dus cu gândul la Krapp-ul lui Beckett (per­sonajul din monologul Ultima bandă a lui Krapp). Sfârșitul pus sub lupă, construit din gesturi care se transformă într-un mo­nolog nonverbal care izbește cu mai multă forță decât toate cuvintele din lume.

 

Filmul este o bijuterie de cinema pur. Fiecare cadru pare un tablou perfect, pictat de mari maeștri, care începe să se anime încet, du­pă ce l-ai privit nemișcat zeci de minute, pe peretele unui muzeu. Moar­tea ca temă pare să-l inspire pe catalan, ca­re, de această dată, o asumă din pers­pec­tiva unui om a cărui glorie și renume i-au asi­gurat nemurirea. Cum moare ci­ne­va care va trăi veșnic în istoria unei țări, în istoria lumii civilizate? Mare singur, moa­re fără să spună lucruri memorabile. Un om de stat vizionar moare sufocat de incom­pe­ten­ța și lașitatea câtorva apropiați șarla­tani, care nu vor să recunoască gravitatea situației de frică să nu-și piardă poziția la Curte.

 

La Mort de Louis XIV rulează în prezent în 76 de săli din toată Franța, atât în marile multiplexe, cât și în săli independente. Presa a numit filmul „magistral“, dar nu a reușit să intre în top 10 cele mai vizionate filme preferte de fran­cezi în luna noiembrie. Cronicile spec­ta­to­rilor pe siturile de spe­cia­litate sunt împăr­ți­te. Critica i-a acordat 4 stele din 5, în timp ce publicul i-a acordat doar 3 din 5.

 

Filmul nu aduce lămuriri suplimentare cu privire la acest personaj magnific al se­co­lu­lui al XVII-lea, dar imaginează o ieșire din scenă dureroasă, complexă, lucidă a unui om care a schimbat lumea. Serra propune o in­cursiune în profunzimea durerii, a epui­ză­rii și a bătrâneții, pigmentată cu scene de pro­tocol nesfârșit și mici intervenții dialogate.

TAGS : La Mort de Louis XIV Film re­gi­zor unic Història
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1621
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.